ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 929/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 22.05.2019 sub nr. x/2019, reclamanta Comuna Turnu Roșu, prin Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. R.A., obligarea acesteia la plata sumei de 420.387,08 RON constând în: suma de 250.839,96 RON reprezentând fond conservare, suma de 153.163,04 RON reprezentând TVA și suma de 16.384,08 RON reprezentând diferență venit și penalități pentru întârziere pentru anul 2017, rezultată din contractul de administrare nr. x/01.04.2013, cu cheltuieli de judecată.

Sentința Tribunalului Sibiu. Prin sentința civilă nr. 983/2021, Tribunalul Sibiu a admis în parte cererea formulată de reclamanta Comuna Turnu Roșu, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. R.A. și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 267.188,04 RON: cu titlu de fond conservare, 250.839,96 RON, cu titlu de diferență venit: 15.719,32 RON și cu titlu de penalități: 628,76 RON. Tribunalul a respins în rest cererea formulată și a compensat cheltuielile de judecată suportate de părți.

Decizia Curții de Apel Alba Iulia. Prin decizia civilă nr. 1482 din 6 iulie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Comuna Turnu Roșu, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 983/2021 pronunțată de Tribunalul Sibiu, fiind respinsă și cererea intimatei A. R.A. de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac a recursului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanta Comuna Turnu Roșu, prin Primar, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut greșit că reclamanta nu a contestat operațiunile economice pentru care au fost emise facturile purtătoare de TVA. Acesta este și obiectul disputei, susținerea reclamantei fiind aceea că, în cadrul raporturilor contractuale, administratorul fondului silvic nu trebuia să emită facturi pentru cheltuielile efectuate în interesul fondului, aceste sume fiind supuse regularizărilor anuale cu veniturile realizate din valorificarea masei lemnoase din proprietatea fondului forestier. Recurenta reclamantă a considerat că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 270 alin. (2) din Codul fiscal. Persoana impozabilă în speța de față este Ocolul Silvic care a acționat ca intermediar, în contul reclamantei, a livrat bunurile (masa lemnoasă) și a achiziționat servicii (cheltuielile de administrare) de la terți cu aplicarea regimului privind TVA. Relația dintre proprietar și administratorul fondului silvic nu reprezintă o operațiune economică (cu excepția tarifului de prestare serviciu) și este supusă normelor contractuale privind desocotirea. Recurenta reclamantă a susținut că argumentul expus de instanța de apel în sensul că emiterea facturilor este justificată și necesară tocmai pentru a se putea efectua operațiunea de deducere a cheltuielilor în discuție, din punct de vedere contabil, este greșită. Intimatul nu a înregistrat în contabilitate masa lemnoasă aparținând reclamantei ca un bun propriu, ci a acționat ca un intermediar, în vânzarea bunului recurentei. Întreaga masă lemnoasă a fost vândută de către intimat terților în nume propriu și au fost emise facturi de către acesta, fără a exista o vânzare de la reclamantă către pârât. Recurenta reclamantă a susținut că intimatul este obligat la plata către recurentă numai a excedentului financiar rezultat ca urmare a activității economice realizate în numele acesteia, iar cheltuielile necesare administrării fondului forestier nu reprezintă o prestație sau livrare de bunuri în raport cu reclamanta și nu trebuie refacturate ca o prestație proprie a administratorului. Singura prestație efectuată este reprezentată de serviciile de administrare pentru care suma datorată este de 4.500 RON lunar, sumă la care trebuia aplicat TVA. Recurenta reclamantă a arătat că expertul parte a explicat că intimatul a reținut nelegal cu titlu de TVA o cotă aplicată tuturor cheltuielilor efectuate pentru administrarea fondului forestier. Acesta a arătat ca intimatul este cel care acționează ca un intermediar în sensul art. 270 alin. (2) din Codul fiscal și aplică corect normele privind taxa pe valoare adaugată în raporturile cu terții, iar în raporturile dintre proprietar și administratorul fondului forestier nu se defășoară activități economice. Recurenta reclamantă a mai arătat că reprezentanții Curții de Conturi, cu prilejul auditului efectuat în luna martie 2019 conform extrasului din procesul-verbal depus la dosar, au identificat sumele reținute nelegal cu titlu de TVA și au obligat reclamanta la efectuarea demersurilor necesare pentru restituirea acestor sume.

Apărări formulate în cauză. În cauză s-a depus întâmpinare, cu depășirea termenului legal, prin care intimatul a solicitat respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează: Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este întemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. În dezvoltarea acestui motiv, partea nu a indicat în ce constă insuficiența motivării deciziei din apel sau care ar fi critica invocată în calea de atac a apelului cu privire la care decizia instanței nu conține o motivare. De asemenea recurenta reclamantă nu a indicat care sunt considerentele contradictorii sau străine de natura pricinii din decizia instanței de apel, susținerile privind interpretarea greșită a unor prevederi legale neputând fi încadrate în acest caz de casare, ele urmând a fi analizate prin prisma cu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit situației de fapt relevante soluționării cauzei pendinte, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, între părțile litigante s-a încheiat contractul de administrare nr. x/01.04.2013, prin care A. R.A., în calitate de administrator (executant) s-a obligat să presteze servicii silvice de administrare, în baza Legii nr. 46/2008 (Codul silvic), pentru suprafața de 3.353 ha fond forestier, proprietatea publică a Comunei Turnu Roșu (beneficiar), cu plata unei sume lunare de 4.500 RON pentru serviciile prestate de Ocolul Silvic. Din cuprinsul clauzelor contractuale a rezultat că proprietarului fondului forestier nu îi revin toate veniturile obținute din exploatarea masei lemnoase, ci doar excedentul rezultat după acoperirea, din aceste venituri încasate, a cheltuielilor efectuate de intimatul pârât în derularea activității de administrare, aspecte necontestate în cauză. Recurenta-reclamantă a susținut că aceste cheltuieli erau efectuate în temeiul contractului și nu era necesară emiterea unor facturi purtătoare de TVA, aceste sume fiind supuse regularizărilor anuale cu veniturile realizate din valorificarea masei lemnoase din proprietatea fondului forestier. Este corectă dezlegarea comună a instanțelor de fond în sensul că suma de 153.163,04 RON a fost corect calculată și reținută ca taxă pe valoare adăugată de către intimatul pârât, astfel încât nu poate face obiectul restituirii, astfel cum a solicitat recurenta reclamantă Comuna Turnu Roșu, prin Primar, întrucât nu are caracterul unei creanțe ce aparține acesteia. Criticând soluția adoptată în cauză, recurenta-reclamantă a semnalat, în primul rând, existența unor argumente diferite cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 270 alin. (2) din Codul fiscal. Criticile astfel formulate sunt nefondate, observându-se că atât tribunalul, cât și curtea de apel s-au raportat la dispozițiile art. 270 Codul fiscal, ambele instanțe reținând în mod corect că pârâtul este o persoană impozabilă în sensul art. 269 din Codul fiscal. Înalta Curte constată că, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul fiscal, este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități, iar potrivit alin. (2) teza I, în sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. Așadar, rezultă că pentru a fi persoană impozabilă nu este necesară calitatea de proprietar al bunurilor implicate în desfășurarea activității economice. Potrivit art. 270 alin. (1) din Codul fiscal, este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar, iar potrivit art. 271 alin. (1) din același cod, se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 270. Potrivit art. 10 alin. (1) teza I Cod silvic, este obligatorie administrarea sau, după caz, asigurarea serviciilor silvice pentru întregul fond forestier național, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice. Potrivit pct. 1 din Anexa 1 la Codul silvic, prin "administrarea pădurilor" se înțelege totalitatea activităților cu caracter tehnic, economic și juridic desfășurate de ocoalele silvice de regim și de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor, cu respectarea regimului silvic iar potrivit pct. 40, prin noțiunea de "servicii silvice" se înțelege totalitatea activităților cu caracter tehnic, economic și juridic desfășurate de ocoalele silvice, de structurile de rang superior sau de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor, cu respectarea regimului silvic, exceptând valorificarea masei lemnoase. În baza contractului de administrare încheiat între părțile litigante, serviciile au fost prestate fie de personalul autorității silvice sau de diverse persoane juridice care au emis facturi cuprinzând TVA, pentru care intimatul pârât a exercitat dreptul de deducere, refacturând valoarea acestora către proprietarul fondului forestier. Înalta Curte reamintește că TVA este un impozit indirect încasat în cascadă de fiecare agent economic care participă la ciclul economic al realizării unui produs sau prestării unui serviciu care intră în sfera de impozitare. Această modalitate de încasare ține de mecanismul TVA, iar activitatea de administrare de către Ocolul Silvic pârât, a fondului forestier proprietatea unității teritoriale reclamante, reprezintă din punct de vedere fiscal prestare de servicii, care intră în sfera de impozitare a TVA conform art. 269 din Codul fiscal. De altfel, activitatea de administrare implică și valorificarea de masă lemnoasă (cf. pct. 1 din Anexa 1 la Codul silvic), iar aceasta reprezintă la rândul ei o activitate economică în sensul art. 269 din Codul fiscal, supusă regimului de TVA; așadar, intimatul este în mod indiscutabil persoană impozabilă, chiar dacă nu este proprietarul fondului forestier. Contrar susținerilor recurentei reclamante în sensul că respectivele cheltuieli erau efectuate în temeiul contractului și nu era necesară emiterea unor facturi purtătoare de TVA, expertul judiciar a explicat că acoperirea cheltuielilor generate de administrarea fondului forestier se poate face, din perspectiva Legii contabilității nr. 82/1991, numai prin emiterea de facturi, conform Codul fiscal și a Normelor metodologice de aplicare a acestuia (art. 319 alin. (6), lit. a) iar atâta timp cât se reține concluzia că, pentru acoperirea acestor cheltuieli de administrare, Ocolul Silvic trebuie să emită facturi, calcularea TVA este obligatorie. În această situație, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că suma solicitată nu are caracterul unei creanțe ce aparține reclamantei și nici nu rămâne ca o formă de venit pentru Ocolul Silvic, ci, potrivit art. 264 din Codul fiscal, taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect datorat la bugetul statului și care este colectat potrivit procedurii prevăzute în Titlul VII din Codul fiscal. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală soluția pronunțată în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Asupra solicitării intimatei pârâte de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte observă că recurenta reclamantă se află în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului astfel încât, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., o va obliga la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește cuantumul acestora, constatând că partea a solicitat acordarea unei sume de 13.000 RON cu acest titlu, Înalta Curte va face aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., reducând partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului, apreciind că suma de 6.500 RON, reprezentând onorariul avocațial (conform dovezilor aflate la dosar recurs), este una rezonabilă față de complexitatea redusă a cauzei, ținând cont de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului și având în vedere că dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată.