PILGER v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
PILGER v. AUSTRIA (CtEDO, 2007)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 31565/03, de către Harald PILGER și alții împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 6 septembrie 2007 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis, dna Vajić Kovler, dna Steiner, Hajiyev Spielmann S.E. Jebens și dl Nielsen, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 septembrie 2003, Având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului. Având în vedere declarațiile oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. După ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dna Hedwig, dl Harald și dl Wolfgang Pilger sunt cetățeni austriac care s-au născut în 1921, 1944 și, respectiv, 1947 și trăiesc în Frankenfels. Ei au fost reprezentați în fața Curții de dl Urbanek, avocat care practică în St Pölten. Guvernul austriac (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, ambasadorul F. Tauttmansdorff, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal al Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul și al doilea reclamant sunt proprietarii unei parcele de teren pe care locuiesc cei trei solicitanți. La 5 septembrie 1991, reclamanții au depus obiecții împotriva unei cereri de autorizație a unei instalații industriale pentru a gestiona o afacere de reparare a autovehiculelor pe parcela vecină, care a fost introdusă de H înaintea Autorității administrative de districtul St Pölten. Succesiv, reclamanții au informat Autoritatea Administrativă de District că H și-a desfășurat deja activitatea, cerințele lor repetate de măsuri preventive nu au fost de niciun folos. După prima decizie din 16 octombrie 1995 de acordare a cererii H a fost anulată în apel, Autoritatea Administrativă de District a acordat din nou permisiunea la 11 ianuarie 1999, sub rezerva unor condiții. Reclamanții au apelat la 12 februarie 1999. La cererea reclamanților din 5 mai 2000 de transfer de competență, Ministrul Federal al Muncii și Economiei a devenit competent să decidă în legătură cu apelul lor. La 18 octombrie 2003, reclamanții au depus o plângere la Curtea Administrativă împotriva neîndeplinirii hotărârii ministrului Federal. În acest context, la 29 decembrie 2003, ministrul federal a acordat parțial apelul reclamanților și a modificat decizia Autorității Administrative de District în sensul că a ordonat H să instaleze o barieră de zgomot. Această decizie a fost servită la avocatul reclamanților la 2 ianuarie 2004 și a devenit finală. La 1 aprilie 2005, reclamanții au informat Autoritatea Administrativă de District că H nu a respectat nicio dintre condițiile. La 2 iunie 2005, Autoritatea Administrativă le-a informat că H a fost acordat un termen până în octombrie 2005, cel târziu pentru a instala bariera de zgomot. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii privind cererea H de autorizare a plantelor industriale și au plâns, de asemenea, în conformitate cu art. 6 că autoritățile au efectuat procedurile în mod incorect și au rămas inactive în cazul cererilor lor de a împiedica H să își desfășoare activitatea fără permisiunea. În cele din urmă, reclamanții au susținut că, după încheierea procedurii, autoritățile au tolerat funcționarea activității H fără a respecta condițiile stabilite în permisiunea și nu le-au auzit atunci când a acordat H un termen până în octombrie 2005 pentru a construi o barieră de zgomot. HOTĂRÂREA La 18 decembrie 2006, Curtea a primit următoarea declarație de la solicitanți: „Noi, Hedwig, Harald și Wolfgang Pilger, remarcă că guvernul austriei sunt pregătiți să ne plătească ex-grația suma de 16 000 de euro, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, pe calea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care să acopere orice prejudiciu moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Acceptăm propunerea și renuntăm la orice nouă afirmații împotriva Austria în ceea ce privește faptele care dau naștere acestei cereri. Declarăm că aceasta constituie o rezoluție finală a cazului.” La 17 ianuarie 2007, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că guvernul austriei ofere să plătească ex gratie 16 000 de euro către Hedwig, Harald și Wolfgang Pilger, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazurii menționate mai sus, pe calea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care să acopere orice prejudiciu moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Curtea reiterează termenii prevăzute la art. 37 § 1 din Convenție care, în măsura în care este cazul, citește după cum urmează: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că ... (b) problema a fost rezolvată; sau ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în protocolele lor, este necesar.” Curtea ia act de soluționarea prietenoasă atinsă între părți și este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale și nu găsește motive de politică publică pentru a justifica o examinare continuă a cererii (art. 37 § 1 în amendă În consecință, art. 29 § 3 din convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să excludă aplicarea din lista sa de cazuri. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului