ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 858/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la data de 04.07.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., anularea certificatului de moștenitor nr. x/14.04.2016 și a declarației de renunțare autentificată sub nr. x/2016, să se constate deschisă succesiunea defunctului D. și să se constate calitatea de moștenitor legal a reclamantului, cu o cotă de 1/4 asupra bunurilor succesorale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1179 și urm., art. 1204 și urm.,art. 1235 și urm., art. 1134 C. civ., Legea nr. 36/1995. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active și au solicitat respingerea acțiunii. Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor formulate prin actul procedural. La termenul de judecată din data de 10.01.2017, instanța a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active și a încuviințat probele cu înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiza medico-legală.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 411/07.11.2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea; a anulat declarația de renunțare la succesiune, autentificată sub nr. x/14.04.2016, la E.; a anulat certificatul de moștenitor autentificat sub nr. x/14.04.2016, la același E.; a constatat deschisă succesiunea defunctului D., decedat la data de 16.03.2016, în Pitești, județul Argeș; a constatat calitatea de moștenitor legal a reclamantului, alături de pârâți; a constatat că acestuia i se cuvine cota de 1/4 din bunurile ce compun masa succesorală, respectiv, din: cota de 1/2 din autoturismul marca x, înmatriculat sub nr. x, cota de 1/2 din remorca O1, marca x, înmatriculată sub nr. x, cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului din Pitești, str. x (din actele de proprietate, str. x), compus din teren în suprafață de 530 mp, întabulat în CF nr. x a municipiului Pitești și construcția C1, aflată pe acesta, neîntabulată în CF; cota de 1/4 din imobilul situat în Pitești, str. x, jud. Argeș, compus din teren în suprafață de 800 mp, construcția C1 (casă de locuit) și anexa C2, aflate pe acest teren, imobil întabulat în CF nr. x (nr. vechi CF x) a municipiului Pitești; a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 11.000 RON, cheltuieli de judecată, în conformitate cu prevederile art. 453 coroborat cu art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ. a obligat pârâții la plata, către Stat, a sumei de 15.495,86 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul. Prin decizia nr. 2046/19.06.2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul pârâților împotriva sentinței și a respins apelul reclamantului; a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată; a obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 8.248 RON, cheltuieli de judecată taxă de timbru în apel. Prin decizia nr. 985/10.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă, a admis recursul reclamantului A. împotriva deciziei nr. 2046/19.06.2018 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1499/15.03.2022, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins excepția nulității apelului pârâților; a admis apelul pârâților B., D., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai pârâtei C. împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a respins apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe; a luat act se vor solicitat pe cale separată cheltuielile de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,8 C. proc. civ., reclamantul A.. Recurentul a învederat următoarele: I. În mod greșit au fost soluționate excepțiile lipsei calității de reprezentant si cea a nulității apelului pentru lipsa semnăturii pârâtilor. Incidentul procedural referitor la lipsa calității de reprezentant a intervenit la termenul din data de 28.09.2021, când întrebat fiind domnul avocat F., în calitate de apărător, dacă știe sau nu despre decesul pârâtei C. a afirmat că nu cunoaște acest aspect, fiindcă oricum nu a fost angajat de către ea. Nu s-a invocat lipsa calității de reprezentant cu privire la asistarea clienților în fața tribunalului, ci cu privire la serviciile avocațiale acordate în apel, astfel că nu urmează a interveni limita temporală de invocare a excepției pe care o indică dispozițiile art. 82 din C. proc. civ.. Or, când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată. Pe de altă parte, la termenul din data de 26.10.2021 s-a constatat că dovada calității de reprezentant a apărătorului F. exista doar în ceea ce-1 privește pe pârâtul D., nefăcându-se dovada acestei calități și în ceea ce-i privește pe ceilalți doi apelanți-pârâți B. și C.. In atare condiții apare lipsit de logica să se susțină în decizie că excepția ar fi fost respinsă întrucât nu a fost invocată în primul ciclu procesual. Cu privire la nulitatea apelului pentru lipsa semnăturii, solicită a se avea în vedere că referitor la apelanții-pârâți B. și C. s-a stabilit că nu există mandat acordat avocatului, astfel încât acesta nu putea semna și promova o cale de atac în numele unor terțe persoane. Cu privire la D., cel care afirmă că l-ar fi angajat pe apărător, recurentul a solicitat instanței să pună ăn vedere apărătorului să depună la dosar o copie de pe contractul de asistență juridică pentru a se verifica dacă mandatul acordat de către client vizează și operațiunea de semnare a cererii. Instanța de apel a refuzat și a apreciat că noțiunea de redactare a motivelor de apel însumează inclusiv operațiunea de semnare a căii de atac. Este eronat raționamentul instanței întrucât semnarea căii de atac presupune existența unui mandat special acordat avocatului care se diferențiază de operațiunea normală de tehnoredactare a cererii. Așadar, la dosar nu există împutemicirea avocațială prin care i se recunoaște dreptul avocatului F. de a semna cererea de apel. Nu este atașată nici copie de pe contractul de asistență juridică încheiat cu clientul D. care să probeze existența mandatului pentru semnarea căii de atac. Semnarea cererii de apel de către avocat, în lipsa unei împuterniciri de a se exercita calea de atac în numele părții nu îndeplinește condițiile de regularitate prevăzute de art. 83 C. proc. civ.. Semnătura apelantului este o condiție a valabilității cererii, conform cerințelor art. 470 din cod, sancțiunea lipsei semnăturii fiind nulitatea. II. Hotărârea atacată nu este motivată potrivit legii, conține motive contradictorii și străine de natura pricinii. În acest sens, recurentul arată că hotărârea atacată este motivată lapidar, fără a răspunde probelor aflate la dosar și apărărilor formulate de către părți. Instanța de apel a reținut o situație de fapt greșită, a interpretat în mod eronat probatoriul administrat, nu a luat în considerare toate probele dosarului și a omis aspecte esențiale ale pricinii. În rejudecare, instanța de apel nu dezbate criticile apelanților pârâți, încălcând astfel principiul disponibilității și reține pasaje din hotărâri penale care nu au fost depuse la dosar, încălcând astfel principiul contradictorialității. Instanța de apel nu a respectat statuările deciziei de casare, întrucât nu a cercetat dacă existența discernământului a fost analizată din perspectiva semnării unor acte de dezbatere a succesiunii sau din perspectiva semnării unui act de renunțare la succesiune. Deși instanța de apel a fost învestită cu o dublă problematică: lipsa discernământului, în principal, existența dolului, în subsidiar, raționamentul acesteia este construit în jurul evidențierii unei situații de fapt ce ar rezulta din anumite probe, urmată de o scurtă prezentare doctrinară a noțiunilor de dol și discernământ. Într-o motivare contradictorie, instanța de apel reține, pe de o parte, că potrivit raportului de expertiză recurentul suferă de o tulburare cognitivă, iar pe de altă parte, că s-a prezentat de bună voie la notar și a semnat declarația de renunțare la succesiunea tatălui în deplină cunoștință de cauză. Într-un alt paragraf se reține că pârâții nu cunoșteau pretinsa stare precară a sănătății reclamantului, cu ignorarea declarației martorului G. care a precizat că a asistat la vizita pârâtei C., împreună cu defunctul tată al recurentului la domiciliul acestuia, când pârâta a luat la cunoștință de starea de sănătate a recurentului. De asemenea, în pagina 9 a hotărârii, instanța retine că recurentul