ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 476/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Local de Garantare Focșani IFN-S.A. - Filiala FNGCIMM, în contradictoriu cu Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 296.000 RON și a dobânzii legale de la data introducerii cererii până la data restituirii integrale a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată. La 14 noiembrie 2017, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 5.228,71 RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, actualizat până la 31 octombrie 2017 inclusiv, suma ce va fi actualizată cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, de la data acordării contragaranției și până la data rambursării sau recuperării daunelor, conform prevederilor art. 7.8 din Convenția de contragarantare nr. 4/2010. Prin sentința civilă nr. 1213 din 1 martie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 19 iunie 2018, sub nr. x/2018. Prin încheierea de ședință din 10 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale, cauza fiind trimisă la secția a VI-a civilă, în vederea soluționării de către un complet specializat în judecarea cauzelor cu profesioniști. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018*. Prin încheierea de ședință din 12 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența în favoarea secției a III-a civilă, a constatat ivit conflictul de competență, dispunând înaintarea dosarului la Curtea de Apel București, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 30F/2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă la 19 aprilie 2019, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a III-a civilă, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2018, la 16 mai 2019.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 2029 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. și a fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 296.000 RON și dobânda legală penalizatoare de la data introducerii acțiunii, 24 august 2017, până la data plății; a fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată, și a fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 6565 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1640 A din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinței civile nr. 2029 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat următoarele critici: Hotărârea atacată nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din CEDO și nu cuprinde motivele soluției în ceea ce privește starea de dificultate. Astfel, instanța de apel nu a făcut nicio referire în considerente la cererea reconvențională, respectiv la criteriul de eligibilitate vizând starea de dificultate, deși în cadrul cererii de apel recurentul a adus argumente în sensul că beneficiarul A. S.R.L. nu îndeplinea criteriul de eligibilitate cu privire la starea de dificultate la acordarea contragaranției și a solicitat admiterea cererii reconvenționale având ca obiect obligarea reclamantului la plata sumei de 5228,71 RON, cu titlu de daune. Hotărârea atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7.4 (2) din Convenția nr. 4/2010, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 din vechiul C. civ. atunci când instanța de apel a stabilit că nu pot fi impuse alte reguli decât cele avute în vedere de părți, apelanta neavând obligația unor verificări suplimentare. Arată că întregul mecanism juridic în interpretarea voinței părților și a scopului Convenției a fost viciat, prin raportare la un singur aspect de ordin formal, Anexa B1 la Norma nr. 1/2010 privind stimularea accesului la finanțare a IMM. Recurentul recunoaște că obligațiile prevăzute în Anexa C9 la Convenție trebuie completate și interpretate sistematic, împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 din vechiul C. civ., însă arată că instanța de apel a lăsat fără efecte juridice art. 4.4, art. 6.1 și 7.4 din Convenție. Învederează că susținerea instanței de apel potrivit căreia obligația intimatei era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa B1 la Convenție nu este îndestulătoare deoarece această obligație trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4 din Convenție, precum și cu dispozițiile art. 6.1 din Convenția nr. 4/2010 care stipulează că garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție. Susține că prin hotărârea recurată nu se face referire la prevederile anterior menționate, cu toate că la dosar se regăsește adresa x din care rezultă că societatea A. S.R.L. se afla în procedură de executare silită la data declarației pe proprie răspundere, respectiv la data acordării contragaranției. Arată că legislația secundară Ordinul MIMMCMA nr. 1364 din 23 decembrie 2009 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare, actele emise în aplicarea sa (Norma și Convenția aplicabile în speță) și legislația ajutorului de stat prevăd nu doar dreptul, ci și obligația de a nu plăti contragaranții unor beneficiari neeligibili. Recurentul apreciază că instanța de apel, în aplicarea normelor imperative ale legislației secundare, precum și interpretând corect normele convenționale, nu putea ignora un înscris autentic, adresa ANAF, în favoarea unui înscris sub semnătură privată (declarația) care nu are forța juridică de a răsturna constatările dintr-un înscris oficial și susține că nu au fost interpretate corect dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Redă dispozițiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ. și susține că cele reținute în considerente sunt diametral opuse față de obligațiile pe care Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. și le-a asumat prin art. 4 din Convenție. Afirmă că instanța de apel a aplicat greșit art. 6.1 din Convenția nr. 4/2010, în coroborare cu art. 1540 din vechiul C. civ. și art. 4.4 din Convenție. Apreciază că intimata răspunde pentru cea mai mică culpă în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel încât trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului și să nu acorde garanția contragarantată sau să refuze la plată contragaranția. Citează dispozițiile art. 4.4 din Convenția de contragarantare nr. 4/2010, precum și cele ale art. 1080 alin. (1) din vechiul C. civ. și menționează că FNGCIMM este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituție financiară nebancară, aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, cu modificările și completările ulterioare și art. 5 din Actul constitutiv al FNGCIMM. Arată că în Anexa C9 la Convenția nr. 4/2010, invocată de instanța de apel, se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declarația pe proprie răspundere, însă susține că acesta este un minim demers, iar o anexă nu poate restrânge dispozițiile actului principal, mai ales când înscrisurile anexate de recurent dovedesc neeligibilitatea beneficiarului.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimatul Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM a invocat excepția nulității recursului pentru netimbrare, excepția inadmisibilității căii de atac, în raport de dispozițiile art. 464 alin. (3) C. proc. civ., excepția nulității recursului din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 1640A din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la 9 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția de netimbrare a recursului, excepția inadmisibilității căii de atac, în raport de dispozițiile art. 464 alin. (3) C. proc. civ. și excepția nulității recursului din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost analizate în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind respinse prin încheierea din 10 noiembrie 2022. Critica ce se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susținând încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, a afirmat că instanța de apel nu a făcut nicio referire în considerente la cererea reconvențională, respectiv la criteriul de eligibilitate vizând starea de dificultate, deși în cadrul cererii de apel acesta a adus argumente în sensul că beneficiarul A. S.R.L. nu îndeplinea acest criteriu la acordarea contragaranției. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanții determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. De asemenea, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanței să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părți, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate și se poate realiza controlul de legalitate de către instanța de recurs. Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, instanțele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății. Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, instanța de apel analizând criteriul de eligibilitate vizând starea de dificultate a societății beneficiare, chiar dacă într-o manieră ce îl nemulțumește pe recurent. Se constată că, în considerentele hotărârii recurate (pag. 29-30), răspunzând criticilor apelantului privind îndeplinirea, în mod corespunzător, a mandatului de către reclamant și obligația acestuia de a refuza acordarea garanției societății beneficiare în raport de certificatul de atestare fiscală din care rezultă că societatea avea datorii la bugetul de stat, instanța de apel a reținut că reclamantul și-a îndeplinit obligația de a verifica dacă A. S.R.L. este întreprindere în dificultate, în raport de criteriile prevăzute în Anexa C9 la Convenția de contragarantare, încheiată între părți, eventuale verificări suplimentare nefiind prevăzute, în mod expres, în contract. Ca atare, instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect. În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel, care a menținut sentința primei instanțe, prin care a fost atrasă răspunderea contractuală a pârâtului, susținând interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4.4, 6.1 și 7.4 (2) din Convenția nr. 4/2010, respectiv art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010, coroborate cu art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 și art. 1540 C. civ. de la 1864. În esență, se susține că instanța de apel trebuia să dea eficiență tuturor prevederilor legale și convenționale în interpretarea lor sistematică corectă, nu doar Anexei C9 la Convenția nr. 4/2010, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate. În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că între părți a fost încheiată Convenția de contragarantare nr. 4/2010, având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant, în calitate de garant, beneficiarilor care îndeplinesc condițiile schemelor de ajutor de minimis. Conform cererii de executare nr. x din 1 noiembrie 2016, reclamantul a solicitat de la pârât plata contragaranției, în cuantum de 296.000 RON, reprezentând 40% din valoarea garanției, urmare a plății acesteia de către reclamant. Pârâtul a refuzat plata contragaranției solicitate, invocând faptul că debitoarea se afla în executare silită la data acordării contragaranției, astfel încât reclamantul nu a îndeplinit, în mod corespunzător, obligațiile asumate prin convenția de contragarantare, în sensul de a efectua verificări suplimentare cu privire la situația financiară a societății garantate. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 969, art. 970 și art. 1540 C. civ. în verificarea îndeplinirii de către intimat a obligațiilor decurgând din mandatul acordat de către recurent, prin raportare la actele juridice încheiate între aceștia. Astfel, curtea de apel a analizat în ce măsură și raportat la ce documente îi incumba intimatului reclamant obligația de a verifica acest criteriu de eligibilitate, conform prevederilor contractuale, câtă vreme, în cadrul acțiunii în răspundere contractuală demarate, recurenta-pârâtă s-a apărat prin invocarea nerespectării de către intimatul-reclamant a mandatului acordat, în sensul că nu a verificat în mod corespunzător criteriile de eligibilitate la acordarea contragaranției. În urma aprecierii și coroborării probatoriului, instanța de apel a constatat că beneficiarul îndeplinea condițiile de eligibilitate prevăzute în convenția de contragarantare, iar intimatul și-a îndeplinit obligația de verificare a criteriilor de acordare a contragaranției. Înalta Curte reține că esențial în cauză nu era a se stabili dacă beneficiarul contragaranției putea fi considerat în stare de dificultate la data acordării acesteia, ci dacă intimatul-reclamant a îndeplinit mandatul acordat, efectuând verificările impuse de recurentul-pârât conform convenției dintre părți și Normei nr. 1/2010. În sensul Convenției nr. 4/2010, contragarantarea reprezintă angajamentul contractual prin care Fondul Român de Contragarantare preia o parte din riscul asumat de garant la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acesta băncilor sau altor finanțatori pentru creditele și alte instrumente de finanțare contractate de IMM de la acestea, astfel cum se prevede la art. 1.1 pct. 2 din contractul încheiat între părți. De asemenea, conform art. 4.1 (1) din convenție, în vederea asigurării celerității activității de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, Fondul Român de Contragarantare mandatează garantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din norme și să acorde contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, iar prin art. 3.1, părțile au convenit că pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în norma în baza căreia se solicită contragaranția și au fost aprobate de garant. Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 4/2020, pârâtul plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în anexa C9 la aceasta. Examinând prevederile contractuale evidențiate, Înalta Curte constată că recurentul avea obligația de a acorda contragaranția, cu respectarea Normei nr. 1/2010 și a Convenției nr. 4/2010, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9. Anexa nr. C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranției, iar această verificare a criteriilor, potrivit cărora beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eșalonării la plata obligațiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvență, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, față de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal și incompatibil cu piața comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menționate la pct. 4 din anexă (declarație pe proprie răspundere, situațiile financiare anuale pentru ultimele două exerciții financiare încheiate, certificat constatator ORC/extras RECOM). Art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010, redactată de către recurent, în calitatea sa de reglementator al condițiilor în care se acordă garanțiile și contragaranțiile de către stat, impune verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu se află în procedură de insolvență, executare silită, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, exclusiv pe baza declarației pe proprie răspundere, dată pe formularul din Anexa B la norma în cauză. Astfel, nici convenția încheiată între părți și nici Norma nr. 1/2010 nu prevăd și nu impun vreo obligație pentru reclamant, în sensul de a face alte verificări cu privire la situația juridică/financiară a beneficiarului. Înalta Curte notează că și recurentului pârât îi revenea obligația de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, anterior confirmării contragaranțiilor notificate. Întrucât părțile nu au agreat, prin contractul încheiat, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969, art. 970 și art. 1540 C. civ., cu referire la art. 4.4, 6.1 și 7.4 (2) din Convenția nr. 4/2010 și înlătură afirmațiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenție nu este îndestulătoare. Pretinzând ca intimatul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate. Sub un alt aspect, Înalta Curte reamintește că raporturile juridice dintre părți se grefează pe un contract de mandat, iar mandatul acordat intimatului reclamant a fost ratificat de către recurent, în calitate de mandant. Astfel, așa cum rezultă din situația de fapt dedusă judecății, necenzurabilă în recurs, criteriul referitor la întreprindere aflată în dificultate, raportat la beneficiarul A. S.R.L., a fost verificat de recurent însuși, astfel cum reiese din adresa nr. x/10.03.2011 și anexa emisă de recurentul-pârât, din care rezultă că acesta a efectuat, la 21 martie 2011, la sediul intimatului-reclamant, în temeiul prevederilor art. 6.4 din Convenția de contragarantare nr. 4/2010, verificarea documentației care a stat la baza acordării ajutorului de minimis pentru 29 de beneficiari, între care și A. S.R.L., în cazul acesteia cu referire la scrisoarea de garantare nr. 248/20.10.2010, iar rezultatele verificării au fost consemnate în procesul-verbal încheiat la 25.03.2011, în care se menționează că "În urma verificării unui număr de 29 dosare de garantare, la care garanțiile au fost contragarantate, nu s-au constatat cazuri de încadrare a beneficiarului în dificultate financiară sau neîncadrarea acestuia în categoria IMM". În privința criticii vizând interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 977 și 982 C. civ. de la 1864, se reține că, în realitate, recurentul pârât urmărește o reinterpretare a contractului dedus judecății, urmare a analizei clauzelor contractuale prin raportare însă la probele administrate, și stabilirea voinței părților decurgând din actele juridice încheiate de acestea. Or, interpretarea contractului presupune, în situația de față, o interpretare a probatoriului, iar aceasta din urmă este o etapă esențialmente legată de stabilirea situației de fapt, apanaj al instanțelor devolutive, și nu de etapa de aplicare a legii la situația de fapt reținută prin interpretarea probatoriului, ce se realizează în recurs. Recurentul a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că instanța de apel a ignorat un înscris autentic, adresa ANAF, în favoarea unui înscris sub semnătură privată (declarația) care nu are forța juridică de a răsturna constatările dintr-un înscris oficial. Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." Astfel, legea îi impune judecătorului să dea dovadă de stăruință pentru a afla adevărul în cauză, iar atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt nu doar legale, ci și pertinente ori concludente. Ca atare, raportat la modalitatea de valorificare a probatoriului administrat, instanța de recurs nu poate examina în această cale de atac critici de netemeinicie, conform susținerilor recurentului. Se observă, pe baza situației de fapt reținute, că instanța de apel a stabilit cu rigurozitate raporturile juridice dintre părți, constatând îndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția încheiată, în cauză neputând fi identificată o încălcare a normelor procedurale care consacră principiul rolului activ al judecătorului în desfășurarea procesului, pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 1640A din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu minori și de familie.