ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1705/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin sentința civilă nr. 188/13.02.2020, Tribunalul Harghita a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta A. S.A., excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtele A. S.A. și B. S.R.L., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta A. S.A, iar, pe fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L., în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. și B. S.R.L..

De asemenea, instanța a obligat reclamanții să achite pârâtei B. S.A. suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul avocațial) și a constatat că s-a renunțat la judecată față de pârâtele M. S.A., N. S.A., O. și P. Rovinari.

Prin aceeași hotărâre, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta A. S.A., în contradictoriu cu pârâți Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, C., D., E., F.,G., H., I., J., K. și L..

Totodată, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Q. S.A. și s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților-pârâți reconvenționali privind obligarea A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin precizarea de la dosar, reclamanții au arătat că nu-și mai mențin pretențiile față de pârâta B. S.R.L., având în vedere faptul că nu s-a confirmat că aceasta ar fi produs și comercializat dinți de cupă care să reprezinte obiectul brevetului de invenție invocat în cauză.

Referitor la pârâta A. S.A., tribunalul a constatat că reclamanții s-au adresat instanței pretinzând că în perioada 01.04.2009 - 31.07.2010 aceasta le-ar fi încălcat drepturile de proprietate industrială asupra invenției "Cupă poligonală pentru excavator", protejată prin brevetul de invenție nr. x/30.12.2005, respectiv prin producerea/fabricarea și comercializarea neautorizată a "Dinților cupă excavator 1400 (II), desen E 14-328.05/M", părți componente ale invenției.

Analizând probele administrate în cauză, prima instanță a constatat că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate, deoarece prin expertiza tehnică efectuată de experții R., S. și T., s-a concluzionat că dinții de cupă produși de pârâta A. S.A. în perioada 01.08.2007 - 31.07.2010 au șapte din cele opt caracteristici tehnice ale dinților care fac obiectul brevetului de invenție nr. x/30.12.2005.

Pe de altă parte, în cuprinsul brevetului se arată că invenția se referă la o cupă poligonală pentru excavator, or, în cauză nu s-a dovedit și nici nu s-a invocat faptul că pârâta ar fi produs și comercializat cupa poligonală pentru excavator, ci doar că a produs și comercializat dinți, ca parte componentă a cupei la care se referă brevetul, însă, interdicția de a produce și comercializa se referă în mod evident la cupa poligonală ca ansamblu.

În privința dinților, ca elemente componente ale cupei poligonale, tribunalul a reținut că nicio expertiză nu a constatat identitatea între dinții produși și comercializați de pârâtă și dinții parte componentă a cupei poligonale protejate de brevet, iar reclamanții nu au dovedit că pârâta ar fi folosit invenția într-o formă care să o excludă de la beneficiul conferit de art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii), potrivit cărora nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 și 33 din lege, folosirea cu bună-credință sau luarea măsurilor efective și serioase de folosire a invenției de către terți în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet și revalidarea brevetului, în acest caz, invenția putând fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării mențiunii revalidării.

Relativ la situația brevetului de invenție, tribunalul a observat că acesta are ca titular pe Q. S.A., reclamanții figurând în calitate de inventatori și devenind titulari ai drepturilor conferite, în baza Contractului de cesiune de creanță înregistrat la OSIM în data de 13 mai 2009. Mențiunea transmiterii a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 7/30.07.2009, astfel încât produce efecte față de terți numai de la această dată, potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii). Prin urmare, orice pretenții ale reclamanților pentru perioada anterioară datei de 30.07.2009 sunt neîntemeiate.

De asemenea, s-a constatat că se impun cu putere de lucru judecat cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 1490/20.04.2014, potrivit cărora la data de 25 decembrie 2003 a operat decăderea Q. S.A. din drepturile conferite de brevet, ca urmare a neplății taxelor de menținere în vigoare a acestuia, decăderea fiind publicată în Buletinul oficial de proprietate industrială din 28 martie 2008, iar revalidarea brevetului de invenție a fost publicată în Buletinul oficial de proprietate industrială din 30 martie 2009.

În raport de aceste considerente și având în vedere prevederile art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii), prima instanță a reținut că pentru pretențiile ulterioare datei de 30 iulie 2009, reclamanții ar fi trebuit să dovedească faptul că pârâta a folosit și a continuat să folosească invenția protejată prin brevetul de invenție și după data de 30 martie 2009 - data publicării revalidării acestuia, dar într-un volum mai mare decât cel existent la data publicării mențiunii revalidării.

Privitor la acțiunea reconvențională - prin care pârâta A. S.A. a solicitat să se constate că revalidarea brevetului de invenție din data de 19.12.2011 s-a făcut prin fraudă la lege, prin încălcarea dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 64/1991 și ale art. 61 alin. (13) și 14 din H.G. nr. 547/2008 și, totodată, să se dispună anularea mențiunilor privind revalidarea și să se constate nulitatea contractului de cesiune, tribunalul a reținut că pârâta - reclamantă reconvențională a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 2/2009, prin care s-a revalidat brevetul, iar excepția a fost respinsă ca inadmisibilă prin sentința nr. 322/24.09.2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3914/22.10.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prima instanță a mai apreciat că reclamanta reconvențională încearcă pe o cale ocolită să înlăture consecințele unei hotărâri judecătorești irevocabile, însă nu se poate oricum reține că revalidarea brevetului s-ar fi făcut prin fraudă la lege, din moment ce taxele au fost achitate la data revalidării, iar împrejurarea că termenul de 60 de zile pentru soluționarea cererii de revalidare ar fi fost încălcat nu constituie motiv de nulitate, întrucât este unul de recomandare și nu de decădere, de natură să atragă nulitatea hotărârii.

Prin decizia nr. 256/9.07.2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 2380/17.11.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamanților împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Înalta Curte a constatat că decizia cuprinde considerente contradictorii, întrucât instanța de apel, deși se raportează în mod corect la prevederile art. 32 alin. (1) și (3) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data formulării cererii) pentru stabilirea revendicărilor și determinarea întinderii protecției, cu toate acestea, în principal, reține că protecția acordată prin brevet privește ansamblul cupei pentru excavator, concluzionându-se că dinții pentru cupă reprezintă doar elementele componente din alcătuirea acesteia.

În contradicție cu această concluzie, instanța de apel a evaluat și pe fond critica reclamanților în sensul că dinții de cupă produși și comercializați de către pârâta A. S.A. fac obiectul revendicărilor din brevetul în discuție, astfel încât a verificat presupusa identitate dintre aceștia, stabilind că tribunalul a concluzionat în mod corect că acțiunea nu este întemeiată.

Înalta Curte a apreciat că, deși plasate într-un raport de principal/subsidiar, cele două concluzii anterior enunțate nu pot coexista în cadrul unui litigiu soluționat pe baza evaluărilor jurisdicționale ale unei instanțe de judecată, instanță care aplică legea la o situație de fapt care trebuie stabilită în toate circumstanțele ei relevante pentru pretenția dedusă judecății.

În plus, o atare dezlegare pune instanța de recurs în imposibilitatea efectuării controlului judiciar, astfel încât confirmarea unei astfel de soluții ar conduce la menținerea părților într-o incertitudine juridică cu privire la drepturile generate de brevet (din perspectiva reclamanților), precum și cu privire la conduita pretins vătămătoare (din perspectiva pârâtei), punându-le, deopotrivă, într-o imposibilitate de conformare a conduitei lor viitoare la regulile de drept ce guvernează raporturile juridice dintre ele.

Instanța supremă a constatat, totodată, că instanța de apel, cu toate că a înlăturat susținerile reclamanților referitoare la incidența efectului pozitiv al lucrului judecat în privința unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii similare, nu a demonstrat o astfel de concluzie, astfel încât, nici din acest punct de vedere controlul judiciar nu este posibil.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că era necesar ca instanța de apel să realizeze o analiză efectivă a acestor susțineri, analiză care ar fi presupus o comparare a cadrului procesual, a pretențiilor deduse judecății, a cauzei juridice a fiecărei cereri de chemare în judecată și, nu în ultimul rând, să determine dezlegările jurisdicționale, cu relevanță și pentru litigiul de față, intrate sub autoritate de lucru judecat, fie prin analizarea directă de către instanța de recurs, fie prin identificarea dezlegărilor neatacate cu recurs în cauza respectivă și intrate sub autoritatea lucrului judecat.

Constatarea este valabilă și pentru celelalte hotărâri judecătorești invocate de către reclamanți în apel (precizate și prin motivele de recurs) în legătură cu diferite aspecte dezlegate cu autoritate de lucru judecat de instanțele anterioare, prin hotărâri definitive sau irevocabile.

S-a reținut a fi fondată și susținerea recurenților referitoare la lipsa de relevanță, în analiza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, a mijloacelor de probă administrate în cauzele anterioare, întrucât nu probele administrate ar putea avea autoritate de lucru judecat într-o cauză ulterioară, ci dezlegările instanțelor (cu referire la chestiuni incidente și în dosarul de față), posibil fundamentate pe unele dintre probele invocate de către recurenți.

O atare perspectivă a analizei este străină atât de condițiile în care autoritatea de lucru judecat acționează cu efect pozitiv într-o cauză ulterioară, cât și de susținerile reclamanților din motivele de apel, contrar celor reținute de instanța de apel.

Înalta Curte a apreciat a fi fondată și susținerea recurenților privind neverificarea de către instanța de apel a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 ce reglementează teoria echivalenței.

Astfel, independent de modalitatea alternativă de stabilire a întinderii protecției conferite prin brevetul de invenție nr. x/30.12.2005, curtea de apel, deși a enunțat această normă, nu a făcut o verificare a incidenței acesteia nici în varianta recunoașterii protecției pentru cupa poligonală în ansamblul ei și nici în cazul subsidiar al recunoașterii protecției pentru dinții cupei.

