ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, în data de 25 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată de administrator B., a solicitat:

- obligarea pârâtelor C. și D. să desființeze și să ridice elementele sistemului de distribuție a gazelor naturale (conductă și echipamente aferente) amplasate în mod nelegal pe proprietatea sa din Pitești, str. x, având următoarele vecinătăți: la N strada x, la S strada x, la E domeniu public, la V domeniu public;

- obligarea pârâtei E. S.A. să desființeze și să ridice elementele sistemului de distribuție a energiei electrice (stâlpi și echipamente aferente) amplasate în mod nelegal pe proprietatea sa din Pitești, str. x;

- obligarea pârâtelor C., D. și E. S.A. să o despăgubească, prin plata, în solidar, a sumei de 2.057 RON pe zi, începând cu data de 14.11.2016 și până la desființarea și ridicarea efectivă de către pârâte a elementelor sistemului de distribuție a energiei electrice amplasate nelegal pe proprietatea sa și a elementelor sistemului de distribuție a gazelor naturale amplasate nelegal pe proprietatea sa;

- obligarea pârâtelor C. și D. să o despăgubească prin plata unei sume de bani echivalente cu contravaloarea prejudiciului produs prin afectarea posibilității de folosință a părții de sud a terenului proprietatea sa din Pitești, str. x, începând cu cei 3 ani anteriori momentului introducerii prezentei acțiuni și până la data de 14.11.2016. A precizat că valoarea estimată a obiectului pretențiilor sale la suma de 10.000 RON, urmând a o adapta pe parcursul desfășurării litigiului, potrivit determinării exacte a întinderii prejudiciului;

- obligarea pârâtei E. S.A. să o despăgubească prin plata unei sume de bani echivalente cu contravaloarea prejudiciului produs prin afectarea posibilității de folosință a părții de nord a terenului proprietatea sa din Pitești, str. x, începând cu cei 3 ani anteriori momentului introducerii prezentei acțiuni și până la data de 14.11.2016. A precizat valoarea estimată a obiectului pretențiilor sale la suma de 10.000 RON, urmând a o adapta, pe parcursul desfășurării litigiului, potrivit determinării exacte a întinderii prejudiciului;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că este proprietara imobilului (teren și construcții) situat în Pitești, pct. "A.", identificat sub nr. cadastral x (terenul) și x (construcțiile), înscris în Cartea Funciară nr. x a localității Pitești, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x, imobil având limitele și configurația ce rezultă din documentația cadastrală avizată OJCGC Argeș sub nr. x din anul 2001.

A arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor menționate prin cumpărare, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.09.2013 la BNP F., iar în imobilele identificate anterior, societatea își desfășoară, cu respectarea legii, activitatea principală autorizată, aceea de unitate de alimentație publică.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 443 din 05 decembrie 2018, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. G. S.A. (fostă S.C. C.); a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, obligând, în solidar, pârâtele S.C. G. S.A. la plata lipsei de folosință în cuantum de 94 RON/zi pentru perioada 25.01.2014-16.11.2016 către reclamantă; a obligat pârâta D. S.A. la plata lipsei de folosință în cuantum de 63,64 RON/zi pentru perioada 25.01.2014-16.11.2016 către reclamantă; a obligat, în solidar, cele trei pârâte către reclamantă la plata sumei de 77.817 RON, reprezentând lipsa de folosință aferentă perioadei 16.11.2016-31.12.2016, precum și la plata sumei de 53.120 RON, reprezentând lipsa de folosință aferentă perioadei 01.01.2017-08.03.2017; a obligat pârâta D. S.A. la plata lipsei de folosință în cuantum de 81.664 RON către reclamantă pentru perioada 09.03.2017-19.06.2017; a obligat pârâtele S.C. G. și D. la plata către reclamantă a sumei de 4.902 RON, reprezentând taxa de timbru și onorariu expert (cheltuieli de judecată); a obligat pârâta D. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.974,98 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa de timbru și onorariu expert).

Împotriva sentinței au formulat apel atât reclamanta cât și pârâtele.

Apelurile au fost înregistrate pe rolul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești, în data de 22.02.2019, respectiv la data de 06.03.2019 și 13.03.2019.