ar avea discernământul ușor diminuat, fără să menționeze că la data de 11.05.2016 acestuia i s-a pus un diagnostic care îl continua pe cel din 2012, prin care se stabilea faptul ca are pierderi ale cunoștinței. Instanța de apel reține că în cauză nu există probe care să susțină pretențiile recurentului, însă la dosar există declarații de martor, raport de expertiză, înscrisuri, care dovedesc contrariul, iar înlăturarea acestora ar fi trebuit să se facă motivat, lucru care nu s-a realizat. Recurentul arată că în cuprinsul hotărârii nu sunt analizate apărările privind intenția de a dezbate succesiunea tatălui său, iar în momentul în care s-a întors acasă, analizate fiind înscrisurile de către soție care a apelat la o vecină ce lucra la notar, a înțeles că prin actele semnate, în realitate, a renunțat, fără voie, la succesiune. Raționamentul instanței de apel repetă, de o maniera ostentativă, faptul că ar fi încasat suma de 10,000 RON fără a-i restitui. Părțile adverse nu au făcut dovada că suma a fost achitată pentru ca recurentul să renunțe la succesiune sau că aceasta ar dovedi vreo înțelegere între părți potrivit căreia recurentul ar primi 10.000 RON pentru a renunța la o cotă succesorală care i-ar fi adus câteva zeci de mii de euro. De asemenea, pârâții nu au solicitat restiuirea sumei, astfel că nu se poate invoca vreo culpă recurentului sau că nerestituirea banilor ar echivala cu recunoașterea vreunei înțelegeri oculte pe care a avut-o cu aceștia. Instanța de apel face o confuzie între faptul că recurentul a acceptat să participe la procedura notarială și refuzul acestuia de a acepta că a fost indus în eroare să renunțe la dreptul succesoral. În accepțiunea instanței de apel, faptul că recurentul a participat la dezbaterea succesorală echivalează cu ideea ca a fost, implicit, de acord să renunțe la moștenire. Tocmai din faptul că recurentul a avut reprezentarea că urmează a se dezbate succesiunea rezultă faptul că nu a avut reprezentarea că urmează să renunțe la succesiune. Altfel, de ce ar fi mers la notar pentru a participa la dezbaterea succesiunii din moment ce a fost manipulat să semneze un act ce reprezintă o renunțare la moștenire, pe care l-ar fi putut semna în orice altă împrejurare? Pârâții nu susțin teoria potrivit căreia, mai înainte de a ajunge la notar, recurentul a fost de acord să renunțe la moștenire, nefiind aduse probe în acest sens. Așadar, intenția reală a recurentului, manifestată în mod constant, a fost aceea de a participa efectiv la dezbaterea succesorală, așa cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 8 al lui B., care confirmă faptul că recurentul i-a cerut să-i spună dacă este nevoie de bani și dacă este necesar să vină cu anumiți martori care pot aduce lămuriri cu privire la modalitatea de realizare a succesiunii. Acest lucru rezultă și din întrebarea nr. 14, prin care B. arată: "eu i-am spus telefonic, ca m-a întrebat ce trebuie sa impartim. Acest lucru s-a întâmplat înainte de deschiderea succesiunii". Apărarea este întărită de martorul G., care afirmă: "reclamantul mi-a comunicat că a fost anunțat de unul dintre frații săi de decesul tatălui său. Știu că a participat la înmormântarea tatălui său și că la un anumit interval de timp a fost chemat din nou la Pitești, de către frații săi pentru a semna un act notarial, să facă succesiunea. Știu sigur că reclamantul mi-a comunicat că a fost chemat la succesiune pentru a primi din averea tatălui său, nu pentru a renunța". În plus, martorul H. atestă că "atunci când s-a întors de la notar, soțul meu mi-a comunicat că procedura succesorală nu s-a finalizat și trebuia a se mai prezenta odată la notar. B. i-a comunicat acest lucru soțului meu". Contrar celor afirmate de către părțile adverse, în hotărârea de fond, instanța retine intenția pentru care a doua zi recurentul a solicitat copia certificatului de moștenitor. Indubitabil, intenția este una evidentă și rezulta din însăși adresa pe care a transmis-o notarului, respectiv de a contesta certificatul de moștenitor în instanță. Apelând la buna-credință a fraților săi, recurentul le-a solicitat acestora o copie de pe înscris și întrucât acesta nu a fost obținut, recurentul s-a adresat Camerei Notarilor publici, neputând fi reținută critica potrivit căreia recurentul ar fi stat în pasivitate 2 luni. Dacă recurentul a demonstrat că anterior semnării actului nu a avut reprezentarea că urmează să semneze un act de renunțare la moștenire și nici după semnarea actului nu a avut reprezentarea că a semnat un act de renunțare la moștenire, rezultă că nici în perioada dintre aceste două momente, în care este demonstrat că discernământul i-a lipsit, nu a avut discernământul necesar pentru a realiza faptul că semnează un act de renunțare la moștenire. Această situație este confirmată prin răspunsul la întâmpinare formulat la apelul pârâților și de către răspunsurile la interogatoriu, din care reiese că recurentului nu i-a fost explicat conținutul actului de renunțare la moștenire sau efectele acestuia. Recurentul precizează că a reiterat aceste argumente privind fondul, deoarece instanța de apel le-a ignorat cu desăvârșire. Este adevărat că Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în jurisprudența sa, că nu este necesar să se răspundă tuturor argumentelor părtilor, însă instanța trebuie să răspundă cel puțin argumentelor principale aduse de către acestea. Raționamentul menționat anterior și prezentat în fața instanței de apel este de natura să demonstreze lispa discernământului recurentului la momentul semnării actului de renunțare la moștenire. In atare condiții, era imperios necesar ca instanța de apel, dacă dorea să respingă argumentele prezentate, să o facă motivat. III. Raportat la cele mai sus învederate, recurentul apreciază că în cauză au fost greșit interpretate și aplicate normele de drept din materia viciilor de consimțământ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18.01.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 17.05.2023.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-pârâți D., B., au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Au arătat intimații că din cererea de recurs nu rezultă aspecte de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar invocarea, pe calea acestui motiv de recurs, a nerespectării unor reguli de procedură, nu este posibilă. În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimații învederează că niciuna din ipotezele textului legal nu este incidentă în cauză. Au mai arătat intimații că întrucât în primul ciclu procesual nu s-a pus în discuție nelegala reprezentare a avocatului ales al pârâților, instanța de apel a constatat în mod correct faptul că excepția nulității apelului pentru lipsa semnăturilor pârâților C. și B., astfel cum a fost motivate la data invocării, derivă din excepția lipsei calității de reprezentant. În acest context, având în vedere și prevederile art. 85 și art. 87 C. proc. civ., nu se poate considera că memoriul de apel nu a fost legal semnat în condițiile în care poarta semnătura și stampila avocatului ales, astfel că susținerile recurentului privind nulitatea apelului declarat sunt nefondate. Așa cum a stabilit Înalta Curte în decizia de casare, prin cererea de chemare în judecată reclamantul-recurentul a pus în discuție două temeiuri pentru anularea declarației de renunțare la succesiune și a actelor subsecvente din procedura succesorală (existența sau nu a discernământului, respectiv vicierea sau nu a consimțământului recurentului prin dol), temeiuri ce au fost reluate, pe cale de apărare și în stadiul procesual al apelului. În ceea ce privește aceste temeiuri, instanța de apel a avut în vedere concluziile expertizei medico-legale privind starea de sănătății apelantului-reclamant de la instanța de fond, din care a rezultat că A. este lucid, orientat din punct de vedere temporal și spațial, victimă a unui accident în anul 2012, fără modificări semnificative de percepție, având atenție selectivă și fatigabilă, cu dificultăți de fixare în memorie, gândire coerentă cu reducerea supleței și eficienței, limbaj fără modificări și intelect de nivel premorbid corespunzător de funcționare, la fel ca si imaginația, voința ușor hipobulică, viața instinctuală ușor diminuată, cu deteriorare cognitive și reducerea randamentului și eficienței acțiunilor. Din cuprinsul probatoriului administrat nu au existat indicii care să conducă la presupunerea rezonabilă că notarul public E. a săvârșit vreun abuz în serviciu cu ocazia autentificării declarației lui A. cu nr. x/14.04.2016, aceasta aducându-i la cunoștință petentului semnificația actului care urmează a fi autentificat. De asemenea, nu s-a putut reține nici săvâșirea infracțiunii de înșelăciune de către notarul public E.. Recurentul nu a făcut dovada că a intervenit o cauză de viciere a consimțământului său prin dol și nici a lipsei discernământului la data la care a renunțat la moștenire. Instanța de apel în mod corect a constatat că dolul îmbracă forma inducerii în eroare care este provocată părții de o altă persoană. Ca și în cazul erorii, dolul este tot o falsă reprezentare a realității, însă una provocată, fiind necesară reaua credință a persoanei care induce în eroare. Tipicitatea acestui viciu de consimțământ nu se regăsește în cauza de față, nefiind întrunit elemental obiectiv (material) și elementul subiectiv (intențional). Recurentul s-a prezentat de bună voie la notarul public și a semnat declarația de renunțare la succesiunea tatălui în deplină cunoștință de cauză. Nu a rezultat de nicăieri reaua credință a pârâților, respectiv intenția de a provoca o eroare, de a înșela cu bună credință recurentul, atunci când și-a manifestat voința în sensul renunțării. Așa cum a arătat soția recurentului, după semnarea declarației de renunțare, A. a primit suma de 10.000 ron, știind, când s-a întors acasă că nu mai avea pretenții de la moștenire. De asemenea recurentul nu a arătat în ce au constat mai exact manevrele dolosive folosite, care nu au rezultat din nicio proba administrată în cauză. Argumentele recurentului în sensul că pârâții l-ar fi determinat să dea declarația de renunțare, pe care ln lipsa mijloacelor viclene nu ar fi exprimat-o, sunt simple afirmații, fără acoperire probatorie. De altfel, chiar motivarea acțiunii este una contradictorie, deoarece în cuprinsul aceleiași cereri de chemare în judecată, pe de o parte s-a insistat pe lipsa discernământului, iar pe de altă parte s-a invocat dolul, motivat de faptul că nu i s-a explicat recurentului, de către notar, în ce constă renunțarea la succesiune. În acest context în mod vădit acțiunea în anularea certificatului de moștenitor si a declarației de renunțare, cu consecința calității recurentului de moștenitor legal este neîntemeiată, iar motivele de recurs sunt în contradicție cu toate probele administrate în cauză. Din chiar motivele de recurs rezultă faptul că recurentul a primit suma de 10.000 de RON drept recompensă pentru renunțarea la moștenire, și faptul că a știut ce a semnat în fața notarului, și că a participat la procedura prealabilă pregătirii dezbaterii succesorale. Hotărârea instanței de apel este motivată în concret nu în abstract, cu reținerea corectă a situației de fapt, și cu indicarea temeiurilor de drept, fără încălcarea regulilor de procedură și cu aplicarea corectă a textelor de lege, astfel încât recursul este netemeinic și nelegal. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate de partea reclamantă A., prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care partea pretinde soluționarea greșită a excepției nulității cererii de apel, pentru lipsa semnăturii, în raport de art. 470 și art. 82 C. proc. civ. Art. 470 alin. (3) C. proc. civ. sancționează, cu nulitatea, cererea de apel care nu respectă cerința prevăzută la alin. (1) lit. e), adică nu poartă semnătura, cerință a cărei nerespectare, dacă se invocă, poate fi împlinită, după regulile prevăzute la art. 196 alin. (2) Cod procedură, în tot cursul judecății în fața instanței de apel. În speță, cererea de apel formulată, la data de 10.01.2018, de pârâții D., C. și B. îndeplinește condiția formală, intrinsecă, prevăzută de art. 470 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. având aplicată semnătura și ștampila avocatului, care a depus, la dosarul cauzei, împuternicire emisă potrivit legii de organizare a profesiei. Invocând nulitatea cererii de apel pentru lipsa semnăturii pârâtului D., partea reclamantă susține o nulitate derivată din încălcarea regulilor privind reprezentarea procesuală a părților în proces. Anume, pretinde că acest act de procedură nu putea fi semnat de avocat, cât timp nu a probat existența unui mandat special, care să-i fost dat în acest scop, al semnării cererii, de către pârâtul D.. Susținerea părții ignoră faptul că obligativitatea unui mandat special, dat sub forma unei procuri speciale, este prevăzută de dispozițiile art. 81 C. proc. civ. doar în privința anumitor acte, anume în privința actelor procedurale de dispoziție, cărora nu se subsumează semnarea cererii de apel de către avocatul ce a redactat și motivat cererea, în baza împuternicirii date de către client, pe temeiul Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat De altminteri, art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, prevede, explicit, că pentru activitățile prevă­zute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziție în numele și pe seama clientului. Prin urmare, cum activitățile de redactare apel, motivare apel și asistență juridică în fața Curții de Apel Pitești, prevăzute în împuternicirea emisă de avocat în baza contractului de asistență juridică încheiat cu pârâtul D. se subsumează acelora prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995, de asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, avocatul era în drept să semneze cererea de apel în numele pârâtului D.. Relevante din perspectiva analizei sunt și dispozițiile art. 87 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe, sintagmă căreia i se subsumează activități de elaborare și de tehnoredactare de înscrisuri/cereri de către de cel împuternicit să acționeze în numele unei persoane, care îndeplinesc cerințele de valabilitate edictate de normele de procedură civilă. Prin urmare, solicitarea părții reclamante de constatare a nulității cererii de apel formulate de pârâtul D., nulitate relativă cât timp, prin argumentele dezvoltate, derivă din pretinse încălcări ale regulilor privind reprezentarea părții de către avocat în temeiul împuternicirii emise conform legii de organizare a profesiei, este nefondată. Subsumat criticii, partea reclamantă susține, totodată, că instanța de apel a statuat, nelegal, că trebuia să invoce în primul ciclu de judecată a cauzei excepția nulității apelurilor declarate de ceilalți doi pârâți, C. și B., nulitate decurgând din lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului semnatar al cererii de apel formulate în numele lor. Susține partea că incidentul procedural referitor la lipsa calității de reprezentant a intervenit la termenul din data de 28.09.2021, când dezbaterile au vizat lămurirea cadrului procesual, în urma decesului pârâtei C., caz în care era îndreptățită să invoce neregularitatea pe temeiul art. 82 alin. (2) C. proc. civ. Contrar susținerilor părții, lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului ce a acționat în numele pârâților C. și B., fundamentată fiind pe conținutul împuternicirii emise de avocatul semnatar al cererii de apel depusă la dosarul cauzei la data de 01.03.2018, se impunea a fi constatată la momentul depunerii împuternicirii, iar neregularitatea trebuia invocată prin întâmpinarea formulată la 22.03.2018. Acesta, întrucât, în cazul cerințelor procedurale instituite prin norme ce ocrotesc un interes privat, cum sunt și cele privitoare la depunerea dovezii de reprezentare, sancțiunea este, potrivit art. 174 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea relativă, ce se invocă după regulile prevăzute art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ. Neinvocarea după regulile prescrise, atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca nulitatea, prezumându-se renunțarea părții interesate, posibilitate recunoscută în alin. (4) al art. 178. Așa fiind, corect instanța de apel a statuat că partea reclamantă avea a invoca nulitatea, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului semnatar al cererii de apel în numele pârâților C. și B., în primul ciclu procesual de judecată a apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 411/2017 a Tribunalului Argeș. De altminteri, în absența invocării neregularității procedurale, apelurile au fost soluționate pe fond, prin decizia civilă nr. 2046/19.06.2018 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, casată, ulterior, pentru alte motive, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia nr. 985/10.06.