Prin urmare, în rejudecare, după stabilirea corectă a premiselor de analiză a cauzei, precum și după identificarea dezlegărilor jurisdicționale anterioare care se impun și în cauza de față cu valoarea efectului pozitiv al lucrului judecat, instanța de apel trebuie să procedeze, dacă va fi cazul, și la aplicarea dispozițiilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 și a art. 64 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, în înțelesul conceptual al acestei norme.

S-a constatat a fi fondate și criticile recurenților privitoare la nesocotirea principiului disponibilității și, implicit, a prevederilor art. 129 alin. (6), dar și neaplicarea dispozițiilor art. 246 din C. proc. civ., cu referire la cererea acestora de renunțare la judecată împotriva pârâtei B. S.R.L., depusă la dosarul de fond.

În rejudecare, după casare, prin decizia nr. 506/3.06.2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții C., D., E., H., I., J., K., precum și apelul declarat de reclamantul L. (decedat pe parcursul judecății) și însușit de moștenitorii U. și V. și apelul declarat de reclamantul G. (decedat pe parcursul judecății) și însușit de moștenitorii W. și X., împotriva sentinței civile nr. 188/13.02.2020 a Tribunalului Harghita.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a luat act de declarația reclamanților de renunțare la judecarea cauzei în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L..

A menținut, în rest, dispozițiile sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanții susțin că pârâta le-ar fi încălcat drepturile de proprietate industrială asupra invenției "Cupă poligonală pentru excavator" protejată prin brevetul nr. x/30.12.2005, prin producerea și comercializarea neautorizată a dinților pentru cupă excavator protejați prin brevetul de invenție anterior indicat, în perioada 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010, solicitând instanței să stabilească despăgubirile la care sunt îndreptățiți, în echivalentul sumelor încasate de pârâta A. S.A., din producerea și comercializarea dinților pentru cupă, în perioada indicată.

Potrivit probelor administrate în cauză, Brevetul de invenție nr. x a avut ca titular inițial pe Q. S.A., care la data de 25.12.2003 a fost decăzută din drepturi pentru neplata taxelor legale de menținere în vigoare. Urmare a acestei decăderi, invenția a aparținut domeniului public, nefiind protejată juridic, ceea ce a dat dreptul terților ca, în temeiul art. 32 din Legea 64/1991, să folosească invenția între data decăderii din drepturi și data revalidării brevetului.

Revalidarea a intervenit ca urmare a cesiunii drepturilor patrimoniale către reclamanți și publicarea acestei cesiuni, începând cu data de 30.07.2009, prin urmare, pentru perioada dedusă judecății, 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010, reclamanții sunt titularii drepturilor protejate prin brevet și pot pretinde despăgubiri de la pârâtă, cu condiția îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 32 alin. (1) și (3) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare în acest interval.

Conformându-se dispozițiilor instanței de control judiciar, instanța de rejudecare a apelului a reținut că pretențiile reclamanților se impun a fi analizate din perspectiva aplicării teoriei echivalenței dintre produsele fabricate și comercializate de către pârâtă ulterior publicării revalidării brevetului și produsele obiect ale brevetului, în temeiul art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991, iar pentru determinarea obiectului și întinderii protecției conferite de brevetul de invenție, a avut în vedere că între părți au existat numeroase litigii, în care a fost tranșată chestiunea în discuție.

Astfel, având în vedere decizia nr. 2671 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, definitivă prin decizia nr. 2738/15.12.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2013, ale cărei statuări se impun în prezenta cauză, prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, s-a reținut că protecția oferită de brevetul în cauză se întinde atât asupra cupei de excavator, ca ansamblu, cât și asupra dinților pentru cupă de excavator.

De asemenea, s-a mai reținut și autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv de care se bucură sentința nr. 1319/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia nr. 2328/29.11.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, care a avut ca obiect anularea brevetului de invenție și în care s-a stabilit că elementele de noutate protejate prin brevetul de care se prevalează reclamanții privesc alcătuirea dintelui, cu specificațiile tehnice menționate în brevet și în Raportul OSIM de examinare a cererii de invenție, elementele de noutate privind atât dintele cât și cupa, respectiv ansamblul creat ca urmare a folosirii dinților de cupă cu un anumit profil.

În ceea ce privește identitatea/echivalența între produsul folosit de către pârâtă în perioada 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010 și cel care formează obiectul invenției reclamanților, instanța de apel a constatat, pe baza expertizelor de specialitate efectuate în cursul judecății în primă instanță, că s-a făcut dovada încălcării de către A. S.A. a drepturilor de proprietate industrială asupra invenției "Cupă poligonală pentru excavator" protejată prin brevetul de invenție nr. x/30.12.2005, prin producerea/fabricarea și comercializarea neautorizată a "Dinților cupă excavator 1400 (II) desen E 14-328.05/M", părți componente ale invenției reclamanților.

În ceea ce privește prejudiciul, însă, s-a constatat că reclamanții nu au cuantificat prejudiciul, arătând că solicită instanței să stabilească despăgubirile în echivalentul sumelor încasate de pârâtă prin producerea și comercializarea neautorizată a dinților protejați prin brevetul de invenției nr. x, în perioada 30 iulie 20009 - 31 iulie 2010. Ulterior, au solicitat, prin notele scrise depuse la 19 mai 2022, să fie obligată pârâta la plata despăgubirilor în cuantum de 951.107,40 RON, aceasta fiind suma încasată de pârâtă în urma comercializării produselor, de la achizitorii SNL Oltenia, Complexul Energetic Turceni și Complexul Energetic Rovinari.

Instanța de apel a constatat că sunt incidente prevederile art. 59 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit cărora "pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licențe are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun", iar acestea se interpretează prin coroborare cu dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ., ce reprezintă dreptul comun în materie, la data săvârșirii faptelor reclamate.

Totodată, s-a considerat că sunt incidente dispozițiile 36 alin. (2) din Legea nr. 61/1991, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, interpretate prin raportare la prevederile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

Or, solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata integrală a sumei obținute din comercializarea produselor obținute prin utilizarea invenției protejate nu respectă criteriile orientative reglementate în vederea stabilirii despăgubirilor, prin textul de lege anterior indicat.

Apelanții reclamanți nu s-au achitat de sarcina probării câștigului pe care l-ar fi obținut, respectiv că ar fi putut obține, prin exploatarea directă a invenției, sau prin cedarea folosinței acesteia către un terț, deși aceste aspecte au fost puse în discuția părților în cursul soluționării apelului.

De asemenea, nu s-a făcut nici dovada că pârâta a realizat un profit suplimentar prin utilizarea invenției protejate de brevetul invocat, astfel încât să putem vorbi despre o eficiență economică, iar în lipsa acestui element, nu se poate cuantifica prejudiciul care se impune a fi recuperat.

În condițiile în care din probele administrate în cauză nu rezultă că aplicarea invenției reclamanților a condus la obținerea de către pârâtă a unei eficiențe economice și nici nu s-a făcut dovada prejudiciului efectiv suferit de către reclamanți prin fapta intimatei pârâte, instanța de apel a apreciat că nu se justifică cererea de angajare a răspunderii civile a A. S.A. în temeiul dispozițiilor 998 - 999 din vechiul C. civ.

Solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor la nivelul valorii totale a produselor comercializate reprezintă un prejudiciu speculativ, fără caracter cert, această modalitate de stabilire a despăgubirilor nefiind reglementată de O.U.G. nr. 100/2005.

Principiul disponibilității guvernează procesul civil iar în conținutul acestuia este cuprins dreptul reclamantului de a determina obiectul și limitele procesului. Instanța a pus în discuția părților modalitatea de calcul a despăgubirilor solicitate, prin raportare la criteriile de evaluare oferite de legea specială, iar reclamanții au indicat, în mod expres, că solicită obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă încasările obținute prin comercializarea produsului dinți de excavator, astfel încât pretențiile acestora nu pot fi analizate prin raportare la prevederile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, s-a constatat prin decizia recurată.

Față de cele expuse, întrucât din conținutul suplimentului la raportul de expertiză realizat de expertul contabil Y. și depus la data de 13 aprilie 2022 a rezultat că pârâta nu a realizat profit din producerea și comercializarea dinților de cupă 1400 MII, motivat de faptul că a fost mai mare costul de producție/produs decât prețul de vânzare/produs, iar din probele administrate în cauză nu au rezultat consecințele economice negative suferite de către reclamanți, instanța de apel a conchis în sensul că nedovedirii prejudiciului suferit de aceștia prin fapta pârâtei și, nefiind îndeplinită cerința prejudiciului, nu s-a mai impua analizarea celorlalte două condiții, răspunderea pârâtei neputând fi antrenată în această speță.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta A. S.A., după cum urmează:

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7).

Prin acțiunea introductivă, cu precizările ulterioare, reclamanții au solicitat obligarea A. S.A. la plata despăgubirilor pentru producerea și comercializarea neautorizată, în perioada 30.07.2009-31.07.2010, a dinților pentru cupă excavator protejați prin brevetul de invenție x, în echivalentul sumelor încasate din comercializarea respectivilor dinți, cuantumul despăgubirilor urmând să fie determinat printr-o expertiză contabilă.

Prin întâmpinarea depusă la Tribunalul Gorj și ulterior prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la Tribunalul Harghita, pârâta nu a negat cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamanți, susținând faptul că nu a produs, vândut sau oferit spre vânzare produsul "Cupă poligonală pentru excavator", iar brevetul de invenție pe care-l invocă reclamanții nu are ca obiect dinți de cupă, ci doar cupă poligonală de excavator.

