Decizia nr. 311/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, în data de 14 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin, prin Primar și Consiliul Local Al Municipiului Drobeta Turnu Severin, să se constate că obligația de a suporta costul reprezentând contravaloarea taxei de mediu, instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităților de deșeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada ianuarie- iunie 2017 la depozitul ecologic Izvorul Barzii, revine pârâtei UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin, precum și să oblige pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin la plata către reclamantă a sumei de 1.184.283,2 RON reprezentând contravaloarea taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităților de deșeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada ianuarie- iunie 2017 la depozitul ecologic Izvorul Barzii, stabilită ca atare de Administrația Fondului de Mediu, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1547 C. civ., art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016, precum și normele legale invocate în cuprinsul cererii. Prin întâmpinarea depusă în data de 26 octombrie 2020, pârâții UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin și Consiliul Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. De asemenea, au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj. Prin sentința nr. 579/2020 din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepția necompetenței materiale și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj. Prin sentința civilă nr. 21 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Cluj, a constat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Curții de Apel Cluj în vederea soluționării acestuia. Prin sentința civilă nr. 40/2021 din 5 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost stabilită competenta de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, în 16 martie 2021, sub nr. x/2020*.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 321 din 17 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții UAT Municipiul Drobeta Turnu-Severin și Consiliul Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin, a fost obligată pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin la plata către reclamantă a sumei de 1.184.283,2 RON, reprezentând contravaloarea taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităților de deșeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada 01.01.2017 - 30.06.2017 la depozitul ecologic Izvorul Bârzii, stabilită ca atare de Administrația Fondului de Mediu și a fost obligată pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 34.117,2 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 335/A/2021 din 4 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin și Consiliul Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin împotriva sentinței civile nr. 321 din 17 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, pe care a menținut-o, au fost obligați apelanții să plătească intimatei suma de 8.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Drobeta Turnu Severin și Consiliul Local Drobeta Turnu Severin, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre judecare, cu consecința respingerii acțiunii. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1350 C. civ. și a art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 care a menținut soluția primei instanțe, respectiv că sunt îndeplinite cumulativ condițiile atragerii răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în încălcarea obligației contractuale de a menține echilibrul contractual. Au arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale care reglementează taxa de mediu, fără a avea în vedere momentul la care a intrat în vigoare O.U.G. nr. 31/27.08.2013 raportat la clauzele contractuale. De asemenea, la stabilirea cărei părți contractante îi revine obligația de a suporta plata contravalorii taxei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, instanța de apel a ignorat prevederile legale care instituie această taxă și data intrării în vigoare a O.G. nr. 31/2013 adoptată în 27.08.2013 și aprobată prin Legea nr. 384/2013, act normativ prin care legiuitorul nu a făcut distincție între titularul obligației de plată și plătitorul final. Instanța de apel, cu interpretarea greșită a prevederilor legale în vigoare în perioada de referință, referitoare la aplicarea taxei prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Astfel, pentru perioada 01.01.2017-30.06.2017, instanțele de fond au stabilit că pârâta nu a urmărit menținerea echilibrului contractual prevăzut de art. 10 din actul adițional, respectiv nu a renegociat clauzele contractuale, nesocotindu-se faptul că prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 