ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2162/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 01 iulie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că au dobândit împreună un drept de retenție asupra imobilului situat în București, str. x, până la plata despăgubirii ce constituie contravaloarea dreptului de retenție. Prin sentința civilă nr. 13704 din data de 16 octombrie 2020, Judecătoria Sectorului 4 București, secția I civilă, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 4 și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 906/22.06.2021 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, a respins cererea ca inadmisibilă și a obligat reclamanții la plata către pârât a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 68A din 25 ianuarie 2022 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 906/22.06.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 68A din 25 ianuarie 2022 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul C.. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și pct. 8 C. proc. civ. Ulterior expunerii istoricului cauzei (paginile 1-4 din memoriul de recurs), în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., recurentul a susținut în esență următoarele: În etapa apelului, prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat admiterea excepției de nulitate parțială a căii de atac a apelului, cu consecința anulării în parte, întrucât reclamanții nu au indicat că înțeleg să exercite calea de atac și împotriva încheierii de ședință din data de 08 iunie 2021 a Tribunalului București, deși calea de atac cuprinde critici și în ce privește această încheiere. Potrivit dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., încheierea prin care instanța de judecată pronunță o soluție asupra probelor solicitate spre a fi încuviințate, are caracter interlocutoriu și se atacă odată cu soluția pronunțată asupra fondului cauzei. Din acest motiv, neapelarea încheierii de ședință din 08 iunie 2021 determina incidența în cauză a sancțiunii nulității parțiale a cererii de apel, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ., legiuitorul neinstituind nicio derogare de la regimul sancționatoriu. Astfel, la termenul din 08 iunie 2021 au fost puse în discuția părților de către instanța fondului cererile de probatorii, și, deși au fost nemulțumiți de măsurile dispuse cu acea ocazie, reclamanții nu au formulat apel și împotriva respectivei încheieri de ședință, deși prin cererea de apel au formulat critici și cu privire la soluția primei instanțe cu privire la probele încuviințate. La termenul de judecată din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel a respins excepția nulității parțiale a apelului, având în vedere obiectul acțiunii indicat de părți prin cerere. Or, soluționarea oricărui litigiu, atât pe fond, cât și din perspectiva excepțiilor invocate de părți, trebuie să se realizeze întotdeauna ținând cont de obiectul acțiunii, fiind așadar vorba despre un principiu general, a cărui evocare nu suplinește cerința de motivare a soluțiilor pronunțate de instanță. Instanța de apel avea obligația legală de a arăta motivele de fapt și de drept concrete pentru care excepția de nulitate parțială a apelului a fost respinsă, motiv pentru care recurentul solicită casarea soluției instanței de apel întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. Din perspectiva greșitei dezlegări asupra excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, recurentul a formulat critici de recurs pe care le-a încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., arătând că în analiza soluției asupra excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material și procedural, fundamentându-și soluția de respingere pe considerente contradictorii. Prin memoriul de recurs, se arată că, deși instanța de apel a reținut calificarea dreptului de retenție ca fiind un accesoriu al creanței, admițând totodată faptul că nașterea dreptului de retenție nu poate fi concepută în absența unei creanțe pe care să o garanteze, stabilește, în mod paradoxal, că nicio dispoziție legală nu ar impune constatarea prealabilă a creanței, nici anterior formulării cererii de recunoaștere a dreptului de retenție și nici formularea unui capăt de cerere distinct cu acest obiect, față de cel privind constatarea dreptului de retenție să aibă un caracter accesoriu, în cadrul aceluiași dosar. Așadar, deși motivarea instanței de apel debutează cu recunoașterea expresă a caracterului subsidiar al acțiunii în constatarea dreptului de retenție față de cea pentru realizarea creanței, soluția este de admitere a apelului și de recunoaștere a dreptului la acțiune în constatarea dreptului de retenție chiar în lipsa dreptului principal de creanță. Or, caracterul accesoriu al dreptului de retenție în raport cu dreptul de creanță, presupune existența apriorică a dreptului de creanță, fie că acesta s-a născut printr-o constatare de către instanță, fie prin convenția părților și abia ulterior se poate invoca și recunoaște dreptul de retenție asupra bunului, până la data plății sumelor certe, lichide și exigibile constatate într-una din cele două modalități. Aceasta întrucât existența dreptului de retenție este indisolubil legată de existența unei creanțe, care în cauza de față nu este agreată de părți, nu este confirmată de o instanță de judecată, dar mai mult decât atât, nici nu a făcut obiectul învestirii instanței. De vreme ce recurentul nu a recunoscut existența pretinselor cheltuieli cu îmbunătățirile efectuate de către intimații-reclamanți, singura cale legală prin care aceștia își puteau valorifica eventualele pretenții consta în formularea unei acțiuni în realizare creanței. Doar în contextul recunoașterii dreptului de creanță, se poate naște, concomitent sau ulterior, și dreptul de retenție. Suplimentar, din perspectiva considerentelor reținute în cuprinsul hotărârii recurate cu privire la posibilitatea instanței de a se pronunța în cadrul aceluiași litigiu atât asupra dreptului de creanță, cât și asupra dreptului de retenție, acest caracter subsidiar în legătură cu care instanța de apel pretinde că nu ar fi reglementat prin vreo dispoziție legală expresă, decurge în mod direct, în primul rând din caracterul accesoriu al dreptului de retenție în raport cu dreptul de creanță. Or, în cauza de față, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată rezulta tocmai din faptul că intimații-reclamanți au solicitat instanței constatarea unui drept de retenție, fără să fi învestit instanța, în același proces sau anterior, cu o cerere de realizare a creanței în contradictoriu cu recurentul, printr-o acțiune patrimonială, evaluabilă în bani, care ar fi urmărit stabilirea existenței și întinderii creanței. Un alt motiv de recurs vizează nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2495 C. civ., care stabilesc ca situație premisă pentru invocarea dreptului de retenție existența obligației de restituire născută în sarcina retentorului. În cauza dedusă judecății, obligația de restituire a bunului nu a fost recunoscută de o instanță de judecată, de vreme ce acțiunea recurentului având ca obiect evacuarea a fost respinsă, aspect reținut și de către instanța de apel în cuprinsul hotărârii recurate. Or, dreptul de retenție este definit ca fiind acel drept real de garanție în virtutea căruia cel care deține un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină bunul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le datorează în legătură cu acest bun. Principalul efect al dreptului de retenție este facultatea pe care o dobândește creditorul aflat în posesia bunului, în speță intimații-reclamanți, de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate, dreptul de retenție fiind așadar un mijloc pasiv de respingere a pretențiilor altor persoane, printre care se află și proprietarul bunului reținut. Rolul său este de a păstra lucrul refuzând restituirea, căci numai în acest fel debitorul proprietar este constrâns să își achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul. Din perspectivă procedurală, dreptul de retenție poate fi invocat fie pe cale de excepție în litigiile privind restituirea bunului, fie pe calea unei contestații la executare a unei hotărâri privind restituirea, dacă dreptul de creanță s-a născut ulterior hotărârii a cărei executare se cere. S-a mai susținut că, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 478 coroborat cu art. 9 alin. (2) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prin care se reglementează limitele efectului devolutiv al apelului numai la ceea ce s-a supus judecății în fața primei instanțe, completul învestit cu soluționarea cauzei era ținut de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost acesta indicat de către reclamanți. Or, atâta vreme cât obiectul cererii de chemare în judecată vizează numai constatarea dreptului de retenție (drept accesoriu), instanța nefiind învestită cu acțiunea în realizare creanței (drept principal), hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., raportat la art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., recurentul arată că atât prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, cât și în cea formulată în apel pentru situația subsidiară a admiterii apelului formulat de către apelanții-reclamanți, a solicitat admiterea altor două excepții, respectiv: excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesual pasive, excepții care însă nu au fost soluționate nici de către prima instanță, și nici de către instanța de apel. Prima instanță s-a oprit asupra excepției de inadmisibilitate care avea prioritate și a cărei admitere a făcut inutilă analizarea celorlalte două excepții, în vreme ce instanța de apel, după anularea hotărârii primei instanțe, în considerarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și a cererii apelanților-reclamanți de trimitere spre rejudecare, a considerat de asemenea că nu mai este necesară analizarea excepțiilor. Cu toate acestea, dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obligativitatea instanței de a trimite cauza spre rejudecare, la cererea părții, doar dacă se impune evocarea, ceea ce în speță nu era cazul de vreme ce nu au fost soluționate celelalte două excepții invocate de către pârât în etapele procesuale anterioare. Astfel, chiar dacă instanța de apel a anulat soluția primei instanțe cu privire la excepția de inadmisibilitate, s-ar fi impus ca prioritar să soluționeze celelalte excepții, invocate, și doar în situația în care acestea ar fi fost găsite ca neîntemeiate, să trimită cauza pentru rejudecarea pe fond, la prima instanță.