Prin urmare, reclamanții trebuiau să dovedească faptul că pârâta a produs și comercializat dinți pentru cupă excavator având caracteristici tehnice identice/similare cu dinții pentru cupă aparținând brevetului de invenție x, dar și a sumelor încasate de către pârâtă din comercializarea fără drept a dinților pentru cupă excavator, în perioada 01.08.2007-31.07.2010, iar pârâtei îi revenea sarcina de a dovedi că nu a produs dinți pentru cupă excavator cu caracteristicile tehnice ale dinților protejați prin brevetul de invenție, ci în temeiul unor documentații proprii.

Obiectul și limitele procesului, astfel determinate, urmau să fie dovedite cu înscrisurile depuse la dosar și expertize tehnice de specialitate, al căror obiective să nu excedeze obiectul și limitele procesului.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a lămurit faptul că dinții pentru cupă excavator produși de către pârâtă sunt conform brevetului de invenție ce aparține reclamanților, astfel încât este justificată cererea acestora privitoare la constatarea încălcării dreptului de proprietate industrială conferit prin brevetul de invenție, dar și cererea privitoare la obligarea aceleiași pârâte la despăgubirile pretinse de reclamanți.

Cu ocazia rejudecării apelului, instanța a dispus efectuarea unui supliment de expertiză contabilă în dosarul nr. x/2010, stabilind următoarele obiective: să se stabilească echivalentul sumelor încasate de pârâta A. S.A. din producerea și comercializarea dinților de cupă care fac obiectul brevetului de invenție în perioada 30.07.2009-31.07.2010; să se precizeze valoarea beneficiului, respectiv a profitului încasat de pârâtă în perioada 30.07.2009-31.07.2010.

Suplimentul la raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de către expert Y., a fost depus la instanța de apel pentru termenul din 14.04.2022.

În răspuns la obiectivul nr. 1, expertiza a reținut că suma totală încasată de A. S.A. din producerea și comercializarea dinților de cupă 1400 (II), livrați în perioada 30.07.2009-31.07.2010 la achizitorii: SNL Oltenia, Complexul, Energetic Turceni și Complexul Energetic Rovinari, este de 951.107,40 RON fără TVA.

În răspuns la obiectivul nr. 2, expertiza a constatat că A. S.A. nu a realizat profit din producerea și comercializarea dinților de cupă M (II) pentru toate facturile emise în perioada 30.07.2009-31.07.2010, prețul de producție pe produs fiind mai mare decât prețul de vânzare.

Obiectivul nr. 2 stabilit de către instanța de apel excedează cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările părților, deoarece reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtei la plata profitului realizat din comercializarea dinților pentru cupă, ci obligarea pârâtei la despăgubiri în echivalentul sumelor încasate din comercializarea dinților pentru cupă, iar pârâta nu a contestat cuantumul despăgubirilor astfel solicitate.

În această situație, sunt străine de natura pricinii motivările instanței de apel privitoare la:

- respectarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 61/1991, în vigoare la data introducerii acțiunii care condiționează drepturile patrimoniale ale inventatorilor în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției, care excedează cadrul procesual;

- nedovedirea de către reclamanți a câștigului pe care l-ar fi obținut, respectiv l-ar fi putut obține, prin exploatarea directă a invenției sau prin cedarea folosinței acesteia către un terț, în condițiile în care pârâta nu a contestat cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamanți;

- nu s-a făcut dovada că pârâta a realizat un profit suplimentar prin utilizarea invenției protejate prin brevetul invocat, astfel încât să se poată vorbi de o eficiență economică, când prin acțiune nu au solicitat acordarea unor despăgubiri din eficiența economică realizată de pârâtă ca urmare a utilizării invenției;

- imposibilitatea cuantificării prejudiciului care se impune a fi recuperat, datorat lipsei eficienței economice, când prejudiciul solicitat de noi nu s-a raportat la eficiența economică, ci la sumele încasate ilegal de către pârâtă din comercializarea fără drept a dinților pentru cupă excavator aparținând invenției x; în lipsa unei eficiente economice nu s-a făcut dovada prejudiciului efectiv suferit de reclamanți prin fapta pârâtei, nejustificându-se cererea de angajare a răspunderii civile, în temeiul dispozițiilor 998 și 999 din vechiul C. civ.

- Hotărârea dată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5).

Recurenții au susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte cereri noi, în condițiile în care instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată din despăgubiri la valoarea încasărilor pentru dinții comercializați, în despăgubiri din eficiența economică obținută de pârâtă din comercializarea dinților de cupă, stabilind, totodată, un obiectiv 2 la suplimentul de expertiză contabilă, în ceea ce privește eficiența economică din comercializarea dinților pentru cupă. Un asemenea obiectiv excedează cadrul procesual, dar reprezintă și o cerere nouă făcută în apel, nepermisă de dispozițiile art. 294 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

De asemenea, s-a susținut că au fost încălcarea dispozițiilor art. 296 din vechiul C. proc. civ., conform cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Or, în condițiile în care singurul motiv pentru care prima instanță a respins acțiunea a fost acela că dinții produși de S.C. A. S.A. nu sunt identici și nici similari cu dinții pentru cupă excavator protejați prin brevetul de invenție x, instanța de apel a creat apelanților - reclamanți o situație mai grea în propria cale de atac, respingând acțiunea cu motivarea că nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit pentru aplicarea dispozițiilor art. 998 și 999 din vechiul C. civ., deși a înlăturat motivarea primei instanțe.

- Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8).

Astfel, prin acțiune s-a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalentul sumelor încasate de către pârâtă din comercializarea dinților pentru cupă excavator, însă instanța de apel a respins acțiunea cu motivarea că pârâta nu a realizat eficiență economică din comercializarea dinților pentru cupă, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii noastre.

- Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).

Cu privire la despăgubirea reală, trebuie subliniat faptul că acțiunea introductivă nu s-a întemeiat pe dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005, care, oricum nu este aplicabil în speță, deoarece vizează numai persoana "...care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere", ci pe dispozițiile art. 31 alin. (1) și (2), art. 56 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, art. 8 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate industrială, art. 998-999 din vechiul C. civ.

Pe de altă parte, despăgubirea reală a titularului unui drept de proprietate industrială protejat, ce i-a fost încălcat, potrivit art. 9 și 11 din O.U.G. nr. 100/2005, poate consta cumulativ în aplicarea măsurilor prevăzute în art. 11 alin. (1), iar despăgubirea solicitată de reclamanți reprezintă o mică parte din despăgubirile la care erau îndreptățiți conform art. 9 și 11 din O.G. nr. 100/2005, evident și cea care afectează în cea mai mică măsură patrimoniul societății pârâte, căreia nu i s-a cerut și retragerea mărfurilor, din rețelele circuitelor comerciale, scoaterea definitivă din circuitele comerciale sau distrugerea acestora pe cheltuiala acesteia.

III. Apărările formulate în cauză

Pârâta A. S.A., în termen legal a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Totodată, s-a constatat că din probele administrate în cauză rezultă dovada încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamanților asupra invenției, prin producerea/fabricarea și comercializarea neautorizată a "Dinților cupă excavator 1400 (II) desen E - 14-328.05/M", părți componente ale invenției reclamanților.

Această constatare favorabilă reclamanților reprezintă lucru judecat în cauză și nu poate fi reevaluată de către instanța de control judiciar, în condițiile în care pârâta a declarat, într-adevăr, recurs împotriva considerentelor deciziei de apel prin care s-a reținut existența încălcării drepturilor patrimoniale ale reclamanților, însă recursul este inadmisibil, după cum se va arăta în evaluarea căii de atac declarate de către pârâtă.

Înalta Curte reține, de asemenea, că instanța de apel a evaluat îndreptățirea reclamanților la despăgubiri, însă a constatat, în esență, că nu s-a făcut dovada existenței și a întinderii prejudiciului, motiv pentru care, dată fiind necesitatea întrunirii în mod cumulativ a condițiilor răspunderii civile delictuale, a apreciat că nu se justifică angajarea răspunderii societății pârâte, în temeiul dispozițiilor art. 998 și 999 din vechiul C. civ.

Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ., însă, din dezvoltarea argumentelor expuse în susținerea criticilor astfel fundamentate juridic, reiese că acestea pot fi analizate exclusiv din perspectiva pct. 5 și 9 ale art. 304.

Astfel, în ceea ce privește inserarea în cuprinsul deciziei recurate a unor motive străine de natura pricinii, care ar justifica, în opinia recurenților reclamanți, incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținerile formulate, în parte, coincid cu cele circumscrise pct. 5 al aceleiași norme, vizând încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel, astfel încât vor fi analizate în cadrul acelui motiv de recurs, iar, în parte, pot fi analizate din perspectiva modului de aplicare a legii, dat fiind că se pun în discuție temeiul juridic analizat de către instanța de apel, precum și forța probantă a pretinsei recunoașteri de către pârâtă a cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamanți.

Cât privește pretenția recurenților de interpretare greșită de către instanța de apel a actului juridic dedus judecății ori de schimbare a naturii și a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, susținerile recurenților nu relevă domeniul de aplicare al art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, "actul juridic dedus judecății" la care se referă cazul de recurs în discuție are în vedere cauza juridică a cererii, respectiv situația de fapt calificată juridic.

În speță, cauza cererii de chemare în judecată constă în folosirea neautorizată de către pârâtă a obiectului protejat al invenției reclamanților, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia, iar, după cum s-a arătat anterior, instanța de apel a constatat cu putere de lucru judecat existența unei asemenea fapte ilicite a pârâtei.