obliga persoana juridică care se află în una dintre cele două situații prevăzute de textul legal, să declare și să plătească taxa de mediu fără a condiționa recuperarea sumei de la terți. Legislația în vigoare la momentul stabilirii taxei nu prevedea că reclamanta are doar obligația de a vira taxa către Administrația Fondului de Mediu, ci prevedea expres că persoanele care desfășoară activități conform art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 sunt obligate să declare și să plătească aceste sume trimestrial, până în data de 25 ale lunii următoare în care și-au desfășurat activitatea. Ulterior perioadei pentru care se solicită taxa de mediu, prin art. 18 din Ordinul nr. 1503/2017 privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006, care a intrat în vigoare la data de 18 decembrie 2017 a fost reglementată legislativ includerea în tarif/taxa de salubrizare a contravalorii taxei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005. Prin urmare, până la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017 nu a existat în sarcina pârâților obligația legală de a introduce în tariful de salubrizare contravaloarea taxei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, motiv pentru care nu poate fi reținută fapta ilicită. Ordinul nr. 2413/21.12.2016 privind modificarea Ordinului Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006, în vigoare în perioada analizată, stabilea clar că operatorii economici utilizatori de terenuri pe care sunt amplasate depozite noi de deșeuri valorificabile au obligația de a plăti taxa de mediu reglementată la art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, în speță reclamantei ca urmare a încheierii contractului nr. x/02.08.2006 și a actelor adiționale. Astfel, în lipsa unei obligații legale pârâta nu avea posibilitatea modificării tarifului, instanțele reținând greșit că părțile contractante aveau obligația renegocierii clauzelor contractuale în vederea restabilirii echilibrului contractual. Instanțele de fond nu au avut în vedere că actul adițional nr. x/12.02.2013, la care se referă reclamanta, a fost încheiat anterior apariției O.G. nr. 31/2013, care a prevăzut că taxa stipulată în art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2017, astfel că nu putea fi menționată în clauzele contractului sau ale actului adițional. De asemenea, actul adițional nr. x/12.02.2013 a fost încheiat ca urmare a aderării pârâtei la Asociația de dezvoltare intercomunitară pentru Salubrizare (ADI) al cărei scop este gestionarea în comun a serviciului de salubrizare și implementarea Proiectului "Sistem de management integrat al deșeurilor solide în județul Mehedinți" propus pentru finanțare prin Axa 2 POS Mediu. Mai mult, prima instanță și cea de apel nu au avut în vedere că art. 7 din actul adițional încheiat în 12.02.2013 prevedea că tariful pentru activitatea de depozitare trebuie să respecte principiul "poluatorul plătește", acest principiu fiind avut în vedere la stabilirea tarifelor din contract și neputând fi interpretat în sensul instituirii unei taxe care la data încheierii actului adițional nu era prevăzută în sarcina autorității locale. Prin urmare, pentru perioada 01.01.2017-30.06.2017, instanțele de fond greșit au stabilit că pârâta nu a urmărit menținerea echilibrului contractual prevăzut de art. 10 din actul adițional nr. x/12.02.2013, întrucât pentru această perioadă nu a existat o obligație legală pentru suportarea taxei de către autorității locale, obligație care a fost reglementată ulterior. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel nu a examinat toate criticile formulate de pârâți în fața primei instanțe și nu a motivat pentru fiecare dintre acestea care sunt argumentele pentru care le înlătură. La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013, legislația nu prevederea ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deșeuri, astfel că instanța de fond trebuia să analizeze și argumentele pârâtei referitoare la cele 2 situații prevăzute de O.U.G. nr. 196/2005, respectiv ipoteza în care proprietarul depozitului își administrează singur depozitul și cea în care administrarea a fost delegată, neobservând apărările invocate și nemotivând înlăturarea acestora. A mai arătat că reclamanta este atât administratorul depozitului cât și proprietarul de drept al acestuia pe perioada contractuală, revenindu-i obligația declarării și achitării taxei de mediu prevăzută de art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005. Însă, niciuna din aceste apărări nu au fost respinse motivat de către instanța de apel, motiv pentru care recurenții au opinat că decizia atacată este nemotivată.

Apărările formulate în cauză În data de 29 septembrie 2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Intimata a invocat, cu titlu de fine de neprimire, inadmisibilitatea criticilor referitoare la ignoarea aspectului că actul adițional nr. x/12.03.2013 a fost încheiat anterior apariției O.G. nr. 13/2013 și că art. 7 din acest act adițional prevedea că tariful pentru activitatea de depozitare trebuie să respecte principiul poluatorul plătește, iar acest principiu a fost avut în vedere la stabilirea tarifului din contractul adiționat și nu poate fi interpretat în sensul instituirii unei taxe care la data încheierii actului adițional nu era prevăzută în sarcina unităților administrativ-teritoriale. A arătat că aceste critici sunt invocate omisso medio, neregăsindu-se în motivele de apel și nici în apărările formulate în primă instanță. În subsidiar, a solicitat respingerea acestor critici, ca neîntemeiate, arătând că data încheierii actului adițional nr. x/2013 raportat la data instituirii taxei (O.G. nr. 31/2013) este lipsită de relevanță, întrucât nu s-a invocat ori reținut existența unei clauze explicite în acest act adițional, potrivit cu care pârâții să fie obligați la rambursarea taxei, ci s-a invocat art. 10 din actul adițional prin care s-a instituit mecanismul contractual de reechilibrare a contractului debalansat printr-o modificare legislativă. Contrar celor invocate de recurenți, interpretarea și aplicarea art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 a fost corect analizată de instanțele de fond, care au apreciat judicios că acest text legal nu are incidență în cauză, întrucât reprezintă o normă fiscală, o obligație fiscală în sarcina reclamantei, aspect necontestat de părți. Este cert că și anterior Ordinului nr. 1503/2017 (prin care s-a reglementat introducerea acestui tarif începând cu 01.01.2018) și ulterior, obligația de plată a acestei taxe revine reclamantei, în calitate de operator al depozitului, însă obiectul cauzei îl reprezintă răspunderea civilă contractuală, nu fiscală, a pârâților, în sensul de a se stabili cine suportă în final această taxă. Intimata a susținut că această taxă trebuie suportată de pârâți în baza principiului poluatorul plătește și a mecanismului de echilibrare a contractului, care a fost introdus prin actul adițional nr. x/12.02.2013. Introducerea acestei taxe în sarcina operatorului de depozitare începând cu 01.01.2018, nu înseamnă că s-a schimbat titularul obligației de declarare și virare a taxei și, oricum, un ordin nu ar putea să modifice o ordonanță de guvern, respectiv O.U.G. nr. 196/2005. Contrar celor reținute de recurenți, în speță nu s-a reținut că temeiul obligației de suportare a acestui cost de către pârâți este reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. c), ci de contractul dintre părți și actul adițional nr. x/2013. În ceea ce privește motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susținut că decizia recurată nu este nemotivată așa cum susțin recurenții. Referitor la pretinsa neexaminare a tuturor criticilor aduse prin cererea de apel, intimata a arătat că recurenții au reiterat susținerile din cererea de apel referioare la cele două situații prevăzute de O.U.G. nr. 196/2005 privind administratorul depozitului, respectiv proprietarul acestuia. Concluzionând, intimata a arătat că aspectele necontestate prin apel au intrat în puterea lucrului judecat, respectiv că dezechilibrarea semnificativă a contractului a survenit când costul cu taxa de depozitare instituită prin art. 9 alin. (1) lit. c) a fost pusă în sarcina operatorului depozitului, că părțile au instituit un mecanism de reechilibrare a contractului prin actul adițional nr. x/2013, iar refuzul pârâților de a reechilibra contractul a survenit în baza unei legislații ulterioare încheierii contractului, precum și aplicabilitatea în speță a principiului poluatorul plătește, a Deciziei Curții Constituționale nr. 897/2020 și a practicii CJUE indicată de prima instanță. În 17 octombrie 2022, recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinare, iar în 16 februarie 2023, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Sub un prim aspect, cu titlu prealabil, instanța de recurs va analiza apărarea intimatei-reclamante în privința caracterului inadmisibil al criticilor privind (i) neanalizarea de către instanța de apel a împrejurării că actul adițional nr. x/12.02.2013 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 31/2013, care a prevăzut data de la care se aplică taxa reglementată în art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, astfel că taxa nu putea fi prevăzută în contractul sau actele adiționale încheiate între părți, iar (ii) instanțele de fond nu au avut în vedere că art. 7 din actul adițional menționat anterior prevedea că tariful pentru activitatea de depozitare trebuie să respecte principiul "poluatorul plătește". Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 488 alin. (2) din același cod, aceste critici sunt inadmisibile, întrucât, din analiza cererii de apel formulate de pârâți, se observă că cele două critici nu se regăsesc printre motivele de apel invocate și nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio, direct în recurs. Prin răspunsul la întâmpinarea depusă în recurs, recurenții au solicitat înlăturarea apărărilor intimatei relative la inadmisibilitatea celor două critici, susținând că prin cererea de apel au arătat că nu există o clauză contractuală prin care să fie obligați la plata taxei de mediu prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească obligația de plată a acestei taxe în sarcina UAT Drobeta Turnu Severin. Această critică a recurentei într-adevăr se regăsește în cuprinsul cererii de apel și a fost analizată de instanța de prim control judiciar, însă critica formulată în recurs vizează data încheierii actului adițional nr. x/2013, respectiv anterior adoptării O.G. nr. 13/2013, ceea ce determina în opinia recurentei imposibilitatea menționării taxei de mediu în actele încheiate între părți, critică care este formulată omisso medio. În aceeași manieră omisso medio a fost formulată și critica privind nesocotirea de către instanțele de fond a art. 7 din actul adițional nr. x/2013, critică care nu se regăsește în cererea de apel formulată de pârâtă. Procedând în continuare la analiza motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurenții au criticat, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală, precum și a art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, opinând că instanța de apel a apreciat greșit asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, în contextul în care nu poate fi reținută în sarcina acestora existența unei fapte ilicite pe motiv că până la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017 nu a existat în sarcina pârâților obligația de a introduce taxa de mediu în tariful de salubrizare. Situația de fapt, necontestată în cauză, relevă că, prin demersul judiciar ce a învestit instanța de judecată, reclamanta a urmărit, în cadrul acțiunii în răspundere civilă contractuală, obligarea pârâților la plata contravalorii taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, aferentă cantităților de deșeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada 01.01.2017-30.06.2017. Trebuie reținut că între părți a fost încheiat în data de 02.08.2006 contractul de delegare prin concesionare a gestiunii serviciului public de salubrizare din municipiul Drobeta Turnu Severin, reclamanta având calitatea de concesionar, iar pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin calitatea de concedent (delegatar), obiectul contractului, cuprinzând, printre altele, și activitatea de precolectare, colectare, transport și depozitare deșeuri menajere și industriale, cu excepția deșeurilor toxice, periculoase sau cu regim special. Contractul a fost modificat succesiv prin mai multe acte adiționale, iar prin art. 10 din Actul adițional nr. x/2013, părțile au convenit menținerea echilibrului contractual. Pretențiile reclamantei au fost solicitate pentru perioada 01.01.2017-30.06.2017, ca urmare a modificărilor aduse conținutului art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005. Din perspectiva evoluției cadrului legislativ prin care s-a implementat taxa de mediu, se reține că prin O.G. nr. 31/2013 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu s-a modificat conținutul normativ al art. 9 alin. (1) lit. c), în sensul introducerii taxei de depozitare, iar prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 384/2013 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 31/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 8 ianuarie 2014, s-a prevăzut că obligația de plată a taxei de depozitare instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005 intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2017. Ulterior, prin art. II alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 48/2017, legiuitorul a prevăzut că plata acestei taxe se suspendă până la 1 ianuarie 2019. Înalta Curte reține că taxa de depozitare prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 a fost în vigoare în intervalul 01.01.2017-30.06.2017, iar pentru această perioadă, reclamanta, în calitate de administrator al depozitului de deșeuri, a fost obligată la plata către Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) a contravalorii taxei de depozitare pentru perioada de referință. În acest context factual, se reține că în mod corect instanțele de fond au apreciat că fapta ilicită a pârâților constă în refuzul de a lua măsurile necesare, deși au fost notificați de reclamantă, în vederea restabilirii echilibrului contractual, astfel cum acesta a fost convenit de părți prin