SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1234/05 prezentate de Dimitrios REKLOS și Vassiliki DAVOURLIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 6 septembrie 2007 într-o cameră compusă din domni L. Loucaide, președinte, C.L. Rozakis, n. Vajić, E. Steiner, dnii K. hagiev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecători, și d. S. Nielsen; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 decembrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, domnii Dimitrios Reklos și Vassiliki Davourli, sunt resortisanți greci, născuți în 1964 și, respectiv, 1967 și rezidenți în Atena. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul D. Reklos, avocat în barou dai. Guvernul grec ( Georghiades, care se ocupă de Consiliul juridic al statului. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt părinții lui Anastasios Reklos, născut la 31 martie 1997 într-o clinică privată I. Imediat după naștere, nou-născutul a fost plasat într-un mediu steril sub supravegherea constantă a personalului clinicii. Accesul la acest mediu a fost permis numai medicilor și asistentelor medicale ale clinicii. În aprilie 1997, au fost prezentate reclamantei două fotografii ale noului născut, iar fotografiile au fost făcute în mediul steril de un fotograf profesionist instalat la primul etaj al clinicii. Clinica își informa clienții despre existența serviciilor fotografului. Reclamanții au protestat în fața responsabililor cu clinica de înfășurare a fotografului într-un mediu în care numai personalul clinicii ar fi trebuit să aibă acces, de eventuala neplăcere a nou-născutului din cauza efectuării de fotografii faciale și, mai presus de toate, fără acordul prealabil al acestora. În fața indiferenței serviciilor de la .. spital la protestele lor și a refuzului de a le da negativele fotografiilor făcute, reclamanții au sesizat, la 25 august 1997, instanța de primă instanță d .e.n., o acțiune în despăgubire, bazată pe articolele 57. 59 și 932 din Codul civil. Acționând în numele copilului lor, solicitau o sumă de 4 000 000 de drahme (11) La 24 iunie 1998, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea lor ca nefondată. El a considerat că... comportamentul ilegal al fotografului nu este stabilit după circumstanțele în care au fost făcute fotografiile incriminate. În orice caz, personalitatea noului născut nu ar fi putut fi atinsă deoarece nici lumea sa psihică și sentimentală nu a fost încă formată imediat după naștere și nici amprenta feței sale pe o fotografie nu ar fi putut provoca consecințe negative asupra dezvoltării sale viitoare (Decizia nr. 3049/98). La 22 septembrie 1998, reclamanții au răspuns la apel. September 1999, instanța de recurs a confirmat decizia atacată și a considerat în special că: (...) potrivit învățăturilor învățate din practica obișnuită, personalitatea morală, lumea sentimentală și maturitatea intelectuală a unui nou-născut, în vârstă de numai o zi, nu sunt suficient de dezvoltate pentru ca acesta să simtă la fel ca personalitatea sa și să sufere un dezechilibru al lumii sale interioare (...) (Decizia nr. 7758/1999). La 28 august 2002, reclamanții, reprezentați de primul din ei, s-au ocupat de casare. Ei au prezentat în recursul lor casarea vârstei copilului lor la momentul faptei, precum și toate considerentele instanței inferioare care îl determinaseră pe acesta să respingă apelul lor. Singura lor modalitate de rupere se referă la interpretarea articolelor 57 și 932 din Codul civil, așa cum a fost făcută de către tribunal. Pentru reclamanți, o astfel de interpretare se referea la articolele 2 din Constituție și 8 din convenție. În special, reclamanții afirmau că criteriul utilizat de instanțele interne pentru a determina dacă imaginea și, a fortiori, În plus, ei susțineau că criteriul în cauză poate fi și periculos, mai ales dacă ar fi și copiilor cu handicap; imaginea lor și, a fortiori, personalitatea lor, nu ar fi protejate, nu ar fi protejate. Curtea de Casație a respins recursul în casare ca val. Pe baza articolelor 118 și 566 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Instanță a decis că instanțele judecătorești: (hotărârea nr. 990/2004). Dreptul și practica internă relevante la art. 2 din Constituia elenă dispune 1. Respectarea și protejarea valorii umane constituie obligaia ć a Republicii. 