Or, recurenții, invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu se referă la modalitatea de utilizare de către pârâtă a obiectului invenției - stabilită în mod necontestat ca fiind reprezentată de comercializarea dinților de cupă excavator -, ci au în vedere din nou încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, prin schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, adică nerespectarea unor norme de drept procesual, ipoteză care corespunde, însă, motivului de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin această din urmă critică, recurenții pretind că instanța de apel nu ar fi respectat modul de calcul al despăgubirilor, indicat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, reclamanții au solicitat constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor patrimoniale asupra invenției cupă poligonală pentru excavator, protejate prin brevetul nr. x/30.12.2005, încălcare produsă prin fabricarea și comercializarea neautorizată a dinților pentru cupă excavator protejați prin brevetul de invenție ce aparține reclamanților, în perioada 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010; reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în sumele încasate de către pârâtă, în perioada indicată, din producerea și comercializarea dinților pentru cupă.

Instanța de apel a apreciat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, coroborate cu art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, și, verificând criteriile de evaluare a despăgubirilor oferite de legea specială, a conchis, după cum s-a arătat deja, în sensul că nu s-a făcut dovada existenței și a întinderii prejudiciului.

În acest context, Înalta Curte constată că evaluarea criticii întemeiate pe art. 304 pct. 5 din cod depinde de analiza criticii vizând modul de aplicare de către instanța de apel a normelor de drept substanțial incidente în cauză: în măsura în care acestea din urmă au fost corect identificate și a fost avut în vedere criteriul legal de determinare a daunelor - interese în cazul unei încălcări a dreptului subiectiv invocat de către reclamanți, nu se poate vorbi despre nerespectarea legii, dar nici despre încălcarea principiului disponibilității, deoarece reclamanții sunt cei care nu și-au adaptat conduita procesuală la reglementările incidente, indicând un alt criteriu decât cel prefigurat în conținutul acestora.

Recurenții au susținut că nu și-au întemeiat acțiunea dedusă judecății pe dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005, ci au invocat dispozițiile art. 31 alin. (1) și (2), art. 56 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, art. 8 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate industrială, art. 998-999 din vechiul C. civ.. Art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nici nu au aplicabilitate, deoarece vizează numai persoana care a desfășurat cu intenție o activitate de contrafacere.

De asemenea, instanța de apel a făcut în mod greșit referire la prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, care excedează cadrul procesual.

Față de aceste critici, se rețin următoarele:

În conformitate cu art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data formulării acțiunii (30.07.2010), "(1) Pentru invențiile create și realizate în condițiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară și, respectiv, ale art. 5 alin. (2) inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. (2) Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției."

Acest text de lege se referă la invenția de serviciu, astfel cum rezultă din trimiterea expresă la prevederile art. 5 din Legea nr. 64/1991, și privește desocotirea între salariat și unitatea angajatoare în cadrul căreia a fost creată invenția, respectiv drepturile patrimoniale de care beneficiază inventatorul salariat, precum și întinderea acestora, conform contractului încheiat cu titularul brevetului, în cazul în care dreptul la acordarea brevetului de invenție aparține unității.

Or, această ipoteză nu este întrunită în cauză, potrivit situației de fapt reținute chiar de către instanța de apel (și tranșate, de altfel, încă din ciclul procesual anterior parcurs în cauză, potrivit deciziei de casare): se pretind despăgubiri de la un terț care a folosit invenția - nu de la angajatorul care folosește invenția -, pentru o perioadă de timp în care reclamanții au devenit titulari de brevet nu în aplicarea art. 5 din lege, ci ca urmare a cesiunii încheiate cu unitatea, titular inițial al brevetului.

Din acest punct de vedere, sunt corecte susținerile recurenților potrivit cărora instanța de apel s-a referit în mod greșit la dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Cu toate acestea, constatarea anterioară nu conduce la infirmarea raționamentului juridic prin intermediul căruia instanța de apel a ajuns la concluzia nedovedirii existenței și a întinderii prejudiciului, atât timp cât norma din legea privind brevetele de invenție a fost formal citată, făcându-se, în mod efectiv, aplicarea doar a prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel, sintagma "efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției" din cuprinsul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma din anul 2010) a fost interpretată prin raportare la criteriile de evaluare a despăgubirilor din O.U.G. nr. 100/2005.

Faptul că art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu a fost indicat în mod expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată este lipsit de relevanță, din perspectiva rolului activ al judecătorului, ce relevă conținutul unui principiu fundamental al procesului civil.

Art. 129 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865 prevede că judecătorul cauzei "are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

O asemenea obligație include și calificarea corespunzătoare a cererii de chemare în judecată, independent de denumirea cererii și de calificarea juridică dată de către reclamant, în măsura în care o anumită normă este socotită ca reprezentând reglementarea proprie materiei vizate de pretențiile deduse judecății, fiind necesar a se verifica întrunirea în concret, în funcție de circumstanțele speței, a condițiilor sale de aplicare.

Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat în mod corect că prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 sunt incidente în cauză, punând în discuția părților, în prealabil, modalitatea de calcul a despăgubirilor prin raportare la acest act normativ, în aplicarea art. 129 alin. (3) din cod, potrivit căruia judecătorul fiind îndreptățit să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală a fost adoptată în scopul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, având ca obiect de reglementare măsurile, procedurile și repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv a drepturilor asupra unei mărci (art. 1).