actul adițional nr. x/2013, modificările legislative aduse prin O.G. nr. 31/2013 determinând un dezechilibru pentru părțile contractante. Aceasta întrucât potrivit art. 10 alin. (2) din actul adițional nr. x/2013, părțile au convenit că "menținerea echilibrului contractual se face în principal prin tarif. În situația în care independent de delegat și de voința sa, prin modificări legislative, constrângeri tehnice, economice, financiare sau, în general, evenimente neprevăzute care nu constituie evenimente de forță majoră, alterează echilibrul economico-financiar al contractului și dacă dezechilibrul rezultat nu poate fi remediat prin modificările/ajustările de tarife, părțile se obligă să renegocieze termenii și condițiile contractului, în scopul restabilirii echilibrului economino-financiar al acestuia." Luând în examinare critica pârâților axată pe ideea că, în lipsa unei obligații legale, nu aveau posibilitatea modificării tarifului, se reține că obligația legală exista prin legea de adoptare a O.U.G. nr. 31/2013 prin care s-a statuat că "prevederile art. 9 alin. (1) lit. c), precum și anexa nr. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin legea de aprobare a prezentei ordonanțe, intră în vigoare în data de 1 ianuarie 2017", stabilindu-se o valoare de 80 RON/tonă din 2017 și de 120 RON/tonă începând cu 2018. Referitor la critica potrivit cu care reclamanta avea obligația să declare și să plătească trimestrial taxa prevăzută la art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, se reține că acest aspect a fost necontestat de reclamantă, al cărei scop a fost însă recuperarea taxei plătite către AFM, întrucât destinatarul final al taxei nu este operatorul depozitului de deșeuri, în speță reclamanta, ci generatorul acestor deșeuri reprezentat de autoritatea locală, fapt ce rezultă atât din legislație cât și din jurisprudența comunitară. În baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, în conformitate cu principiul "poluatorul plătește", costurile operațiunilor de gestionare a deșeurilor se suportă de către producătorul de deșeuri sau, după caz, de deținătorul actual ori anterior al deșeurilor. Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 10 din Directiva nr. 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri, "Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura de faptul că toate costurile determinate de instalarea și de exploatarea unui depozit de deșeuri, inclusiv, pe cât posibil, costul garanției financiare sau al echivalentului acesteia menționat la articolul 8 litera (a) punctul (iv), precum și costurile estimative pentru închidere și operațiile posttratare pentru o perioadă de minimum 30 de ani sunt acoperite de prețul stabilit de operator pentru evacuarea oricărui tip de deșeu în depozitul respectiv. În funcție de cerințele formulate de Directiva 90/313/CEE a Consiliului din 7 iunie 1990 privind accesul liber la informații referitoare la mediu (1), statele membre asigură transparența activității de culegere a datelor și de utilizare a oricărei informații necesare referitoare la cost.". De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis constant că această taxă îi incumbă autorității locale și nu operatorului unui depozit de deșeuri, așa cum rezultă din cauza C-172/08 Pontina Ambiente S.R.L. Vs. Regione Lazio, art. 10 din Directiva nr. 1999/31 trebuind interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care supune operatorul unui depozit de deșeuri la plata unei taxe ce trebuie să îi fie rambursată de colectivitatea locală care a depozitat deșeurile, cu condiția ca această reglementare să fie însoțită de măsuri prin care se garantează că rambursarea taxei menționate are loc efectiv și în termen scurt, cu toate costurile legate de recuperare. Totodată, pe plan intern, Curtea Constituțională a tranșat chestiunea rambursării costurilor cu taxa de depozitare, prin Decizia nr. 897/2020, avută în vedere de instanțele de fond, dar și prin Decizia nr. 95/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) și ale art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în redactarea modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013. În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de contencios constituțional a reținut la paragrafele 30-31 că "legea civilă oferă posibilitatea operatorilor depozitelor de deșeuri să se îndrepte cu acțiune în regres împotriva propriilor debitori, recuperând astfel orice sume le-ar fi datorate de către aceștia, o atare acțiune fiind la dispoziția celui care a fost obligat la plată ori a efectuat-o pentru o altă persoană și care urmărește înapoierea de către aceasta a sumei care, potrivit legii, este în sarcina ei (n.n. considerente cu conținut identic se regăsesc și în cuprinsul par. 36 din Decizia nr. 897/2020). Prin