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de către intimații-reclamanți A. si B. față de recursul declarat de paratul C., s-a solicitat în principal să se constatate nulitatea recursului întrucât prin calea de atac exercitată recurentul nu a procedat la indicarea domiciliului acestuia, ci doar a domiciliului procesual ales, ceea ce nu suplinește obligația instituită de art. 486 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. În subsidiar s-a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În ce privește excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimații-reclamanți A. si B., aceasta urmează a fi respinsă, având în vedere că obligația indicării domiciliului părții are rolul asigurării comunicării actelor de procedură, motiv pentru care în accepțiunea 486 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., domiciliul nu trebuie înțeles în sensul dreptului civil, ci din perspectiva locuinței efective, unde i se pot comunica actele de procedură, ceea ce interesează fiind efectivitatea actului de comunicare. O atare soluție este concordantă cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanțele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părțile de dreptul de acces la un tribunal (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et D. c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74). Cu privire la recurs, se constată, cu prioritate, că analiza admisibilității cererii de chemare în judecată a fost realizată de instanța de apel pe două paliere. Astfel, din perspectiva prevederilor art. 35 C. proc. civ., Curtea de apel a arătat (în mod corect) că nu se pune problema existenței unei acțiuni în realizarea dreptului de retenție, pentru că acțiunea în realizare opusă de pârât prin apărările sale are un alt obiect decât constatarea dreptului de retenție, și anume dreptul la despăgubiri al proprietarului imobilului. Or, cum toate părțile recunosc, în cauză nu s-a solicitat realizarea dreptului la despăgubiri, ci exclusiv a se constata existența dreptului reclamanților de a păstra imobilul până la stingerea unei creanțe a lor față de proprietarul imobilului. De aceea, în absența altui instrument procedural care să fie folosit pentru a atinge scopul urmărit de reclamanți, acțiunea în constatarea existenței dreptului de retenție era admisibilă prin prisma art. 35 C. proc. civ. În al doilea rând, Curtea a evaluat admisibilitatea cererii prin prisma împrejurării (invocate în apărare de pârâtul recurent) că în cauza de față nu s-a dedus judecății și existența și respectiv întinderea creanței celor ce ocupă imobilul față de proprietar, conchizând că, de vreme ce ceea ce nu este interzis, este permis, cererea de constatare a dreptului de retenție poate fi formulată și în aceste condiții, urmând a fi constată pe cale incidentală existența dreptului la despăgubire pentru cheltuielile efectuate cu imobilul. Acest raționament este eronat, ceea ce va conduce la admiterea recursului și la casarea deciziei atacate. Astfel, potrivit art. 2495 C. civ., "Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat." Din definiția legală a dreptului de retenție rezultă că dreptul de a păstra bunul (în apărare față de solicitarea de restituire) se naște în prezența existenței unei obligații a proprietarului bunului care are legătură cu același bun, în ipoteza pendinte a obligației de a-l despăgubi pe cel care deține acest bun pentru cheltuielile necesare și utile realizate de deținător. Tocmai din acest motiv, doctrina și jurisprudența au calificat dreptul de retenție ca având caracter accesoriu față de dreptul de creanță (constând în cheltuielile necesare și utile cu bunul), care la rândul său are natura unui drept principal. De aceea, cât timp nici în cauza de față și nici într-un litigiu separat nu se deduce judecății pe cale principală existența și întinderea acestui drept principal, analiza exclusivă a dreptului accesoriu nu este posibilă. La această concluzie concură și argumente care privesc condițiile concrete de existență a dreptului de retenție și întinderea sa în timp, deoarece în primul rând existența dreptului la despăgubiri împotriva proprietarului este doar generic recunoscută de lege, fiind necesar ca ea să fie examinată în concret, față de faptele relevante pentru