După cum rezultă din art. 2, ordonanța de urgență se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, așa cum sunt prevăzute prin legislația comunitară și/sau națională, fără a afecta dispozițiile de drept comun ori dispozițiile legilor speciale referitoare la sancțiunile aplicabile în caz de încălcare a drepturilor de proprietate industrială protejate.

O.U.G. nr. 100/2005 nu vizează doar măsuri cu caracter urgent sau temporar (precum măsurile provizorii din art. 9 - 13), ci și măsurile pe care instanța le poate adopta ori actele pe care le poate dispune în cursul procesului în care se pretinde încălcarea unui drept de proprietate intelectuală (art. 5 - 8) și chiar dispoziții cu caracter definitiv pe care instanța le poate adopta atunci când a constatat o faptă de încălcare, în raport de pretențiile concrete ale titularului.

În această ultimă categorie intră acordarea de daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care titularul dreptului l-a suferit ca urmare a încălcării săvârșite, reparație expres prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

C. civ. ori C. proc. civ. nu cuprindeau, în perioada de referință din cauză, vreo reglementare a sancțiunilor aplicabile în caz de încălcare a drepturilor de proprietate industrială protejate (precum art. 978-979 din actualul C. proc. civ.).

Așadar, O.U.G. nr. 100/2005 constituie reglementarea specifică în cazul încălcărilor unor asemenea drepturi, respectiv dreptul comun, care se aplică în absența unor prevederi speciale contrare.

Or, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție nu conține vreo prevedere derogatorie de la ordonanță, în privința modalității de despăgubire a titularilor pentru încălcarea drepturilor decurgând dintr-un brevet.

Este adevărat, astfel cum s-a arătat în memoriul de recurs, faptul că reclamanții au invocat prin cererea de chemare în judecată și dispozițiile art. 59 din Legea nr. 64/1991, în forma de la data cererii de chemare în judecată - 30.07.2010.

Conform alin. (3) al acestei norme, "Pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licențe are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun, și poate solicita instanței judecătorești competente să dispună măsura confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute. Aceste dispoziții se aplică și materialelor și echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârșirea faptelor de contrafacere."

Așadar, Legea nr. 64/1991 trimite la dreptul comun în ceea ce privește existența și întinderea despăgubirilor la care este îndreptățit titularul de brevet în cazul unei încălcări a drepturilor sale, ceea ce deschide calea aplicării prevederilor O.U.G. nr. 100/2005, dreptul comun în materie.

Contrar susținerilor recurenților, aplicarea art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu este condiționată de stabilirea vinovăției autorului faptei ilicite în forma intenției, în sensul legii penale (consacrat și de actualul C. civ.).

În conformitate cu această normă, "La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite."

Noțiunea de "intenție" evocă dispozițiile art. 19 pct. 1 C. pen. de la 1968 (ce corespunde art. 16 alin. (3) din actualul C. pen. și art. 16 alin. (2) din C. civ. din 2009), ce stabilesc semnificația acesteia, aplicabilă și în materia răspunderii civile, în sensul că fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (intenție directă), fie, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat (intenție indirectă).

În dreptul comun al răspunderii civile, forma de vinovăție a culpei, în sensul art. 19 pct. 2 din C. pen. de la 1968 (și art. 16 alin. (3) din C. civ. 2009), implică atât imprudența, atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce și neglijența, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Prin O.U.G. nr. 100/2005 a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, iar potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE.

Principiul interpretării conforme impune în plus ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea, în acest sens, de exemplu, hotărârea din cauza C-282/10 Maribel Dominguez, pct. 23 - 27, cu jurisprudența acolo citată).

În contextul obligației ce revine instanței naționale, este necesar a se stabili dacă interpretarea intenției, ca formă de vinovăție, din cuprinsul art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, prin reținerea exclusiv a semnificației acesteia din C. pen. (sau C. civ. actual), astfel cum pretinde recurenta, corespunde finalității Directivei 2004/48/CE.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Directivă, "Statele membre asigură ca, la cererea părții prejudiciate, autoritățile judecătorești competente să ordone contravenientului care a acționat cu bună știință sau având motive suficiente de a ști acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune-interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său."

Se impune precizat, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care, precum în speță, nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, în funcție de termenii acesteia, dar și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea din care face parte (a se vedea, în special, hotărârile din cauzele C-550/14 Envirotec Denmark, pct. 27 și C-617/15 Hummel Holding, pct. 22, cu jurisprudența citată).

Prin comparație, versiunea în limba română în privința cerinței vinovăției coincide celei în limbile engleză și franceză, ceea ce permite interpretarea art. 13 alin. (1) al Directivei, pe baza termenilor folosiți, ca vizându-l pe autorul care a știut că săvârșește o încălcare a unui drept de proprietate industrială sau trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei sale.

Această interpretare este posibilă și prin raportare la alin. (2) al aceluiași art. 13 din Directivă, care reglementează o ipoteză distinctă, aceea în care fapta de încălcare a