2. Grecia, în conformitate cu normele dreptului internațional general recunoscute, continuă consolidarea păcii și a justiției, precum și dezvoltarea relațiilor de prietenie între popoare și state. Articolele relevante din Codul civil dispun: art. 34 Orice persoană are capacitatea de a avea drepturi și de a-și asuma obligații. art. 35 Persoana începe să existe încă de la naștere și încetează să mai existe la moartea sa. art. 57 Cel care, într-un mod ilicit, este atins în personalitatea sa, are dreptul de a cere eliminarea de la culpă și, în plus, abținerea oricărei prejudicii în viitor (...). În plus, dreptul la daune-interese, în conformitate cu dispozițiile privind actele ilicite, nu este exclus. art. 59 În cazurile prevăzute de cele două articole anterioare, tribunalul poate, prin hotărârea sa pronunțată la cererea celui care a fost atins și având în vedere natura acestuia, să condamne, în plus, persoana care nu este în măsură să repare prejudiciul moral al celui care a fost atins. Această reparație constă în plata unei sume de bani, într-o măsură de publicitate, și, de asemenea, în tot ceea ce este indicat de circumstanțe. art. 914 Cel care, spre deosebire de lege, cauzează din vina sa un prejudiciu altora, este obligat să repare. art. 919 Oricine a cauzat intenționat o pagubă altora, acționând contrar bunelor maniere, este obligat să repare. art. 932 Indiferent de despăgubiri datorate din cauza prejudiciului patrimonial cauzat printr-un act ilicit, instanța poate aloca o despăgubire financiară rezonabilă, în funcție de aprecierea sa, din cauza prejudiciului moral. Acest lucru se aplică în special în cazul celui care a suferit o încălcare a sănătății sale, a onoarei sale sau a castității sale sau care a fost privat de libertatea sa. În caz de moarte a omului, această reparație poate fi acordată familiei victimei ca pretium doloris Articolele relevante din Codul de procedură civilă dispun de art. 118 Recursurile notificate între părți sau depuse la instanță trebuie să includă (...) 4) obiectul căii de atac în mod clar, precis și succint (...) art. 566 alineatul (1) Recursul în casare trebuie să includă elementele prevăzute la articolele 118-120, citez hotărârea atacată, mijloacele de rupere în întregime sau parțial a hotărârii atacate, precum și o cerere în ceea ce privește fondul cauzei. În conformitate cu jurisprudența Curții de Casație, recursul în Casație trebuie să precizeze care este regula de fond care a fost încălcată, în ce constă eroarea juridică, cu alte cuvinte unde se află încălcarea în interpretarea sau aplicarea regulii în cauză, și trebuie să cuprindă, de asemenea, în mod explicit faptele pe care se întemeiază Curtea de apel pentru a respinge acțiunea (Curtea de Casație, 372/2002, 388/2002). GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului de a avea acces la o instanță. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului la respectarea vieții private a copilului lor. Reclamanții se plâng că respingerea de către Curtea de Casație ca un val al recursului lor în Casație le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul declară, în primul rând, că recursul în casație a fost declarat inadmisibil din cauza caracterului său vag. În cazul în care reclamanții și-ar fi exprimat obiecțiunile în conformitate cu normele de admisibilitate care reglementează exercitarea recursului în Casație, acesta din urmă nu ar fi fost respins. Prin urmare, guvernul susține că reclamanții au omis să epuizeze în mod valabil căile de atac interne. Pe fond, guvernul afirmă că sarcina Curții de Casație nu constă în revizuirea faptelor cauzei, ci în evaluarea legalității deciziei atacate. Guvernul subliniază că întrebarea dacă regula de admisibilitate aplicată de Curtea de Casație este severă sau nu este una pur teoretică. În ceea ce privește guvernul, ceea ce domină în prezenta cauză este faptul că Curtea de Casație și-a aplicat pur și simplu jurisprudența constantă cu privire la condițiile de admisibilitate a unui recurs în casație. În special, potrivit acestei jurisprudențe, în cazul în care recursul este respins ca nefondat, și anume după administrarea probelor de către instanța inferioară, instanța supremă impune ca în recursul său să se stabilească faptele cauzei, cum ar fi cele pe care le primise instanța inferioară. Pentru guvern, această expunere este indispensabilă pentru a permite Curții de Casație să își exercite ulterior controlul asupra interpretării unei norme de drept de către instanța inferioară. Guvernul consideră că este rezonabil ca reclamantul să fie obligat să prezinte faptele cauzei astfel cum au fost stabilite de instanța de apel după administrarea probelor. În caz contrar, Curtea de Casație ar trebui să caute ea însăși faptele cauzei care au condus la o interpretare eronată a dreptului intern. Reclamanții susțin că regula aplicată de Curtea de Casație este o construcție pur judiciară care nu rezultă din nicio dispoziție a dreptului intern sau internațional și adaugă că mijloacele lor de casare constau într-un mijloc de drept care face ca faptele cauzei să fie restabilite inutile. Pe fond, aceștia și-au reiterat argumentația referitoare la o excepție de la art. 6 alineatul (1) în ceea ce privește faptul că nu au epuizat căile de atac interne. Aceștia adaugă că toate documentele necesare, și anume acțiunile și acțiunile lor în fața instanțelor interne, precum și hotărârile referitoare la acestea ale instanței de primă instanță și ale instanței judecătorești, au fost incluse în dosarul cauzei în fața Curții de Casație. În ceea ce privește excepția de la Guvern, Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În acest sens, guvernul pare să tragă argumente și să solicite o declaraie din același motiv pentru care, în opinia Curii, a justificat comunicarea în cauză, și anume motivul pentru care Înalta Instană Elenă a declarat recursul în casare inadmisibilă. Prin urmare, Curtea consideră că această excepție este strâns legată de substanța motivului invocat de reclamanți pe teren la art. 6 din convenție și decide să o adere la fond. Pe de altă parte, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Reclamanții se plâng că respingerea acțiunii lor în despăgubire de către instanțele de fond, pe motiv că noul născut nu este în stare să resimtă o posibilă încălcare a personalității sale, a încălcat dreptul la respectarea vieții private a copilului lor. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...). Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile d Curtea observă că, în speță, fotografia noului născut nu a fost publicată în presă, ci că a fost luată fără știrea sa și fără acordul prealabil al părinților săi. Cu alte cuvinte, în cazul de față, nu a fost difuzată imaginea nou-născutului, ci numai reproducerea sa de către fotograful clinicii. Întrebarea se pune în cazul în care art. 8 se aplică. Curtea amintește că jurisprudența recunoaște că viața privată este o noțiune largă care nu este pregătită pentru o definiție exhaustivă. Această noțiune include, de asemenea, dreptul la identitate (Wisse c. Franța, nr 71611/01, § 24, 20 decembrie 2005) și dreptul la o dezvoltare personală (Christine Goodwin c. Regatul Unit, n 28957/95, § 90, CEDH 2002 VI) sau sub aspectul autonomiei personale, noțiunea care reflectă un principiu important care stă la baza interpretării garanțiilor prevăzute la 8 din Convenție, cu privire la aspecte care implică difuzarea de fotografii politice și de personaje publice (Schüssel c. Austria (dec.), n 4240909, 21 februarie 2002 și Von Hannover c. Germania, n 59320/00, § 50 CEDH 2004-VI) sau chiar de persoane simple (Sciacca c. Italia, n 50774/99, § 28, CEDH 2005 I). Cu toate acestea, difuzarea unei fotografii nu poate constitui o condiție prealabilă pentru recunoașterea unei interferențe în viața privată a persoanei fotografiate. Într-adevăr, controlul imaginii sale fiind una dintre componentele esențiale ale înfrumusețării personale, art. 8 poate intra în joc, prin urmare, din cauza faptului exclusiv că nu a avut posibilitatea de a se opune în prealabil reproducerii imaginii sale. În această privință, Curtea consideră, în speță, că fotograful ar fi putut să păstreze negativele fotografiilor în cauză. Acestea au fost într-adevăr înregistrate și ar putea face obiectul unei operațiuni în viitor, contrar voinței l Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că art. 8 se aplică în speță. Cu privire la excepția de la neobosirea căilor de atac interne Guvernul afirmă că inculpații nu au epuizat în mod valabil căile de atac interne. În special, acesta susține că acestea nu au invocat nici în mod explicit, nici în esență încălcarea articolului 8 în cadrul procedurii în fața instanțelor de fond. El adaugă că tribunalele nu au invocat pentru prima dată art. 8 din convenție decât în observațiile depuse în cadrul procedurii în fața Curții de Casație. Cu toate acestea, Înalta Instanță nu a avut ocazia să se pronunțe asupra acestei chestiuni, deoarece recursul în Casație a fost ulterior declarat inadmisibil; prin urmare, guvernul susține că instanțele nu au acordat autorităților naționale posibilitatea de a remedia încălcarea menționată. Reclamanții susțin că, în cadrul procedurii în fața instanțelor de fond, aceștia și-au invocat, în esență, cauza în temeiul articolului 8 din convenție. Curtea amintește că temeiul regulii privind epuizarea căilor de atac interne constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi acordat statului responsabil posibilitatea de a remedia încălcările invocate prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente ( Cicvet c. Franța [GC], n 29340/95, § 41, CEDH 1999 VI. În plus, art. 35 § 1 trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv; este suficient ca persoana respectivă să fi ridicat o cauză cel puțin în substanță, și în condițiile și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le intenționează să formuleze ulterior în fața Curții (a se vedea, printre altele, În sfârșit, Curtea constată că procedura introdusă de reclamanți în fața instanțelor interne se referea la o acțiune în despăgubire împotriva clinicii private I. în ceea ce privește caracterul personal al copilului lor, care face parte din viața privată a fiecăruia. În plus, în cadrul procedurii în fața Curții de Casație, reclamanții au invocat în mod explicit art. 8 din Convenție și, prin urmare, nu se poate susține că acestea nu au invocat, fie implicit, fie explicit, în fața instanțelor elene dreptul la respectarea vieții private. Cu toate acestea, autoritățile spaniole au concluzionat că nu are dreptul de a fi despăgubit în conformitate cu articolele 57, 59 și 932 din Codul civil. În ceea ce privește guvernul, este de la sine înțeles că maturitatea intelectuală a unui nou-născut, în vârstă de numai o zi, nu este suficient de dezvoltată pentru ca acesta să simtă la fel de mult ca personalitatea sa. El adaugă că: Or, instanțele interne nu au avut niciodată ocazia de a examina o posibilă încălcare a dreptului la protecția vieții private a noului născut, așa cum este consacrat de art. 8 din Convenție. Reclamanții susțin că abordarea adoptată de instanțele interne în ceea ce privește protecția personalităii copilului lor este periculoasă. În special, aceștia susțin că, în cazul în care resentimentele de către un individ al unei eventuale atingeri a imaginii sale și, a fortiori, caracterul său a fost o condiție prealabilă pentru protecția sa judiciară, demnitatea și integritatea anumitor categorii de persoane ar putea fi în pericol în acest caz. Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest litigiu ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, hotărăște să pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenția privind fondul excepțional al guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne în ceea ce privește .................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
de la requête n
o
1234/05
présentée par Dimitrios REKLOS et Vassiliki DAVOURLIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 septembre 2007 en une chambre composée de
:
MM.
président,
C.L. Rozakis,
M
mes
MM.
S.E. Jebens,
juges,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 décembre 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Dimitrios Reklos et Vassiliki Davourli, sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1964 et 1967 et résidant à Athènes. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M
me
M.
Papida, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat et M.
C.
Georghiades, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont les parents d’Anastasios Reklos, né le 31 mars 1997 dans une clinique privée I. Juste après sa naissance, le nouveau-né fut placé dans un milieu stérile sous la surveillance constante du personnel de la clinique. L’accès à ce milieu n’était autorisé qu’aux médecins et infirmières de la clinique.
Le 1
er
avril 1997, deux photos du nouveau-né prises de face furent présentées à la requérante. Les photos avaient été prises au sein du milieu stérile par un photographe professionnel installé au premier étage de la clinique. La clinique informait ses clients de l’existence des services du photographe.
Les requérants protestèrent auprès des responsables de la clinique de l’intrusion du photographe dans un milieu où seul le personnel de la clinique aurait dû avoir accès, du désagrément éventuel causé au nouveau-né en raison de la prise des photos de face et, surtout, sans leur accord préalable.
Face à l’indifférence des services de l’hôpital à leurs protestations et au refus de leur remettre les négatifs des photos prises, les requérants saisirent, le 25 août 1997, le tribunal de première instance d’Athènes, d’une action en dommages-intérêts, fondée sur les articles 57, 59 et 932 du code civil. Agissant pour le compte de leur enfant, ils réclamaient une somme de 4
000
000 drachmes (11
739 euros environ) à titre de dommage moral pour l’atteinte alléguée à la personnalité de celui-ci.
Le 24 juin 1998, le tribunal de première instance d’Athènes rejeta leur action comme infondée. Il jugea que
:
«
(...) le comportement illégal du photographe n’est pas établi d’après les circonstances de prise des photos incriminées. En tout état de cause, la personnalité du nouveau-né n’aurait pas pu être atteinte car ni son monde psychique et sentimental n’était encore formé juste après sa naissance ni l’empreinte de son visage sur une photo ne pouvait provoquer des conséquences négatives sur son développement futur
» (décision n
o
3049/1998).
Le 22 septembre 1998, les requérants interjetèrent appel. Le 14
septembre 1999, la cour d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée. Elle jugea en particulier que
:
«
(...) selon les enseignements tirés de la pratique usuelle, la personnalité morale, le monde sentimental et la maturité intellectuelle d’un nouveau-né, âgé seulement d’un jour, ne sont pas suffisamment développés pour que celui-ci ressente l’atteinte invoquée à sa personnalité et subisse un déséquilibre de son monde intérieur (...)
» (décision n
o
7758/1999).
Le 28 août 2002, les requérants, représentés par le premier d’entre eux, se pourvurent en cassation. Ils exposèrent dans leur pourvoi en cassation l’âge de leur enfant à l’époque des faits ainsi que tous les considérants du tribunal inférieur qui avaient amené celui-ci à rejeter leur appel. Leur unique moyen de cassation visait l’interprétation des articles 57 et 932 du code civil, telle qu’elle avait été faite par la cour d’appel. Pour les requérants, une telle interprétation se heurtait aux articles 2 de la Constitution et 8 de la Convention. En particulier, les requérants affirmaient que le critère employé par les juridictions internes afin de déterminer si l’image et,
a fortiori,
la personnalité d’un individu, peuvent être protégées, contredisait les droits «
à la dignité
» et «
à la protection de la vie privée
». De surcroît, ils arguaient que le critère en question pouvait aussi être dangereux, surtout s’il s’appliquait à des enfants handicapés
; leur image et,
a fortiori,
leur personnalité, ne seraient pas protégées
,
ceux-ci ne pouvant jamais atteindre le niveau requis par la jurisprudence de «
maturité intellectuelle
».
Le 8 juillet 2004, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation comme vague. En se fondant sur les articles 118 et 566 § 1 du code de procédure civile, la haute juridiction jugea que les requérants «
n’avaient pas précisé dans leur pourvoi les circonstances de fait sur lesquelles la cour d’appel s’était fondée pour rejeter leur appel
» (arrêt n
o
990/2004).
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 2 de la Constitution grecque dispose
:
«
1.Le respect et la protection de la valeur humaine constituent l’obligation primordiale de la République.
2.La Grèce, se conformant aux règles du droit international généralement reconnues, poursuit la consolidation de la paix et de la justice, ainsi que le développement de relations d’amitié entre les peuples et les Etats.
»
Les articles pertinents du code civil disposent :
Article 34
«
Toute personne a capacité pour avoir des droits et assumer des obligations.
»
Article 35
«
La personne commence à exister dès sa naissance et cesse d’exister à sa mort.
»
Article 57
«
Celui qui, d’une manière illicite, est atteint dans sa personnalité, a le droit d’exiger la suppression de l’atteinte et, en outre, l’abstention de toute atteinte à l’avenir (...).
En outre, le droit à des dommages-intérêts, suivant les dispositions relatives aux actes illicites, n’est pas exclu.
»
Article 59
«
Dans les cas prévus par les deux articles précédents le tribunal peut, par son jugement rendu à la requête de celui qui a été atteint et compte tenu de la nature de l’atteinte, condamner en outre la personne en faute à réparer le préjudice moral de celui qui a été atteint. Cette réparation consiste dans le paiement d’une somme d’argent, dans une mesure de publicité, et aussi dans tout ce qui est indiqué par les circonstances.
»
Article 914
«
Celui qui, contrairement à la loi, cause par sa faute un dommage à autrui, est tenu à réparation.
»
Article 919
«
Celui qui a causé intentionnellement un dommage à autrui en agissant contrairement aux bonnes mœurs, est tenu à réparation.
»
Article 932
«
Indépendamment de l’indemnité due en raison du préjudice patrimonial causé par un acte illicite, le tribunal peut allouer une réparation pécuniaire raisonnable, suivant son appréciation, pour cause de préjudice moral. Ceci est notamment applicable à l’égard de celui qui a subi une atteinte à sa santé, à son honneur ou à sa chasteté, ou qui a été privé de sa liberté. En cas de mort d’homme, cette réparation peut être allouée à la famille de la victime à titre de
pretium doloris
.
»
Les articles pertinents du code de procédure civile disposent
:
Article 118
«
Les recours notifiés entre les parties ou déposés auprès du tribunal doivent inclure (...)
4) l’objet du recours de manière claire, précise et succincte (...)
»
Article 566 § 1
«
Le pourvoi en cassation doit comprendre les éléments exigés par les articles 118 à 120, citer l’arrêt attaqué, les moyens de cassation en entier ou en partie de l’arrêt attaqué ainsi qu’une demande quant au fond de l’affaire.
»
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, le pourvoi en cassation doit préciser quelle est la règle de fond qui a été violée, en quoi consiste l’erreur juridique, autrement dit où se trouve la violation dans l’interprétation ou l’application de la règle en cause, et doit aussi comporter l’exposé des faits sur lesquels la cour d’appel s’est fondée pour rejeter le recours (Cour de cassation, n
os
372/2002, 388/2002).
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’une violation du droit d’accès à un tribunal.
2.
Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte au droit au respect de la vie privée de leur enfant.
1.
Les requérants se plaignent que le rejet par la Cour de cassation comme vague de leur pourvoi en cassation viola leur droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Celui-ci est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement allègue, tout d’abord, que le pourvoi en cassation a été déclaré irrecevable en raison de son caractère vague. Si les requérants avaient formulé leurs griefs de manière conforme aux règles de recevabilité régissant l’exercice du pourvoi en cassation, celui-ci n’aurait pas été rejeté. Par conséquent, le Gouvernement affirme que les requérants ont omis d’épuiser valablement les voies de recours internes.
Sur le fond, le Gouvernement affirme que la tâche de la Cour de cassation ne consiste pas à réexaminer les faits de la cause mais à apprécier la légalité de la décision attaquée. Le Gouvernement souligne que la question de savoir si la règle de recevabilité appliquée par la Cour de cassation est sévère ou non n’a qu’une valeur purement théorique. Pour le Gouvernement, ce qui prévaut dans la présente affaire est que la Cour de cassation a simplement appliqué sa jurisprudence constante quant aux conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation. En particulier, selon cette jurisprudence, lorsque l’appel est rejeté comme dénué de fondement, à savoir après l’administration des preuves par la juridiction inférieure, la juridiction suprême exige que l’intéressé relate dans son pourvoi les faits de la cause tels que la juridiction inférieure les avait accueillis. Pour le Gouvernement, cet exposé est indispensable afin que la Cour de cassation puisse, par la suite, exercer son contrôle sur l’interprétation d’une règle de droit par la juridiction inférieure. Le Gouvernement estime raisonnable que le demandeur en cassation soit tenu de présenter les faits de la cause tels qu’ils ont été établis par la cour d’appel après l’administration des preuves. Dans le cas contraire, il incomberait à la Cour de cassation de rechercher elle-même les faits de la cause qui ont conduit la cour d’appel à une interprétation erronée du droit interne.
Les requérants rétorquent que la règle appliquée par la Cour de cassation est une construction purement jurisprudentielle qui ne ressort d’aucune disposition du droit interne ou international. Ils ajoutent que leur moyen de cassation consistait en un moyen de droit rendant le rétablissement des faits de la cause superflu.
Sur le fond, ils réitèrent leur argumentation afférente à l’exception d’irrecevabilité de leur grief tiré de l’article 6 § 1 pour non- épuisement des voies de recours internes. Ils ajoutent que tous les documents nécessaires, à savoir leurs action et appel devant les juridictions internes ainsi que les arrêts y relatifs du tribunal de première instance et de la cour d’appel, étaient inclus dans le dossier de l’affaire devant la Cour de cassation.
S’agissant de l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. En l’occurrence, le Gouvernement semble tirer argument et demander l’irrecevabilité du grief pour la même raison que celle qui, aux yeux de la Cour, a justifié la communication du grief en question, à savoir le motif pour lequel la haute juridiction hellénique déclara le pourvoi en cassation irrecevable. La Cour estime, dès lors, que cette exception est étroitement liée à la substance du grief énoncé par les requérants sur le terrain de l’article
6 de la Convention et décide de la joindre au fond.
Par ailleurs, la Cour estime à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article
35 §
3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Les requérants se plaignent que le rejet de leur action en dommages-intérêts par les juridictions de fond, au motif que le nouveau-né n’est pas en état de ressentir une atteinte éventuelle à sa personnalité, a porté atteinte au droit au respect de la vie privée de leur enfant. Ils invoquent l’article 8 de la Convention, disposition ainsi libellée en ses passages pertinents
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
A.
Remarque préliminaire sur l’applicabilité de l’article 8
La Cour observe qu’en l’occurrence la photographie du nouveau-né n’a pas été publiée dans la presse mais qu’elle a été prise à son insu et sans l’accord préalable de ses parents. En d’autres termes, dans le cas d’espèce, il n’y pas eu diffusion de l’image du nouveau-né mais uniquement sa reproduction par le photographe de la clinique. La question donc se pose si l’article 8 trouve à s’appliquer.
La Cour rappelle que la jurisprudence reconnaît que la vie privée est une notion large qui ne se prête pas à une définition exhaustive. Cette notion inclut également le droit à l’identité (
Wisse c.
France
, n
o
71611/01, §
24, 20
décembre 2005) et celui de l’épanouissement personnel, que ce soit sous la forme du développement personnel (
Christine Goodwin c.
Royaume-Uni
[GC], n
o
28957/95, §
‑
VI) ou sous l’aspect de l’autonomie personnelle, notion qui reflète un principe important qui sous-tend l’interprétation des garanties de l’article 8 (
Evans c.
Royaume-Uni
[GC], n
o
6339/05, §
‑
...
;
Pretty c.
Royaume-Uni
, n
o
2346/02, §
‑
III).
La Cour note qu’à ce jour elle s’est déjà penchée, sous l’angle de l’article
8 de la Convention, sur des questions impliquant la diffusion de photographies d’hommes politiques et de personnages publics (
Schüssel c.
Autriche
(déc.), n
o
42409/98, 21 février 2002 et
Von Hannover c.
Allemagne
, n
o
59320/00, § 50, CEDH 2004-VI, respectivement) ou même de simples individus (
Sciacca c. Italie
, n
o
50774/99, §
‑
I). Or, la diffusion d’une photographie ne saurait être une condition préalable pour reconnaître une ingérence dans la vie privée de la personne photographiée. En effet, la maîtrise de son image étant une des composantes essentielles de l’épanouissement personnel, l’article 8 peut donc entrer en jeu du fait exclusif que l’intéressé n’a pas eu la possibilité de s’opposer au préalable à la reproduction de son image. Sur ce point, la Cour considère en l’espèce non négligeable le fait que le photographe ait pu conserver les négatifs des photographies en cause. Ceux-ci ont en effet été archivés et ils pourraient faire l’objet d’une exploitation dans l’avenir, contraire à la volonté de l’intéressé et/ou de ses parents (voir,
mutatis mutandis, P.G. et J.H. c. Royaume-Uni
, n
o
44787/98, §
‑
IX).
Au vu de ce qui précède, la Cour considère que l’article 8 est applicable en l’espèce.
B.
Sur l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement affirme que les requérants n’ont pas valablement épuisé les voies de recours internes. En particulier, il argue que ceux-ci n’ont invoqué, ni explicitement ni en substance, la violation de l’article 8 lors de la procédure devant les juridictions de fond. Il ajoute que les requérants n’ont invoqué pour la première fois l’article 8 de la Convention que dans les observations déposées lors de la procédure devant la Cour de cassation. Or, la haute juridiction hellénique n’a pas eu l’occasion de se prononcer sur cette question, puisque le pourvoi en cassation a par la suite été déclaré irrecevable. Le Gouvernement argue donc que les requérants n’ont pas donné aux autorités nationales l’occasion de remédier à la violation alléguée.
Les requérants rétorquent que, lors de la procédure devant les juridictions de fond, ils ont invoqué en substance leur grief tiré de l’article 8 de la Convention.
La Cour rappelle que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (
Civet c. France
[GC], n
o
29340/95, §
‑
VI).
En outre, l’article 35 § 1 doit s’appliquer «
avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif
» ; il suffit que l’intéressé ait soulevé «
au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne
», les griefs qu’il entend formuler par la suite devant la Cour (voir, entre autres,
Katikaridis et autres c. Grèce
, arrêt du 15 novembre 1996,
Recueil
1996-V, p. 1686, § 35).
En l’occurrence, la Cour note que la procédure intentée par les requérants devant les juridictions internes portait sur une action en dommages-intérêts contre la clinique privée I. pour l’atteinte alléguée à la personnalité de leur enfant, élément qui fait partie de la vie privée de chacun. Qui plus est, lors de la procédure devant la Cour de cassation, les requérants ont explicitement invoqué l’article 8 de la Convention.
Dès lors, on ne saurait soutenir que les requérants n’ont pas invoqué, soit implicitement soit explicitement, devant les juridictions grecques le droit au respect de la vie privée. Il échet donc de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
C.
Sur le bien fondé du grief
Le Gouvernement affirme qu’en l’occurrence les juridictions internes n’ont pas refusé de reconnaître le droit à la personnalité de l’enfant des requérants. En revanche, elles ont conclu que celui-ci n’avait pas le droit d’être indemnisé selon les articles 57, 59 et 932 du code civil. Pour le Gouvernement, il va de soi que la maturité intellectuelle d’un nouveau-né, âgé seulement d’un jour, n’est pas suffisamment développée pour que celui-ci ressente l’atteinte invoquée à sa personnalité. Il ajoute que l’action en dommages-intérêts, fondée sur les dispositions pertinentes du droit interne, a un contenu complètement différent d’un grief tiré de l’article 8 de la Convention. Or, les juridictions internes n’ont jamais eu l’occasion de se pencher sur une éventuelle violation du droit à la protection de la vie privée du nouveau-né tel qu’il est consacré par l’article 8 de la Convention.
Les requérants avancent que l’approche adoptée par les juridictions internes en ce qui concerne la protection de la personnalité de leur enfant est dangereuse. En particulier, ils arguent que si le ressentiment par un individu d’une éventuelle atteinte à son image et,
a fortiori,
à sa personnalité était une condition préalable à sa protection judiciaire, la dignité et l’intégrité de certaines catégories de personnes pourraient dans ce cas se trouver en péril.
La Cour estime à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour,
Décide
de mettre fin à l’application de l’article 29 §
3 de la Convention
;
Joint au fond
l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
Déclare
, à la majorité, la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président