acest raport juridic, pentru a putea fi materializată. În al doilea rând, dreptul de retenție se stinge atunci când proprietarul îndeplinește obligația sa de despăgubire a deținătorului bunului (potrivit chiar art. 2495 alin. (1) C. civ.), fiind nerelevant dacă acesta din urmă a invocat în cauza de față sau nu stingerea dreptului. Or, dacă obligația principală nu este stabilită prin convenție sau prin hotărâre judecătorească (și cu atât mai puțin limitele sale, întinderea sa), deci creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, atunci nici executarea sa nu va putea fi realizată de proprietar, interesat a stinge dreptul de retenție. Acesta este argumentul care combate și teza potrivit căreia se poate determina existența obligației de despăgubire pe cale incidentală. În plus, cu privire la posibilitatea cercetării incidentale a acestei chestiuni, se reține că o atare datorie a proprietarului bunului ar putea face obiectul unei compensații legale sau judiciare. Față de prevederile art. 1617 C. civ., pentru a opera compensația este necesar ca cele două datorii să fie certe, lichide și exigibile, ceea ce înseamnă ca fiecare dintre ele să întrunească condițiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual, deci creanțele să fie neîndoielnice, determinate în întindere; în lipsa stabilirii lor printr-o hotărâre judecătorească (sau prin alt act juridic apt a avea calitatea de titlu executoriu), ipoteza despăgubirilor pentru cheltuielile necesare și utile cu bunul ar fi sustrasă de la aplicarea regulilor compensației, ceea ce nu poate fi primit. Toate aceste considerente sunt de fapt derivate din legătura principal-accesoriu care există între dreptul la despăgubire al deținătorului bunului și dreptul de retenție asupra aceluiași bun, motiv principal și determinant ce conduce la concluzia că, într-adevăr, acțiunea având ca obiect exclusiv constatarea existenței dreptului de retenție nu poate fi primită și pentru care Înalta Curte reține ca incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sunt nefondate celelalte motive, după cum urmează: Cu privire la critica prin care recurentul reproșează instanței de apel respingerea neargumentată a excepției invocate de el privind nulitatea parțială a motivelor de apel, pe de-o parte se reține că în materia căilor de atac nulitatea nu poate opera parțial, calea de atac având caracter unitar, iar ipoteza în care pentru anumite motive există fine de neprimire conduce la înlăturarea lor fără o analiză pe fond; acesta este cazul invocării unor motive omisso medio, al formulării unor motive care exced limitelor judecății stabilite la prima instanță sau - pentru recurs - al unor motive care nu pot fi încadrate în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, alături de motive ce învestesc legal instanța de control judiciar. În aceste ipoteze instanța nu anulează parțial calea de atac, cum a solicitat recurentul, ci admite excepțiile ce privesc inadmisibilitatea unora dintre motive și soluționează calea de atac în aceste limite. Pe de altă parte, instanța de recurs nu a identificat în cuprinsul cererii de apel motive care să privească probele administrate la prima instanță, ci exclusiv critici care vizau soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă la prima instanță. Nu se poate reține că instanța de apel a depășit limitele învestirii, dispunând a se judeca și cererea de stabilire a despăgubirilor datorate de proprietar, ceea ce rezultă tocmai din argumentarea Curții de apel în sensul că excepția inadmisibilității era nefondată pentru că nu este necesară și formularea unei astfel de pretenții în cauză. În fine, nu au fost încălcate prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cât timp Curtea de apel a constatat că prima instanță în mod eronat a admis excepția ce a condus la respingerea acțiunii, soluția corectă era de trimitere a cauzei la prima instanță, dacă părțile au cerut această măsură în condițiile textului. Interpretarea dată de recurent normei este una literală (nu se poate realiza trimiterea cauzei la prima instanță decât dacă reluarea judecății presupune cercetarea fondului); în realitate, legiuitorul a intenționat ca reluarea judecății la prima instanță (în prezența acestei opțiuni a părților) să se facă în toate cazurile în care excepția peremptorie a fost admisă în mod greșit de prima instanță. De altfel, nici nu era de conceput ca soluționarea celorlalte excepții invocate de pârât și neanalizate de prima instanță să se facă în cadrul soluționării apelului; dacă nu s-ar fi cerut trimiterea la prima instanță, reluarea judecății de fond la instanța de apel ar fi început cu soluționarea acestor excepții neexaminate, dar nu în cadrul judecății efective a apelului, ci în etapa a doua, denumită de legiuitor "evocarea fondului". Pentru aceste considerente, văzând și limitele prevederilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune, odată cu admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel.