ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 876/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 03.09.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate dreptul de proprietate dobândit prin accesiune imobiliară asupra imobilului construcție, formată din două camere, bucătărie, baie, camera centralei și anexe în suprafață desfășurată construită de 182,60 mp, total valoare impunere clădire 331.066,75 RON, construcție edificată în anul 2001, pe terenul indiviz de 330 mp din București, str. x, menționate în certificatul fiscal; să se dispună ieșirea din indiviziune asupra imobilului teren în suprafață de 330 m.p. situat în str. x, lotizarea în cote egale, potrivit cotelor succesorale, prin raportarea la poziționarea și amplasarea construcțiilor edificate pe teren, cu atribuirea către A. a lotului de teren aferent construcției edificate de acesta; stabilirea unei servituți de trecere în favoarea reclamantului care să permită accesul acestuia la imobilul construcție proprietatea sa.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, art. 980-995 C. proc. civ., art. 577 și urm. C. civ.

Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul teren în suprafață de 330 mp astfel încât în urma partajării acestuia, accesul la proprietatea reclamantului să se facă pe o bucată de teren proprietatea sa, fără a fi necesară constituirea unei servituți de trecere; în privința dreptului de accesiune imobiliară lăsând la aprecierea instanței, cu precizarea că respectivele construcții au fost edificate în anul 2016 și nu în 2001, cum în mod eronat se susține în cererea de chemare în judecată, iar în privința servituții de trecere, în urma partajului solicită ieșirea din indiviziune, într-o modalitate care să nu impună instituirea unei servituți de trecere.

Pe cale de cerere reconvențională, a solicitat să se constate dreptul de proprietate al pârâtei reclamante dobândit prin accesiune imobiliară asupra imobilului în suprafață totală de 330,43 mp total suprafață construită compus din parter, mansardă, construcție edificată în cursul anului 2000; să se constate faptul că pârâtul a demolat corpul de clădire C13 aparținând pârâtei și să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2.000 euro reprezentând contravaloarea acestui corp de clădire.

Pârâtul Municipiul București prin primar general a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâta-reclamanta a precizat că înțelege să se judece și cu Municipiul București prin primar general.

Prin sentința civilă nr. 124/18.01.2019, Judecătoria Sector 1 București a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată la data de 11.03.2019, sub nr. dosar x/2018

La termenul din 25.04.2019 instanța a stabilit în sarcina pârâtei-reclamante obligația de a timbra cererea reconvențională, aceasta îndeplinindu-și obligația numai în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect daune materiale, pentru care a achitat o taxă de timbru în cuantum de 570,90 RON, iar la data de 27.06.2019 a înțeles să formuleze cerere de renunțare la judecata capătului de cerere având ca obiect accesiune imobiliară.

La termenul din 24.10.2019 instanța a invocat excepția de netimbrare a capătului de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, formulat de pârâta-reclamantă.

Pârâta-reclamantă a formulat la data de 25.05.2020 precizări cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru corpul de clădire C13 demolat de reclamant, solicitând, în principal suma de 7.000 RON, conform devizului de materiale atașat, și în subsidiar, suma de 3.000 RON, contravaloarea acceptată de către reclamantul-pârât, conform răspunsului acestuia la interogatoriu.

Prin sentința nr. 577/02.07.2020, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca neîntemeiată; a respins cererea principală formulată de reclamantul-pârât A.; a admis excepția de netimbrare invocată de instanță din oficiu și a anulat capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, formulat de pârâta-reclamantă, ca netimbrat; a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B.; a obligat reclamantul-pârât la plata, către pârâta-reclamantă, a sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale produse ca urmare a demolării corpului de clădire C13; a obligat reclamantul-pârât la plata, către pârâta-reclamantă, a sumei de 4.215 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat și taxă judiciară de timbru).

Prin decizia nr. 1105/A/01.07.2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. împotriva sentinței; a obligat apelantul la 1000 RON cheltuieli de judecată către intimați.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 669 și art. 680 C. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanța de apel a considerat în mod greșit, că există un partaj voluntar cu privire la terenul în suprafață de 330 mp, autentificat notarial, care împiedică o nouă acțiune de partaj, atât timp cât există un partaj voluntar anterior cu privire la același bun. Instanța de apel reține faptul că prin cererea de apel reclamantul susține prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/27.02.1998 la BNP C. au fost partajate doar construcțiile numerotate în schița anexă, parte integrantă din act, suprafețele de teren nefiind identificate, lotizarea făcându-se formal, prin raportare la construcții și că raportat la actele încheiate între părți, aceasta a reiterat ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață de 330 mp., dobândit prin moștenire.