În data de 13 iunie 2019, Curtea a invocat din oficiu, față de obiectul și natura litigiului, excepția necompetenței materiale procesuale de soluționare a apelurilor de către secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal și a fost declinată, în favoarea secției I civile, din cadrul aceleiași curți de apel, competența de soluționare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă, în data de 11 iulie 2019, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 4518/2019 din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost declinată competența materială funcțională de soluționare a apelurilor, în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost trimisă cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 810 din 26 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă în data de 26 mai 2020, sub nr. x/2017**.

Prin decizia civilă nr. 4778/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, au fost admise apelurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator B., și de pârâtele S.C. G. S.A. (fostă C.), D. S.R.L., D. S.A. (fostă E.), împotriva sentinței civile nr. 443 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. (fostă E.) să plătească reclamantei suma de 342.607,36 RON, cu titlu de despăgubiri.

Au fost obligate fiecare dintre pârâtele S.C. G. S.A. (fostă C.) și D. S.R.L. să plătească reclamantei câte 97.321,72 RON, cu titlu de pretenții.

Au fost compensate cheltuielile de judecată și a fost menținută în rest sentința.

Împotriva deciziei civile nr. 4778/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A. (fostă E.).

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în tot a hotărârilor anterioare, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra primului motiv invocat, respectiv cel referitor la competența teritorială a primei instanțe, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Astfel, în calea de atac a apelului a arătat că atât instanța de apel, cât și prima instanță, au încălcat competența teritorială a altei instanțe, dar, cu toate acestea, instanța de apel nu a făcut nicio referire, în acest sens, în cuprinsul deciziei recurate.

Prima instanță a încălcat art. 107 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în cazul cererii pentru lipsa de folosință, instanța competentă teritorial era instanța de la sediul social al pârâtei, respectiv Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, deoarece pârâta nu are puncte de lucru în județul Argeș, pentru ca dosarul să fie judecat de instanțele din acest județ.

În susținerea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv nu s-a pronunțat pe susținerea sa din apel referitoare la faptul că, la data amplasării instalațiilor electrice, reclamanta nu avea calitatea de proprietar, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 13/2007, dar și cele ale art. 12 din Legea nr. 123/2012.

A mai susținut recurenta că, în etapa procesuală a apelului, a arătat că a amplasat instalațiile electrice la solicitarea primăriei, în baza unei autorizații de construire, dar și că reclamanta nu era proprietarul terenului, ci l-a cumpărat în anul 2013, dată la care terenul era deja ocupat de instalația electrică, perioadă în care era în vigoare Legea nr. 123/2012, care, la art. 12 alin. (3), prevedea expres că servitutea de trecere pentru instalațiile electrice de utilitate publică se exercită fără intabulare în cartea funciară.

Astfel, dat fiind faptul că instalația electrică a fost amplasată pe teren în anul 2008, reclamanta a cumpărat un teren afectat de sarcini, cunoscând acest lucru.

Recurenta a mai susținut că, în apel, a arătat că reclamanta nu poate fi proprietarul terenului de sub instalațiile electrice, întrucât terenul de sub fundația stâlpilor de susținere a instalațiilor electrice aparține domeniului public al statului, conform art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, însă, toate aceste critici au fost ignorate de către instanța de apel.

Chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar aprecia că pârâta datorează despăgubiri, acestea pot fi datorate doar până în luna iunie 2017 și numai pentru suprafața de teren ocupată efectiv de fundația stâlpilor, adică 1 mp și cel mult pentru întreaga zonă de protecție a rețelei electrice de joasă tensiune, adică 63,34 mp, suprafață calculată de expertul H..

Or, în apel, s-a dispus efectuarea unei noi expertize de evaluare și fiecare pârâtă a fost obligată la despăgubiri pentru afectarea întregului imobil al reclamantei, deși pârâta a ocupat doar 64 mp, zonă de protecție, și 1 mp, teren aflat sub fundația stâlpului de susținere.

Astfel, instanța de apel nu a ținut cont de criticile pârâtei, prin care a arătat că s-a calculat despăgubire pentru o zonă de protecție stabilită eronat de un expert evaluator, care nu a ținut cont de zona de protecție stabilită de expertul în electroenergetică I..