urmare, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate din perspectiva faptului că în perioada 1 ianuarie-1 iulie 2017 nu exista niciun mecanism de recuperare a sumelor plătite, cu titlu de taxă de depozit, de către administratorii, respectiv proprietarii de depozite de deșeuri, de la cei care trebuie să suporte, de fapt, aceste costuri, și anume generatorii și deținătorii de deșeuri, potrivit principiului "poluatorul plătește", întrucât, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres o procedură prin care se puteau recupera sumele în discuție, existau totuși pârghiile necesare în vederea realizării acestui interes legitim." Raportat la aceste considerente, chiar dacă nu a fost reglementată o procedură expresă pentru recuperarea taxei de mediu, critica recurenților în sensul că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013, legislația în vigoare nu prevedea ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deșeuri, nu poate fi primită. Mai mult, reclamanta a solicitat pretențiile în baza convenției dintre părți, iar instanțele de fond au apreciat corect ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile contractuale în sarcina pârâților, fapta ilicită a acestora constând în neluarea măsurilor legale în vederea menținerii echilibrului contractual, astfel cum părțile, de comun acord, au convenit în mod expres. Prin urmare, este nefondată critica recurentei că instanța de apel nu a avut în vedere momentul la care a intrat în vigoare O.G. nr. 31/2013 raportat la clauzele contractuale, în condițiile în care prin art. 10 din actul adițional nr. x/2013 părțile au prevăzut expres că vor urmări în permanență echilibrul contractual. Examinând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenții au invocat omisiunea instanței de apel de a analiza toate criticile formulate de aceștia în fața primei instanțe, fără a face referire la omisiunea instanței de apel de a analiza unul dintre motivele de apel invocate. Recurenții au arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat străină de argumentele primei instanțe critica referitoare la nemotivarea sentinței. Această critică a fost formulată din perspectiva argumentelor invocate de recurenți în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013 nu exista nicio prevedere legală ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deșeuri. Din cuprinsul hotărârii recurate reiese că instanța de apel a analizat această critică și a respins-o motivat, arătând că prima instanță a analizat îndreptățirea reclamantei de a recupera contravaloarea taxei de mediu de la pârâți din perspectiva obligațiilor contractuale asumate de pârâți, respectiv a înțelegerii părților asumate prin actul adițional la contractul de delegare a serviciului public de salubrizare. Au mai susținut recurenții că instanța de apel nu a respins motivat apărarea acestora că reclamanta este atât administratorul depozitului, cât și proprietarul de drept al acestuia pe perioada contractuală, revenindu-i obligația declarării și achitării taxei de mediu prevăzute de art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005. Chiar dacă în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsește un răspuns dat aspectului că reclamanta avea dublă calitate, de administrator și de proprietar al depozitului, nu se poate aprecia că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât, potrivit art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu înseamnă însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte (Cauza Boldea contra României). Obligația de motivare a hotărârii judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac, astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există o faptă ilicită în sarcina pârâților, fiind atrasă răspunderea civilă contractuală a acestora, nu se poate reține absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează dispozițiile legale incidente în speță într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, cum este cazul în speță. Susținerea recurenților că prima instanță trebuia să se raporteze la cele două situații prevăzute de O.U.G. nr. 196/2005 nu poate fi analizată, întrucât obiectul controlului de legalitate în recurs îl constituie numai decizia pronunțată de instanța de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. Referitor la solicitarea intimatului-reclamant de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în cuantum de 8817,90 RON, potrivit facturii nr. x/26.09.2022 și a extrasului de cont eliberat de B., Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îi va obliga pe recurenți la plata sumei solicitate de intimat, pe care o apreciază ca fiind proporționată, în raport cu activitatea desfășurată de avocat și complexitatea cauzei. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.