Recurentul a mai arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive străine de natura cauzei (motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), respectiv instanța de apel nu răspunde criticilor formulate prin apelul declarat în cauză și oferă motive străine de natura pricinii referitoare la lipsa înregistrării cadastrale despre care afirmă, în mod eronat, că s-ar putea realiza prin acordul părților sau remedii de carte funciară, refuzând realizarea partajului judiciar în cauză, care ar fi fost admisibil, dacă s-ar fi ținut cont de referatul de respingere a OCPL.

Instanța de apel, deși inițial, pe timpul cercetării judecătorești, s-a exprimat în sensul imposibilității sau dificultății partajării terenului în suprafață de 330 mp, oferind soluția unui partaj amiabil, între părți, ulterior a respins, motivând faptul că această chestiune a fost tranșată între părți, prin partaj notarial și recomandă ca remediu juridic pentru delimitarea celor două proprietăți individuale, în privința cărora hotarul este contestat, o acțiune în grănițuire.

Conform relațiilor OCPI, în cauză există două construcții cu proprietari diferiți, edificate pe un singur lot x lotul 2, în sensul partajării terenului, în condițiile în care schița anterioară nu corespunde cu realitatea. OCPI a indicat expres soluția juridică obligatorie în vederea realizării documentației cadastrale a imobilelor celor două părți, pe care instanța de apel nu a analizat-o, oferind o altă opinie juridică, cu privire la rezolvarea litigiului. Această cerere de chemare în judecată a fost promovată ca urmare a respingerii înregistrării documentației cadastrale, avându-se în vedere motivul și indicația autorității OCPI. În situația respingerii cererii de chemare în judecată, cu privire la acest capăt de cerere, atât reclamantul, cât și pârâta nu pot intra în legalitate în ceea ce privește intabularea imobilului teren, iar ulterior intrarea în legalitate cu privire la construcția edificată. În configurația privind construcțiile edificate de ambele părți, B. a construit un imobil P+1E+M, în regie proprie, fără autorizație de construcție, iar A. a edificat construcția formată din două camere, bucătărie, baie, camera centralei și anexe, în suprafață desfășurată construită de 182,60 mp. Schița după care a fost făcut partajul voluntar nu corespunde cu realitatea și nu reprezintă partajarea terenului, ci doar a unor construcții, care nu mai există, ambele părți edificând alte construcții, cu alt amplasament, astfel încât se impune, în vederea intrării în legalitate, privind imobilul teren, dispunerea ieșirii din indiviziune. În prezent, nu sunt identificate cele două loturi ale părților, prin raportare la imobilele edificate de fiecare parte pe acestea, precum și a servituții de trecere, pentru a asigura accesul la lotul 2. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat partajarea imobilului în cote egale, raportat la cotele succesorale ce le revin.

Instanța, în mod greșit, a reținut o altă situație de fapt, trecând peste faptul că autoritatea cadastrală OCPI a respins înregistrarea documentațiilor cadastrale pentru imobilele teren, în configurația menționată în partajul voluntar, pentru considerentele arătate. Instanța a respins proba cu expertiză specialitatea topografie, probă necesară și indisolubilă în vederea stabilirii situației juridice a celor două terenuri. In situația în care nu se va dispune ieșirea din indiviziune, în lipsa unui acord, părțile nu vor putea niciodată înregistra documentația cadastrală a terenului, și implicit nu vor putea intra în legalitate cu privire la construcțiile edificate de fiecare în parte.

In ceea ce privește servitutea de trecere aceasta nu este determinată, are o lungime de 16 m și 0,85 m, fără însă a se stabili și determina poziționarea acesteia, iar în condițiile în care suprafețele de teren nu sunt identificate, cu atât mai puțin accesul reclamantului nu poate fi determinat.

Referitor la cererea reconvențională prin care s-a învestit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubire pentru săvârșirea, de către reclamant, a unei fapte ilicite de a demola corpul de clădire C13, proprietatea pârâtei, recurentul apreciază că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., respectiv condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt întrunite.

Instanța de fond a obligat reclamantul-pârât la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale produse ca urmare a demolării corpului de clădire CI3, ignorând probatoriul administrat în cauză.

Reclamantul-pârât a solicitat pârâtei demolarea magaziei, iar aceasta, deși nu o folosea, a lăsat-o în stadiul de ruină, nu a luat niciun un fel de măsuri, nici de consolidare sau renovare și nici de demolare. Spațiul dintre casa reclamantului-pârât și această magazie era de câțiva metri, fapt care îi afecta în mod direct proprietatea. Instanța de fond, în condițiile în care partea interesată, pârâta-reclamantă B. a renunțat la administrarea probei cu expertiza, încuviințată de instanță pentru a determina valoarea contravaloarea despăgubirilor, dar și în lipsa altor dovezi, cum însăși instanța reține, stabilește un prejudiciu, în mod aleatoriu, prin raportare la estimarea, de către reclamantul-pârât, a unei eventuale contravalori a magaziei, fiind întrebat de instanță, insistând să se stabilească un cuantum, pe care ulterior instanța l-a considerat rezonabil, fără să existe niște repere materiale sau juridice în acest sens. Însă reclamantul nu a recunoscut un prejudiciu, nici săvârșirea vreunui fapt delictual, care să atragă propria răspundere, demolarea magaziei făcându-se în condițiile stării de necesitate.

Prin urmare, instanța de fond, în mod greșit, a dispus obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirii în cuantum de 3.000 RON, iar instanța de apel nu a analizat hotărârea din această perspectivă a caracterului ilicit, interpretând greșit prevederile legale ale art. 624 alin. (2) C. civ., în condițiile în care construcția prezenta risc de infecție, fiind infestată de șobolani.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părți, la data de 17.05.2023.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimata că recurentul este nemulțumit de soluția instanței de apel și nu învederează în ce a constat aplicarea greșită a textelor de lege invocate. În cauză, în contextul existenței actului de partaj voluntar, instanța a concluzionat, în mod corect, că nu există o stare de indiviziune care se impune a înceta. În ceea ce privește terenul, s-au stabilit suprafețele, poziționarea terenurilor și vecinătățile, părțile devenind proprietari exclusivi.

Afirmațiile recurentului potrivit cărora hotărârea recurată ar cuprinde motive străine pricinii, întrucât reține că înregistrarea cadastrală s-ar putea realiza prin acordul părților sau remedii de carte funciară, nu pot fi primite. Faptul că în adresa OCPI se invocă două construcții cu proprietari diferiți pe același lot nu mai este de actualitate, întrucât imobilul C13, proprietatea intimatei pe lotul recurentului, a fost demolat chiar de către recurent, iar acest lucru a fost constatat atât de prima instanță, cât și de instanța de apel pe baza recunoașterii făcute de recurent. Faptul că a fost respinsă înregistrarea cadastrală, nu constituie justificare pentru promovarea unei hotărâri de partaj, ci pentru remedii prevăzute de legislația privind cadastrul și publicitatea imobiliară.. Faptul că părțile au demolat construcțiile vechi fără autorizație (de demolare și de ridicare a unor construcții noi) nu constituie justificări pentru a ignora partajul convențional și a pronunța o nouă hotărâre de partaj, iar recurenții își invocă propria culpă atunci când solicită o repartajare a terenului.

Cu privire la răspunderea civilă, instanța de apel a precizat, în mod corect, că a avut în vedere planșele foto, răspunsul la interogatoriu al reclamantului, prin care acesta recunoaște că a avut inițiativa desființării și declarația martorului. Astfel, fapta ilicită este recunoscută chiar de către recurent, prejudiciul rezultă din celelalte probe și este cuantificat de recurent, iar legătura de cauzalitate este evidentă, având în vedere că a fost demolată o construcție proprietatea intimatei.

Riscul de infecție pretins (dar nu și probat) nu reprezintă o stare de necesitate. Recurentul susține că a fost îndreptățit la demolare, dar aceasta presupune o apreciere asupra probelor și situației de fapt. Recurentul nu precizează, în concret, care dintre condițiile răspunderii civile delictuale nu ar fi îndeplinită.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul pretinde că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 669, art. 680 C. civ., însă greșita aplicare a normelor de drept invocate vizează, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și concluzia desprinsă din existența unui partaj voluntar între părți, iar nu, în mod concret, critici de nelegalitate asupra soluției pronunțate.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentul arată că "Instanța de apel reține faptul că prin cererea de apel reclamantul susține că prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/27.01.1998 la BNP C. au fost partajate doar construcțiile numerotate în schița anexă, parte integrantă din act, suprafețele de teren nefiind identificate, lotizarea făcându-se formal, prin raportare la construcții și că raportat la actele încheiate între părți, aceasta a reiterat ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață de 330 mp., dobândit prin moștenire."

Această afirmație nu susține critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât evidențiază și combate o simplă constatare de fapt a instanței de apel, care nu poate fi subsumată niciuneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul mai pretinde că hotărârea nu este corespunzător motivată, însă și din această perspectivă expune probatorii și stări de fapt care nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului.

În acest sens, recurentul face trimitere la nota de completare din referatul de respingere a înregistrării cadastrului întocmit cu privire la imobilele teren, la documentațiile cadastrale întocmite în cauză, la faptul că schița de partaj nu corespunde realității, la inexistența unor autorizații de demolare, respectiv de construire, la faptul că "...în prezent nu sunt identificate, cele două loturi ale părților, prin raportare la imobilele edificate de fiecare parte pe acestea...", concluzionând că ar fi necesară efectuarea unei expertize topo.

Tot sub pretextul nemotivării soluției și a incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul învederează situația celor două construcții cu proprietari diferiți și împrejurarea că instanța de apel ar fi reținut alte elemente de fapt, "...trecând peste faptul că autoritatea cadastrală OCPI a respins înregistrarea documentațiilor cadastrale pentru imobilele teren, în configurația menționată în partajul voluntar...".

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurentul se arată nemulțumit de faptul că "...Instanța a respins proba cu expertiză specialitatea topografie, probă necesară și indisolubilă în vederea stabilirii situației juridice a celor două terenuri...", și învederează că "În ceea ce privește servitutea de trecere aceasta nu este determinată, are o lungime de 16 m și 0,85 m, fără însă a se stabili și determina poziționarea acesteia, iar în condițiile în care suprafețele de teren nu sunt identificate, cu atât mai puțin accesul reclamantului nu poate fi determinat."

Aceste critici se referă la chestiuni de fapt și la modalitatea în care instanțele anterioare au administrat și interpretat probele dosarului, astfel încât nu conturează aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În ce privește soluția pe cererea reconvențională, doar în mod formal recurentul face referire la dispozițiile art. 1349, art. 1357 C. civ., în susținerea săvârșirii pretinsei nelegalități, de către instanța de apel, acesta arătând că "obligarea sa la despăgubiri pentru demolarea construcției respective s-a realizat cu ignorarea materialului probator administrat în cauză".

Prin urmare, și în ce privește o eventuală aplicare/interpretare greșită a dispozițiilor legale anterior menționate, recurentul se raportează tot la o interpretare și administrare necorespunzătoare a probelor, cu ample referiri în ce privește faptul că "magazia demolată avea o vechime foarte mare, era într-o stare avansată de deteriorare, nu mai era folosită de pârât de mulți ani, devenise un focar de infecție, spațiul dintre această magazie și casa recurentului era foarte mic și îi afecta proprietatea, iar demolarea s-a făcut în condițiile stării de necesitate".

Expunerea tuturor acestor chestiuni de fapt fără indicarea modalității concrete în care raționamentul logico-juridic al instanței încalcă textul legal invocat ca motiv de recurs, în speță art. 1349, art. 1357 C. civ., nu face susceptibilă critica de încadrare în drept.

De asemenea, evocarea, de către recurent, a dispozițiilor art. 624 alin. (2) C. civ., pretins interpretate greșit de către instanța de apel, se realizează în același context de apreciere asupra probelor (invocarea stării de necesitate care nu a fost dovedită), care excedează motivelor reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1105/A din 1 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 1105/A din 1 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2023.