În continuare, recurenta a făcut referire la aspectele reținute în raportul de expertiză întocmit de exp. H., care nu a ținut cont de expertiza efectuată de exp. I., arătând că experții desemnați în primă instanță și în apel nu au avut în vedere suprafețele de teren efectiv ocupate cu zona de protecție stabilită de expertul în electroenergetică I. și nici de art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 135/2011, text de lege care arată că se achită despăgubiri doar pentru terenul efectiv ocupat de instalația electrică, valoarea despăgubirilor fiind egală cu valoarea minimă a chiriilor percepute de consiliul local din zonă.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, în data de 29 martie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susținut că această critică este inadmisibilă și nefondată.

Referitor la inadmisibilitatea acestei critici, intimata a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției necompetenței prin sentință, ci prin încheierea de ședință de la al doilea termen de judecată, care nu a fost atacată cu apel; or, este inadmisibil să fie criticată în recurs decizia curții de apel, deși această instanță a fost învestită doar cu analiza sentinței, nu și a încheierii.

În ceea ce privește caracterul nefondat al acestei critici, intimata a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ., care stabilesc o competență teritorială alternativă și cum fapta ilicită a fost săvârșită în municipiul Pitești, unde este situat imobilul în cauză, iar prejudiciul s-a produs tot în respectiva circumscripție teritorială, Tribunalul Argeș a fost instanța competentă material și teritorial să judece cauza, iar Curtea de Apel Pitești instanța competentă material și teritorial să judece apelurile declarate în cauză.

În continuare, intimata a susținut că și celelalte critici din cuprinsul recursului sunt inadmisibile și nefondate.

Referitor la critica recurentei potrivit căreia este îndreptățită să ocupe terenul, iar reclamanta trebuie să suporte, cu titlu gratuit, servitutea legală, intimata a învederat că instanța de apel a reținut corect că, în anul 2008, când au fost amplasate instalațiile, terenul era proprietatea vânzătoarei, iar potrivit Deciziei nr. 27/11.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 13/2007, s-a stabilit că pentru capacități energetice realizate ulterior intrării în vigoare a acestei legi și care afectează proprietăți private, proprietarii sunt îndreptățiți să pretindă și să li se acorde despăgubiri.

A mai arătat că afectarea proprietății private s-a făcut printr-o abatere de la traseul autorizat, astfel că nu se poate constata în recurs că este legală atingerea adusă proprietății reclamantei, întrucât acest aspect ar conduce la modificarea situației de fapt, ceea ce este inadmisibil.

Inadmisibilă este considerată de către intimată și critica recurentei în sensul că despăgubirea este prea mare, întrucât nu ocupă întreaga suprafață de teren deoarece, și prin această critică, se tinde la modificarea situației de fapt, stabilită de instanțele de fond.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în data de 14 iulie 2022, respectiv 15 iulie 2022, potrivit dovezilor aflate la dosar, nefiind depuse puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă E.) împotriva deciziei nr. 4778/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017 și a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă E.) este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În esență, în susținerea acestui motiv de recurs, pârâta a invocat faptul că atât instanța de apel, cât și prima instanță au încălcat competența teritorială a altei instanțe, prevăzută de dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce, raportat la obiectul cererii, de acordare despăgubiri pentru lipsă de folosință, instanța competentă teritorial să judece cauza în primă instanță era Tribunalul Dolj, în raport de sediul acesteia.

Recurenta-pârâtă a indicat drept temei de drept al criticii formulate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte constată caracterul formal al acestei critici.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. stabilește drept ipoteză situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Însă, în dezvoltarea acestui motiv de casare, pârâta face trimitere la încălcarea dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., normă care reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată.

Drept urmare, se constată ca nefiind îndeplinite cerințele solicitate de textul de lege pentru a opera acest motiv de casare.

În esență, în susținerea acestui motiv de recurs, pârâta a invocat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la primul motiv de apel invocat, respectiv cel referitor la greșita respingere de către Tribunalul Argeș a excepției necompetenței teritoriale.

Prioritar, deși încadrate de către recurenta-pârâtă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste critici sunt subsumabile cazului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, din moment ce vizează o pretinsă nemotivare a instanței de apel, fapt pentru care criticile formulate urmează a fi analizate din perspectiva acestor dispoziții legale.

Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestora.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că recurenta a invocat, în fața primei instanțe, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, excepție care a fost soluționată prin încheierea din 03 mai 2017, în sensul respingerii acesteia.

În data de 04 martie 2022, recurenta a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 443 din 05 decembrie 2018 a Tribunalului Argeș, secția civilă, indicând, în mod expres, în cuprinsul cererii de apel, ca obiect al căii de atac doar soluția primei instanțe, nu și încheierea din 03 mai 2017.

Prin decizia civilă nr. 4778/2021 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat în parte sentința, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. (fostă E.) să plătească reclamantei suma de 342.607,36 RON, cu titlu de despăgubiri și au fost obligate fiecare dintre pârâtele S.C. G. S.A. (fostă C.) și D. S.R.L. să plătească reclamantei câte 97.321,72 RON, cu titlu de pretenții.

Împotriva acestei decizii, în data de 28 ianuarie 2022, a formulat recurs pârâta S.C. D. S.A. (fostă E.), prin care a criticat, prin cea dintâi critică de nelegalitate, aspectul privitor la nesoluționarea,de către instanța de apel, a motivelor privitoare la necompetența teritorială a primei instanțe, astfel cum s-a arătat în cele ce preced.

În conformitate cu dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., pentru fiecare ședință a instanței se întocmește o încheiere care va cuprinde calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii, încheierea poate fi atacată separat.

De asemenea, se observă că prima instanță s-a pronunțat asupra excepției necompetenței teritoriale, invocată de recurentă, în concordanță cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., potrivit cărora instanța e ținută a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

Totodată, conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

Fiind în prezența unei cereri de apel declarate exclusiv împotriva sentinței primei instanțe, nu și a încheierii din 03 mai 2017, pronunțată de aceeași instanță, în mod legal, Curtea de Apel Pitești a exercitat controlul judiciar doar cu privire la respectiva sentință, în acord cu dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc limitele judecății în calea de atac astfel:

"instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță", coroborate cu prevederile art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de apel va cuprinde: b) indicarea hotărârii atacate", dispoziții prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași text de lege.

Ținând seama de exigențele care rezidă din normele procedurale enunțate, se impune a se constata că instanța de apel putea examina criticile doar în cadrul expres determinat de către parte, o analiză care ar fi depășit limitele învestirii reprezentând o încălcare a legii.

Nefiind învestită instanța de apel să verifice legalitatea soluției primei instanțe cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș în soluționarea pricinii, nu exista, așadar, cadrul legal pentru realizarea unei judecăți referitoare la acest aspect.

În concluzie, Înalta Curte reține că nu există temei spre a se constata nelegalitatea deciziei recurate pentru considerentul că aceasta nu conține o analiză relativă la aspectele care, deși evocate în cererea de recurs, nu au făcut obiectul învestirii curții de apel.

Criticile formulate ignoră, așadar, obiectul cererii de apel, pe care însăși partea a dedus-o spre analiză în fața instanței de prim control judiciar.

Pe de altă parte, formularea direct în recurs a criticilor referitoare la legalitatea soluției primei instanțe, cu privire la excepția necompetenței teritoriale, nu poate determina analiza lor în această etapă procesuală.

Un astfel de demers analitic ar avea caracter omissio medio și ar fi contrar atât exigențelor impuse de prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că hotărârea supusă controlului judiciar în recurs este cea a instanței de apel, cât și prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cu care "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor."

Prin această critică, recurenta-pârâtă susține, în esență, că, la data amplasării instalațiilor electrice, intimata-reclamantă nu avea calitatea de proprietar, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 13/2007, dar și cele ale art. 12 alin. (3) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012.

A mai arătat și că imobilul în discuție a fost dobândit de către intimata-reclamantă în anul 2013, dată la care terenul era deja ocupat de instalația electrică, fiind în vigoare dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, care stabileau că servitutea de trecere pentru instalațiile de utilitate publică se exercită fără intabulare.

De asemenea, a susținut faptul că terenul de sub fundația stâlpilor de susținere a instalațiilor electrice apaține domeniului public al statului, conform art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012.

A mai menționat că nu era necesar acordul intimatei-reclamante, pentru amplasarea instalațiilor electrice pe teren, ci al proprietarilor acestuia de la nivelul anului 2008, moment la care a fost edificată respectiva instalație.

A indicat și faptul că, în condițiile în care instalația electrică era amplasată pe imobil încă din anul 2008, intimata-reclamantă ar fi dobândit un teren cu sarcini, asumându-și, așadar, achiziționarea unui teren pe care se găsea o rețea electrică.

Prioritar, deși încadrate de către recurenta-pârâtă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste critici sunt subsumabile inclusiv cazului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, din moment ce se invocă atât o pretinsă nemotivare a deciziei atacate, cât și încălcarea unor norme de drept material.

Anterior examinării acestor critici, se impune a se menționa faptul că aspectele privitoare la baza factuală, stabilită de către instanțele fondului, nu poate fi reevaluată în fața instanței de recurs.

Din acest motiv, aspectele de fapt, astfel cum au fost stabilite în fazele procesuale anterioare, rămân căștigate cauzei, urmând a servi, ca atare, în examinarea criticilor formulate.

Procedând la examinarea acestui motiv, se observă că singurele critici de nelegalitate formulate vizează faptul că instanța de prim control judiciar nu s-ar fi pronunțat asupra motivului de apel invocat de recurentă, privitor la faptul că la data amplasării instalațiilor electrice intimata-reclamantă nu era proprietar al imobilului, fiind încălcate, astfel prevederile art. 16 din Legea nr. 13/2007, art. 12 alin. (3) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012.

Privitor la critica recurentei referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 13/2007 se constată că aceasta este formulată omisso medio, nefiind dedusă analizei instanței de apel, motiv pentru care nu este posibilă realizarea controlului de legalitate al acesteia.

Suplimentar, se observă că recurenta nici nu a formulat critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanța de apel a aplicat greșit/a încălcat, după caz, aceste norme juridice, aceasta rezumându-se a cita, în cuprinsul memoriului de recurs, textul de lege invocat.

Cu toate acestea, contrar argumentelor recurentei-pârâte, se constată că instanța de apel a avut în vedere inclusiv dispozițiile art. 16 din Legea nr. 13/2007, la momentul pronunțării deciziei atacate, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Referitor la critica privitoare la omisiunea instanței de apel de a cerceta motivul invocat de către recurentă, privitor la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 12 alin. (3) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă precizează că intimata-reclamantă nu poate fi proprietarul imobilului de sub instalațiile electrice, întrucât acesta apaține statului, fiind în domeniul public al acestuia, motiv pentru care nu ar datora despăgubiri aferente lipsei de folosință a terenului.

Pe de o parte, în cauză, nu poate fi reținută existența unei nemotivări a deciziei atacate, sub motivul necercetării criticilor din apel ale recurentei cu privire la aceste texte de lege, iar, pe de altă parte, nu poate fi reținută nici încălcarea acestor dispoziții legale de către instanța de apel.

Astfel, se observă faptul că instanța de apel a dezlegat juridic chestiunea de drept cu care a fost învestită cu ocazia reținerii expressis verbis a faptului că problema de drept dedusă judecății a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, care a fost admis prin Decizia nr. 27 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial la data de 25 februarie 2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a unor dispoziții din Legea energiei electrice nr. 13/2007 (printre care și prevederile art. 16, invocate de către recurentă) și din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 (printre care și cu privire la dispozițiile art. 12 alin. (3) și art. 44 alin. (4), invocate de către recurentă), în sensul că:

"titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007."

Așadar, criticile subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu vor putea fi reținute.

De asemenea, având în vedere dezlegările cuprinse în Decizia nr. 27/2019, sus-menționată, și dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care dispun în sensul că dezlegarea dată problemelor de drept, prin decizia dată în recursul în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a acestor dispoziții legale de către instanțele fondului.

În cauză, conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, instalațiile electrice aflate pe terenul intimatei-reclamante au fost amplasate în baza autorizației de construire nr. x/13.10.2008 și a certificatului de urbanism nr. x/04.07.2008, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale atunci când a reținut că intimata-reclamantă este îndreptățită să pretindă o indemnizație pentru lipsa de folosință a terenului.

Drept urmare, nici criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu subzistă.

În final, se cuvine a fi menționat că susținerile recurentei-pârâte, privitoare la dobândirea de către intimata-reclamantă, în cunoștință de cauză, a unui teren afectat de sarcini, nu vor fi examinate, din moment ce acestea vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, care exced analizei în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

În esență, în dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a susținut că despăgubirile acordate pot fi datorate doar până în luna iunie 2017 și numai pentru suprafața de teren ocupată efectiv de fundația stâlpilor, adică 1 mp și cel mult pentru întreaga zonă de protecție a rețelei electrice de joasă tensiune, adică 63,34 mp (suprafață calculată de exp. H.), însă, în apel, s-a dispus efectuarea unei noi expertize evaluatorii și fiecare pârâtă a fost obligată la despăgubiri pentru afectarea întregii suprafețe a imobilului.

A arătat și că instanța de apel nu a ținut cont de criticile prin care a arătat că s-a calculat despăgubire pentru o zonă de protecție stabilită eronat de un expert evaluator, care nu a ținut cont de zona de protecție stabilită de exp. I. și nici de art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 135/2011, text de lege care arată că se achită despăgubiri doar pentru terenul efectiv ocupat de instalația electrică, valoarea despăgubirilor fiind egală cu valoarea minimă a chiriilor percepute de consiliul local din zonă.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, constată faptul că aceste critici vizează aspecte privitoare la temeinicia deciziei atacate, iar nu referitoare la legalitatea acesteia, din moment ce pun în discuție greșita apreciere, de către instanța de apel, a probelor administrate, pe baza cărora a fost stabilită baza factuală.

Este relevantă, în acest sens, trimiterea, în mod expres, din cuprinsul memoriului de recurs, în dezvoltarea acestor argumente, la greșita stabilire a perioadei pentru care se datorează despăgubirile, precum și a cuantumului despăgubirilor.

Aceste critici se traduc, în realitate, într-o greșită interpretare, de către instanța de apel, a rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, în fața instanțelor fondului.

Or, aspectele privitoare la greșita interpretare a probelor administrate și a reținerii stării de fapt nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond, din moment ce instanța de recurs nu examinează faptele cauzei.

Totodată, nici trimiterea la dispozițiile art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 135/2011, cu referire la aplicarea greșită a acestora, nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate, din moment ce, prin aceasta, recurenta supune, de fapt, instanței o critică privitoare la raportul de expertiză specializarea "evaluarea proprietății imobiliare", efectuat de exp. J. în fața instanței de apel, prin care tinde la diminuarea despăgubirilor datorate atât prin reducerea acestora la suprafața efectiv ocupată de instalațiile electrice, cât și prin stabilirea valorii despăgubirilor la valoarea minimă a chiriilor percepute de consiliul local din zonă.

Argumentele expuse de către recurenta-pârâtă evidențiază pretinse greșeli ale expertului, în demersul de stabilire a cuantumului despăgubirilor datorate ca efect al lipsei de folosință a terenului, ele constituind veritabile obiecțiuni la raportul de expertiză și nicidecum critici care să vizeze aspecte de nelegalitate a soluției pronunțate de către instanța de apel.

Astfel, nefiind evidențiate, prin aceste critici, vicii de legalitate ale judecății realizate de către instanța de apel, aspectele evocate nu pot forma suportul unei analize în recurs.

Referitor la susținerile recurentei-pârâte meționate la finalul memoriului de recurs, constând în invocarea unei pretinse necercetări de către instanța de prim control judiciar a criticii din apel referitoare la cuantumul despăgubirilor, se reține că acestea sunt subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, în cauză nu există o nemotivare a curții de apel cu privire la aceste aspecte, instanța reținând, în mod expres, faptul că "soluția instanței de fond a fost criticată de către toate părțile, atât cu privire la criteriile avute în vedere pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cât și a modalității de plată a acestora."

Dispunând, ca efect al admiterii apelului și al schimbării în parte a soluției primei instanțe, menținerea în rest a sentinței, instanța de apel, a înțeles să păstreze, ca fiind corect, raționamentul Tribunalului Argeș cu privire la aspectul cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care se constată caracterul nefondat și al acestor critici.

Pentru aceste motive, recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă E.) împotriva deciziei civile nr. 4778 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă va fi respins, ca nefondat.

Reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 RON reprezentând onorariu de avocat, fiind dovedit caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului cheltuielilor cu factura fiscală nr. x/24.01.2023 și confirmarea electronică a plății acesteia din 25.01.2023, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă E.) împotriva deciziei civile nr. 4778 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta la plata sumei de 6000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimata S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2023.