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă. Decesul pârâtei C., intervenit la 14.06.2021, fapt ce a impus instanței de rejudecare dezbateri pentru lămurirea cadrului procesual în care urma să se desfășoare judecata la termenul din 28.09.2021, nu produce, pe planul nulității, consecințele de care se prevalează partea reclamantă. Anume, acest eveniment nu impunea instanței de apel, ce avea a rejudeca cauza în limitele stabilite prin decizia de casare, verificări suplimentare din perspectiva legalei învestiri de către această pârâtă cu judecata apelului, în considerarea momentului în care a intervenit acest eveniment, anume, ulterior împlinirii termenului prevăzut de art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., în care partea reclamantă justifica interes în invocarea nulității, pe temeiul art. 82 alin. (2) C. proc. civ. În fine, este de observat și lipsa de interes a părții reclamante în susținerea, prin recurs, a criticii examinate, date fiind consecințele ce se produc asupra pârâților B. și C., pe temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ., în puterea hotărârii judecătorești ce soluționează apelul declarat de pârâtul D.. Rezultă, potrivit normei de drept menționate, că în caz de coparticipare procesuală, impusă de natura raportului juridic, actele de procedură îndeplinite numai de unul/unii dintre pârâți profită și celorlalți pârâți, în considerarea faptului că efectele hotărârii se întind asupra tuturor pârâților. Or, în considerarea caracterului indivizibil al obligațiilor din raportul juridic dedus judecății în procesul pendinte, efectele hotărârii pronunțate asupra apelului declarat de pârâtul D., necontestat, se întind și asupra pârâților B. și C., (decedată, ai cărei moștenitori sunt B. și D.), irelevant că apelul declarat de pârâții menționați ar fi putut fi anulat pentru lipsa semnăturilor. Subsumat acestui motiv de recurs, partea pretinde și că prin hotărârea pronunțată s-a încălcat art. 501 alin. (1) C. proc. civ., anume că au fost eludate directivele pe care le-a trasat ICCJ, în primul procesual, prin aceea că nu rezultă cercetarea discernământului său din perspectiva semnării în fața notarului a unor acte de dezbatere/acceptare a succesiunii sau de renunțare la succesiune, în subsidiar, din perspectiva dolului. Critica nu poate fi primită, întrucât nu se fundamentează pe conținutul hotărârii recurate, ce evidențiază contrariul, anume că instanța de apel a statuat, explicit, că va examina, procedând în consecință, cauza prin prisma dezlegărilor date prin decizia de casare, astfel cum acestea au fost indicate în precedent de partea reclamantă, și furnizează dovada examinării. De altminteri, pentru a susține această critică, prin memoriul de recurs, partea procedează la reexaminarea probelor și prezintă o altă apreciere ce, în opinia sa, ar fi trebuit dată acestora, contrară celei făcute de instanța de apel, ceea ce nu îi este permis. Nici în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului disponibilității, al cărui conținut este stabilit prin art. 9 C. proc. civ., partea nu dezvoltă o critică precisă, care să permită instanței de recurs exercitarea controlului de legalitate, rezumându-se să afirme, formal, că instanța de apel ar fi examinat și motive noi, altele decât cele invocate de partea pârâtă prin apel, fără a indica elemente care să permită identificarea. Pe de altă parte, principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., presupune ca părțile să-și cunoască reciproc apărările relative la chestiunile de fapt utile cauzei și a celor de drept necesar a fi dezlegate de instanța de judecată. Or, înscrisurile penale la care face trimitere partea reclamantă, care vizează aspecte de fapt ale cauzei pendinte, au fost întocmite de organele de urmărire penală/instanțele penale cu privire la plângerile penale pe care aceasta, partea reclamantă, le-a formulat, pe de o parte, împotriva notarului ce a autentificat actele a căror anulare o solicită în procesul