ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1836/2023

Ședința publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2019 din 9 decembrie 2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ștefan cel Mare, județul Neamț a chemat în judecată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în contradictoriu cu care a solicitat anularea hotărârii nr. 769 din 30 octombrie 2019 și a sancțiunii contravenționale de 1.000 RON aplicată pentru săvârșirea faptelor de discriminare și hărțuire prevăzute de art. 2 alin. (5) lit. b), d) și g) din O.G. nr. 137/2000.

Prin sentința civilă nr. 38/2020 din data de 02.07.2020 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinare, soluționarea cauzei fiind declinată Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.07.2020.

Prin sentința civilă nr. 1319 pronunțată la data de 30 septembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Ștefan cel Mare, prin primar, și a anulat hotărârea nr. 769/30.10.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței și în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ștefan cel Mare, cu consecința menținerii hotărârii nr. 769/30.10.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului, a arătat în esență că, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) și alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, al cărui conținut este redat în cuprinsul cererii de recurs, se poate considera discriminare o diferențiere bazată pe un criteriu care atinge un drept.

Susține că în conformitate cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Prin urmare, se poate reține existența diferențierii în situațiile în care persoane aflate în situații similare sunt tratate diferit sau dacă persoanele aflate în situații diferite sunt tratate în mod identic.

Concluzionează recurenta că în raport la situația de fapt expusă pe larg în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în mod greșit instanța de fond a reținut că nu există legătură de cauzalitate între actele de discriminare imputate și criteriul interzis.

În plus, instanța de fond arată că noțiunea de "convingeri" din textul O.G. nr. 137/2000 nu trebuie confundată cu înțelesul comun, iar din acest motiv nu există legătură de cauzalitate între criteriul interzis și actele de discriminare imputate, însă atâta timp cât actul normativ nu dă o altă definiție acestei noțiuni este evident că trebuie avut în vedere semnificația obișnuită a termenului.

Mai arată recurenta și faptul că instanța de fond a preluat întocmai toate apărările reclamantei fără să arate care sunt motivele pentru care a înlăturat argumentele și înscrisurile depuse de recurentă în susținerea petiției

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Ștefan cel Mare a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nul, iar cel întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deși este invocat, acest motiv de recurs nu este însoțit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menționat s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerința imperativă a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-pârâtă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurentă cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor recurentei doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., amintește Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere faptul că prima instanță a făcut o interpretare și o aplicare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, argumentele prezentate de recurentă nu-și găsesc fundamentarea în cadrul legal aplicabil litigiului dedus judecății.

În raport de limitele învestirii instanței de recurs, astfel cum au fost acestea trasate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține că aspectul ce se solicită a fi analizat este, în esență, nereținerea de către prima instanță a legăturii de cauzalitate între conduita angajatorului și un criteriu interzis, în sensul că în raport de prevederile art. 2 alin. (1) și alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 se poate considera discriminare o diferențiere bazată pe un criteriu care atinge un drept.

Prin cererea de recurs s-a susținut și faptul că instanța de fond a preluat întocmai toate apărările reclamantei fără să arate care sunt motivele pentru care a înlăturat argumentele și înscrisurile depuse de recurentă în susținerea petiției, susțineri lipsite de suport, atâta vreme cât prima instanță a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, astfel că prin invocarea unor astfel de argumente în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind, așadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de recurenta-pârâtă.

În continuare, amintește instanța de control judiciar că, prin raportare la prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

- existența unui tratament diferențiat manifestat, prin deosebire, excludere, restricție sau preferința (existența unor persoane sau situații aflate in poziții comparabile);

- existenta unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) criteriile de discriminare sunt: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria sociala, convingerile, sexul orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea ca virusul HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu;

- tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate și necesare.

Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile, sau ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile.

Potrivit definiției "discriminării", tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Prin urmare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricția sau preferința să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.

Pentru a fi în prezența unei acțiuni de discriminare trebuie să avem două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit datorită unui criteriu. Acest criteriu trebuie interpretat în sensul existenței sale, ipso facto și constituind mobilul principal al actului sau faptului discriminatoriu. In situația inexistenței, nu ar determina săvârșirea discriminării. Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge din faptul că diferența de tratament este determinată de existenta unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus și criteriul interzis de lege.

În cauză, se constată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legii, reținând în esență că pentru a putea fi calificate ca și faptă discriminatorie ce poate îmbrăca formă contravențională, trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru condiții anterior arătate.

Dacă fapta reținută de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării drept criteriu de discriminare este reprezentată de convingerile recurentei pârâte prin afilierea la un sindicat, pe cale de consecință recurenta este chemată să facă dovada legăturii de cauzalitate între actele de discriminare imputate, tratamentul diferențiat, și criteriul interzis, dovadă care însă în cauză nu a fost făcută, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, respectiv recurenta pârâta A. a făcut o simplă afirmație, nesusținută din punct de vedere probatoriu, iar Consiliul a reținut legătura de cauzalitate, fără a o motiva prin raportare la probele administrate.

Din această perspectivă, cu trimitere la dispozițiile art. 2 și art. 7 din O.G. nr. 137/2000, în mod temeinic instanța de fond a reținut că CNCD nu a stabilit îndeplinirea condițiilor cumulative pentru ca fapta să fie calificată ca fiind discriminare, respectiv nu a stabilit dacă la nivelul aparatului propriu al primarului comunei Ștefan cel Mare mai există salariați – funcționari publici sau personal contractual, care să fie afiliați unui sindicat și care să-și fi exprimat convingerile legate de acest aspect și nici dacă recurenta pârâtă și-a exprimat convingerile sindicale, convingeri care să fi determinat o atitudine de discriminare și hărțuire din partea primarului.

Dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în fața CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

În raport de aceste dispoziții legale, constată Înalta Curte că judecătorul de primă instanță în baza probatoriului administrat în cauză, în mod corect a reținut că prezumția instituită de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 a fost răsturnată de către persoana reclamată.

Pentru a se stabili existența unei forme de discriminare trebuie să se facă atât dovada unui tratament nefavorabil, cât și a unei situații de comparație, precum și a lipsei unei împrejurări care să justifice obiectiv discriminarea sau, după caz, a incidenței efectelor pronunțat nefavorabile asupra unui grup protejat.

Prin urmare, tratamentul nefavorabil devine un factor relevant la stabilirea discriminării numai atunci când este nefavorabil prin comparație cu cel aplicat unei alte persoane aflate într-o situație similară sau, după caz, într-o situație diferită, când, practic, tratamentul este nefavorabil nu pentru că diferă, ci pentru că, fiind același, produce efecte resimțite diferit de oameni aflați în situații diferite.

În concluzie, pentru reținerea unei fapte de discriminare este esențial să se demonstreze existența unui termen sau a unei situații de comparație, respectiv fie o persoană aflată în situații similare, diferența principală dintre cele două persoane fiind "criteriul protejat" (a se vedea, cu titlu de exemplu, Hotărârea CEDO din 18 februarie 1991, pronunțată în cauza Moustaquim vs. Belgia), fie o persoană aflată în situații diferite .

Cât privește susținerile referitoarea la noțiunea de "convingeri", Înalta Curte reține că oricât de abstractă este noțiunea de "convingeri", recurenta este cea care trebuia să dovededească care au fost acele convingeri care i-au adus un tratament pretins diferit prin raportare la colegii acesteia, colegi cu care aceasta se află în situația de comparabilitate aptă a fi examinată de către instanța de judecată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurenta pârâtă A. și va respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de aceeași recurentă împotriva sentinței civile nr. 1319 din 30 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă A. din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare de intimatul reclamant Unitatea Administrativ Teritorială Ștefan cel Mare prin primar.

Anulează motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurenta-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 1319 din 30 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de recurenta-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 1319 din 30 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2023.