pendinte, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu și înșelăciune, și, pe de altă parte, împotriva pârâților B., C. și D., în legătură cu aceleași acte, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și instigare la abuz în serviciu. Conținutul înscrisurilor penale era, deci, cunoscut părții reclamante, caz în care, depunerea la dosarul cauzei, cu privire la care nu s-a susținut/probat formularea de obiecțiuni, nu pune în discuție, cum eronat se pretinde, încălcarea principiului contradictorialității. - este nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține nemotivarea și, deopotrivă, caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii recurate. Motivarea hotărârii înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt și de drept necesare și suficiente, precum și a raționamentului logico-judiciar care fundamentează soluția pronunțată. Dreptul la o decizie motivată nu implică, cum corect învederează și partea reclamantă prin recurs, un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părți, ci dreptul de a obține dovada examinării aspectelor esențiale ale cauzei, de fapt și de drept, pe care se întemeiază soluția, întinderea motivării putând varia în funcție de circumstanțele cauzei și de natura soluției adoptate. Incidența acestui motiv de recurs, potrivit legii, se verifică, însă, în raport de considerentele de drept arătate în cuprinsul hotărârii, nu în considerarea unor critici prin care se pretinde săvârșirea de greșeli privind situația de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări contradictorii a probelor, știut fiind că, judecătorii apelului au o putere suverană, necenzurabilă, de apreciere a faptelor și a dovezilor cauzei ce le este dedusă judecății. În speță, se constată că hotărârea recurată detaliază amplu, nu succint, cum susține partea reclamantă, probele și aprecierea dată acestora, precum și raționamentul logico-judiciar ce a fundamentat soluția de respingere a cererii părții de anulare a declarației de renunțare la succesiune, și, pe cale de consecință, a certificatului de moștenitor emis după defunctul D., raportat la motivele de nulitate invocate, lipsa de discernământ și dolul. De altminteri, prin memoriul de recurs, partea reclamantă își susține critica, explicit, prin aceea că situația de fapt este greșit reținută de către instanța de apel, materialul probator este interpretat într-o forma profund eronată, similară cu noțiunea de abuz din moment ce se adaugă peste informațiile pe care martorii le expun în cauză, și, pentru a demonstra, cere instanței de recurs să observe sensul declarației martorului H., conținutul declarației martorului G., răspunsurile date la interogatoriu, conținutul expertizei, în ansamblu, să evalueze probele și să constate că impuneau altă soluție. Or, astfel cum s-a arătat în precedent, astfel de critici, îndreptate împotriva aprecierii date de judecători probelor, nu pot fi primite, întrucât nu se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu atât mai puțin, norma de drept nu permite părții să pretindă instanței de recurs să cerceteze probele și să le reevalueze pentru stabilirea altor fapte, diferite de acelea reținute de judecătorii apelului. Pe de o parte, pentru că astfel de critici, ce vizează aprecierea probelor, pun în discuție netemeinicia, nu nelegalitate unei hotărârii judecătorești și, ca atare, nu se subsumează art. 488 C. proc. civ. Pe de altă parte, deoarece controlul instanței de recurs, potrivit art. 481 alin. (3) C. proc. civ., este unul limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. - nu poate fi primită nici critica prin care se pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, partea pretinde că, deși formal a răspuns problematicii de drept invocate, raționamentul instanței este construit în jurul evidențierii unei situații de fapt care ar rezulta din anumite probe, ignorând altele, urmată de o prezentare doctrinară succintă a noțiunilor de dol și discernământ. Astfel formulată, critica nu poate fi examinată, deoarece nu permite identificarea normelor de drept material pretins încălcate ori greșit aplicate de către instanța de apel. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat.