ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1103/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă, în data de 15 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. Focșani, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplina proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 5615,50 mp, situat în Municipiul Focșani, str. x, jud. Vrancea; reclamanții au solicitat și cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 563 C. civ. Pârâta S.C. C. S.R.L. Focșani a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a S.C. D. S.R.L. Focșani și S.C. E. S.R.L. Adjud, solicitând obligarea S.C. D. S.R.L. la ręstituirea sumei de 65.000 euro sau 308.750 RON la cursul valutar al zilei, reprezentând contravaloarea prețului terenului cu suprafața de 4.224 mp curți construcții, achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2016 în cadrul BIN F., și obligarea S.C. E. S.R.L. la restituirea sumei de 25.000 euro sau 118.750 RON la cursul valutar al zilei, reprezentând contravaloarea prețului terenului cu suprafața de 1072 mp curți construcții, achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.02.2015 în cadrul BIN G.. La data de 12 iunie 2019, chemata în chemare în garanție S.C. D. S.R.L. Focșani a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a S.C. E. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 272/2020 din 30 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților A. și B. și au fost respinse, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție. Reclamanții au fost obligați să achite pârâtei suma de 12672 RON și chematei în garanție S.C. E. S.R.L. suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 272 din 30 iulie 2020 a Tribunalului Vrancea au declarat apel, în termenul legal, reclamanții A. și B..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 20/A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B. în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.R.L. și intimații chemați în garanție S.C. D. S.R.L și S.C. E. S.R.L. Adjud împotriva sentinței civile nr. 272 din 30 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă. Au fost obligați apelanții la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a sumei de 3000 RON și către intimata S.C. E. S.R.L. a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorarii avocați.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B.. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, față de motivele de nelegalitate invocate, casarea deciziei recurate cu consecința admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței civile nr. 272/2020 a Tribunalului Vrancea, casabilă și ea prin nelegalitatea cu care a fost respinsă acțiunea introductivă. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurenții au susținut că, deși în considerente curtea de apel a reținut că, prin judecata pe care o face, nu invalidează actul de adjudecare al autorilor reclamanților, în realitate a făcut exact contrariul și, cu toate că a invocat posibilitatea juridică pentru instanță să verifice valabilitatea actelor de executare care au stat la baza dobândirii dreptului de proprietate de la adjudecatarul anterior, nu a indicat și dispoziția legală care să îi permită această posibilitate, în afara procedurii contestației la executare. Prin invalidarea actului de executare instanța s-a comportat ca un executor judecătoresc, aspect nepermis potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, potrivit cu care activitatea ce ține de executarea judecătorească este subsumată autorității publice a Ministerului de Justiție, parte din puterea executivă. Potrivit art. 656 alin. (2) C. proc. civ., erorile materiale săvârșite cu prilejul întocmirii actelor executorului judecătoresc se pot îndrepta, din oficiu sau la cerere (de acesta), cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute pentru întocmirea lor. Așadar, operațiunea de corectare a actului de adjudecare prin înlăturarea lui pentru că nu are suprafețe corect reținute ori parcele corect identificate, reprezintă o operațiune de veritabilă procedură execuțională care nu intră în atribuțiile puterii judecătorești, ci țin de puterea executivă. Or, în puterea judecătorească nu intră decât prerogativele prevăzute pentru instanța de executare în Cartea a V-a a C. proc. civ., "Despre executarea silită", nu și operațiunile materiale, de fapt, pe care numai un executor le poate face în cuprinsul unui act de executare, cum este actul de adjudecare nr. 194/2005 al vânzătorilor reclamanților, invalidat prin decizia recurată. În acxest sens, instanța de apel a procedat la o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu a expus motivele pentru care au fost înlăturate criticile recurenților. De fapt, decizia recurată a reluat considerentele sentinței civile nr. 272/2020 a Tribunalului Vrancea, iar din comparația motivării deciziei recurate cu structura criticilor din apel și cu considerentele sentinței apelate, reiese că au rămas fără răspuns critici punctuale din apel. Din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă niciun singur considerent în care să fie indicat textul de lege care să permită instanței să invalideze un act de executare necontestat, emis acum 15 ani și intabulat în Cartea Funciară, respectiv niciun singur considerent prin care instanța de apel să indice de ce nu contează elementul posesie în analiza unei acțiuni în revendicare. De asemenea, instanța de apel nu a răspuns la motivul de apel explicat la punctul 4 din cererea de apel și nici nu a indicat de ce a înlăturat stăpânirea directă și nemijlocită a reclamanților dovedită inclusiv prin achitarea tuturor taxelor și impozitelor și prin netulburarea până în 2018, fiind înlăturată fără justificare critica de nelegalitate că intabularea dreptului pârâtei s-a făcut nouă ani mai târziu după noi. De fapt, nu există decât o singură dată invocată o dispoziție legală în cuprinsul deciziei, respectiv art. 563 C. civ., dar nu există niciun singur considerent prin care să fie înlăturată invocarea de către reclamanți a dispozițiilor art. 563 alin. (3) C. civ., de care aceștia au înțeles să se prevaleze. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 656 și 713-714 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a invalidat un act de executare necontestat, fiind inadmisibilă constatarea unei nevalabilități a acelui act în afara unei contestații la executare. Or, prin analiza actului de adjudecare nr. 194/2005 și a actelor execuționale anterioare acestuia și invalidarea lor, instanțele de fond au procedat exact în acest sens, cu toate că procedura execuțională este strict prevăzută de lege sub toate aspectele ei, iar modalitatea de a fi invalidat un act de executare în afara unei contestații la executare - singura cale de atac admisibilă raportat la o procedură execuțională - a condus la pronunțarea unei soluții nelegale. Raportat la critica de nelegalitate privind încălcarea dreptului reclamanților de proprietate, prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 563 alin. (3) C. civ. Recurenții-reclamanți au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat pe strada x nr. 2 în anul 2006, iar intimata-pârâtă și-a intabulat în anul 2015 suprafața de 4224 mp, situată în str. x, adică 9 ani mai târziu. Dreptul reclamanților de proprietate a fost dovedit în mod deplin, inclusiv în paradigma unei probatio diabolica reclamate de rigorile instituției acțiunii în revendicare, în urmă cu 15 ani dobândind prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2006 la BNP H. imobilul în litigiu înscris în Cartea Funciară a localității Focșani nr. 16497 și pentru care au achitat prețul de 214.000 RON.

Apărările formulate în cauză Intimata S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, întrucât instanțele de fond au reținut corect că terenul pe care recurenții-reclamanți îl revendică nu a existat în fapt și că aceștia își îndreaptă pretențiile asupra terenului altui proprietar. În cazul analizei comparate a proprietăților, recurenții-reclamanți s-au sprijinitpe informația că cele două titulare ale terenurilor, respectiv S.C. I. și S.C. J., au avut inițial în proprietate peste 8.000 mp teren, dar nu au ținut cont ca în anul 2001, cu mult înainte de anul 2005 când a avut loc executarea, în conformitate cu documentele OCPI Vrancea și ale Primăriei Focșani prezentate de intimați, cele două societăți - S.C. I. și S.C. J. - nu mai dețineau decât 3.718,64 mp, respectiv 5.615 mp. Or, recurenții-reclamanți nu au opus niciun argument care să invalideze documentele depuse de intimați, fapt ce dovedește lipsa legalității și credibilității cererii acestora. De asmenea, recurentii-reclamanti nu au ținut cont că toate terenurile aflate în proprietatea S.C. I. și S.C. J. erau, începând cu anul 2001, ipotecate la K., deci nu puteau fi tranzacționale legal sub nicio formă. Toate dovezile aduse în proces de către intimați atestă că în perioada 1990 - 2021, terenul respectiv a fost în posesia neîntreruptă a intimaților-pârâți și a intimaților-chemați în garanție. În concluzie, intimata a susținut că, din toate documentele depuse la dosarul cauzei, rezultă că recurenții-reclamanți nu au niciun drept asupra terenului pe care îl revendică, dreptul de proprietate al intimaților-pârâți și al chemaților în garanție fiind demonstrat cu documente certificate de instituțiile publice abilitate, sens în care se impune respingerea recursului. În data de 06 aprilie 2022, recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise prin care au solicitat admiterea recursului, reiterând aspectele din cuprinsul cererii de recurs. În data de 20 aprilie 2022, recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed: 1. Circumscris celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești"), recurenții susțin că prin invalidarea actului de adjudecare încheiat în anul 2005, în procedura executării silite, pentru neregularități de ordin material, care intră în competența executorului judecătoresc - parte din puterea executivă -, instanța și-a depășit atribuțiile. Înalta Curte relevă că acest caz de casare este incident atunci când se poate constata că instanța a săvârșit un "exces de putere", încălcând un domeniu rezervat uneia dintre celelalte puteri constituite în stat; este vorba despre o depășire a prerogativelor puterii judecătorești, prin intrarea, nepermisă, în atribuțiile puterii legislative, ori a celei executive. Nu orice violare a legii sau orice încălcare a normelor de competență ori de procedură pot fi asimilate unui "exces de putere", ci numai acele atingeri aduse de judecător principiului constituțional al separării puterilor în stat, prin intruziuni în domeniul de activitate al administrației publice ori a legislativului. Bunăoară, instanța se substituie administrației publice în formularea politicilor publice; savârșește un act de competența exclusivă a puterii executive ori a celei legislative; instanța consfințește cu valoare legală texte abrogate; instanța critică legiuitorul ori aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; instanța se pronunță pe cale de dispoziții generale, obligă Parlamentul să adopte o lege și alte asemenea situații care pot fi considerate exces de putere, prin referire la raporturile dintre instanțele judecătorești și celelalte puteri în stat în sens larg vorbind (incluzând și Curtea Constituțională). În circumstanțele date ale prezentei cauze, Înalta Curte constată că instanța nu a săvârșit niciun act comisiv, nu a procedat la cercetarea efectivă a actului de adjudecare evocat, pentru a se putea reține că a intrat pe tărâmul competenței executorului judecătoresc. Mai mult, chiar dacă ar fi existat o astfel de dispoziție a instanței, ea nu ar putea fi asimilată ipotezei excesului de putere, ci unei eventuale încălcări a normelor de competență ori a celor de procedură, care atrage incidența altor cazuri de casare, precum cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ. De altfel, pretinsa invalidare de către instanța de apel a actului de adjudecare, în afara unei contestații la executare, a fost invocată de recurenți și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizată în continuare. Pentru cele ce preced, Înalta Curte va înlătura acest motiv de casare, ca nefondat. 2. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții afirmă că hotărârea instanței de apel nu prevede motivele pentru care au fost înlăturate "critici punctuale" de nelegalitate. Prin motivul de casare în discuție recurenții evocă una dintre cele trei ipoteze reglementate de legiuitor și anume lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea, cu referire la următoarele aspecte: a) invalidarea unui act de executare necontestat, emis în urmă cu 15 ani; b) exercitarea unei posesii de lungă durată și netulburată; c)înlăturarea argumentelor circumscrise pct. 4 din declarația de apel; d)achitarea taxelor și impozitelor, până în anul 2018; e)data înscrierii drepturilor de proprietate în cartea funciară. Înalta Curte reamintește că motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și principiilor conturate în jurisprudența Curții Europene, care înscrie "obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile lor" între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție. Motivarea hotărârii judecătorești apare astfel strâns legată de respectarea dreptului la apărare, constituie o garanție pentru părți în fața arbitrariului judecătoresc și singurul mijloc care permite exercitarea unui real control judiciar. Motivarea este indispensabilă însăși "calității actului de justiție". În virtutea acestei obligații, judecătorul care a pronunțat hotărârea este chemat să arate, în scris, rațiunile care l-au determinat să respingă ori să admită o cerere, într-o manieră clară, precisă, necontradictorie, enuntând, cu suficientă precizie, modul în care a aplicat legea unei situații de fapt concrete și suficient conturate. În același timp, în jurisprudență, s-a statuat că obligația de motivare a deciziei nu are a fi înțeleasă în sensul că judecătorul trebuie să răspundă, în mod detaliat, fiecărui argument invocat de părțile în proces, pentru a susține una și aceeași cerere, unul și același motiv de apel/recurs, fiind necesar a distinge între argumente și mijloacele de apărare. Întinderea obligației de motivare variază în funcție de natura hotărârii pronunțate, de calitatea motivării, urmând a se aprecia prin raportare la conținut, la substanță, iar nu la volum. Tot astfel, s-a considerat, în jurisprudență, că cea de-a doua instanță de fond poate să își însușească motivarea primei instanțe, considerentele de fapt și de drept care au condus la respectiva soluție, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas întru totul neschimbate. Aceasta pentru că efectul devolutiv al apelului nu anulează sine die hotărârea primei instanțe, ci conferă apelantului dreptul de a repune în discuție circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei. Indiscutabil, în caz de reformare a hotărârii atacate, instanța de apel este obligată să motiveze, în detaliu și convingător, care sunt împrejurările care au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe; ele pot fi împrejurări de fapt și/sau de drept și asupra acestora are a se insista, în motivare. În prezenta cauză, curtea de apel, ca instanță de prim control judiciar, a verificat, în limitele cererii de apel formulate de reclamanți, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, însușindu-și o parte din considerentele acesteia, câtă vreme mijloacele de apărare au rămas neschimbate. Totodată, instanța de apel a realizat un examen propriu al criticilor apelanților, al elementelor esențiale supuse verificării. Situația de fapt reținută de prima instanță a fost confirmată de instanța de apel în cadrul unui raționament juridic detaliat și a unei ample analize și sinteze a tuturor probelor care au fost administrate. Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a realizat o analiză comparativă a titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile în litigiu, evocând condițiile specifice ale unei acțiuni în revendicare, a argumentat de ce în speță nu s-a pus problema posesiei, ci a existenței unui titlu mai bine caracterizat, a analizat apărarea referitoare la prevalența înscrierii dreptului în cartea funciară, înlăturând-o argumentat (pag. 12-13 decizie). În aprecierea Înaltei Curți, decizia instanței de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia și consecvența motivării, cuprinzând răspunsuri explicite fiecărui motiv de apel, astfel că instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită. În consecință, critica este nefondată și se va respinge. 3. Prin cel de-al treilea motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se afirmă o încălcare esențială a dispozițiilor art. 656, art. 713-714 C. proc. civ., respectiv art. 563 alin. (3) C. civ. În esență, recurenții au invocat că instanța de apel "a invalidat" un act de executare necontestat, actul de adjudecare nr. 194/2005, și nu a ținut seama de faptul că dreptul lor de proprietate a fost înscris în cartea funciară în anul 2006, iar pârâta și-a intabulat același drept 9 ani mai târziu, cu privire la imobilul revendicat în proces. Întrucât pretinsa încălcare a regulilor de procedură se circumscrie, practic, analizei comparative a titlurilor de proprietate ale părților în proces, specifică acțiunii în revendicare și condițiilor de exercițiu ale acesteia, controlul judiciar de legalitate urmează a se efectua din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la modalitatea de interpretare și de aplicare a normei de drept material înscrise în art. 563 C. civ. Textul normativ anterior evocat reglementează acțiunea în revendicare - mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate - care pune în discuție însăși existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat. În esență, proprietarul al cărui bun intră în posesia nelegitimă a unei alte persoane urmărește să obțină o recunoaștere judiciară a dreptului său de proprietate și, pe cale de consecință, redobândirea stăpânirii acestuia. Existența calității de proprietar a reclamantului constituie un fapt care trebuie dovedit, de însuși reclamantul în proces, iar în situația în care titlurile de proprietate exibate de părțile în litigiu provin de la autori diferiți, se compară între ele chiar drepturile autorilor de la care aceste titluri provin, pentru a se stabili care dintre aceștia verus dominus sau în favoarea căruia există cele mai puternice aparențe că ar avea o asemenea calitate. Nu este suficientă compararea titlurilor de dobândire înfățișate de cele două părți în litigiu, reclamantul și pârâtul, întrucât există un moment de la care apar două titluri de proprietate asupra aceluiași bun, ori nu pot exista două drepturi de proprietate, în formă pură și simplă, simultan asupra aceluiași bun. Indiscutabil, doar unul dintre autori a avut calitatea de proprietar, celălalt fiind un non dominus. Identificarea adevăratului proprietar este absolut necesară, în acest caz, în virtutea adaugiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipso habet. Dimpotrivă, în situația în care titlurile de dobândire ale părților provin de la același autor, care este și adevăratul proprietar, în procesul de comparare a titlurilor de proprietate opuse de părți, operează criteriul de preferință evocat de recurenți, acela referitor la înscrierea imobilului în cartea funciară. Va avea câștig de cauză cel care și-a înscris primul dreptul, având relevanță, în acest caz, faptul juridic al întăbulării dreptului de proprietate în cartea funciară. În prezentul proces, instanța de apel a procedat ea însăși la o riguroasă analiză a tuturor probelor care au fost administrate, stabilind faptul că reclamanții revendică de la pârâta S.C. C. S.R.L. imobilul situat administrativ în str. x Focșani, reprezentând teren în suprafață de 5.615,5 mp. și construcții (depozit carburanți și magazie) identificat cu nr. cad. x în C.F. nr. x Focșani, susținând că sunt proprietarii tabulari ai acestui imobil în temeiul contractului de vânzare nr. x/31 mai 2006, încheiat cu soții L. și M.. La rândul ei, pârâta S.C. C. S.R.L. susține că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului curți, construcții și teren în suprafață de 5.296 mp. situat în str. x Focșani, identificat cu nr. cad. nou x, drept dobândit prin efectul a două contracte de vânzare, încheiate cu S.C. E. S.R.L., în data de 17.02.2015 (suprafața de 1072 mp.)și respectiv cu S.C. D. S.R.L., în data de 22.08.2016 (suprafața de 4.224 mp.). Valabilitatea titlurilor de proprietate prevalate de părțile în litigiu nu a fost contestată în cadrul prezentului proces, astfel încât instanțele de fond nu au cercetat legalitatea acestora, nu au validat și nici invalidat titlul de proprietate al reclamanților, cum greșit se afirmă prin motivele prezentului recurs. Dimpotrivă, reținând prezumția de legalitate în privința ambelor titluri de proprietate și constatând că acestea provin de la autori diferiți, prima instanță, iar apoi instanța de apel au realizat o judicioasă analiză comparativă a drepturilor autorilor de la care aceste titluri provin, pentru a stabili care dintre ele este mai bine caracterizat. În acest context, instanța de apel a relevat, cu suficientă claritate, faptul că imobilul teren în suprafață totală de 23.316 mp., situat administarativ în str. x, Focșani, a fost atribuit în proprietate S.C. N. S.A., în anul 1996, conform certificatului de atestare a proprietății seria x nr. x În anul 1997, această societate comercială participă la capitalul social al S.C. I. S.A., cu suprafața de 8.900 mp. și la capitalul social al S.C. J. S.A., cu suprafața de 8.018mp. Pe linia S.C. I. S.A., se constată că aceasta vinde, în anul 1999, terenul în suprafață de 2.678mp. către S.C. O. S.A., precum și suprafațăa de 2.506 mp., către S.C. P. S.R.L., rămânând cu diferența de 3.719 mp. teren, care apare înscrisă în cartea funciară nr. x în favoarea acestei societăți, cu nr. cad. x (612,34 mp.) și nr. cad. x (3.106,30 mp.). Ulterior, cele două corpuri tabulare, însumând 3.719 mp. teren sunt vândute în procedura executării silite, fiind adjudecate de numitul L., conform actului de ajudecare nr. 194/21.09.2005, care vinde apoi reclamanților acest teren. Se reține că, în cuprinsul actului de adjudecare, apare identificat terenul aflat în patrimoniul S.C. I. S.A. în str. x,T10, P 4207 având suprafața de 5.615 mp. și nr. cad. x, iar în actul de vânzare încheiat de adjudecator cu reclamanții se menționeză aceeași suprafață, 5,615 mp., nr. cad. x. Pe linia S.C. J. S.A. (care dobândise în proprietate suprafața de 8.018 mp teren, de la S.C. N.), se constată că aceasta vinde, în anul 2000, suprafața de 2318,10 mp teren către S.C. P. S.R.L. și rămâne în proprietate cu terenul în suprafață de 5615 mp, identificat cu nr. top x. Terenul apare grevat de o ipotecă instituită în anul 2001 în favoarea K., pentru ca în final să fie adjudecat, în anul 2013, în favoarea S.C. E. S.R.L. Adjud. Urmare unor parcelări și înstrăinări succesive, terenul intră în patrimoniul pârâtei S.C. C. S.R.L. Focșani. Pentru a conchide sub aspectul circumstanțelor de fapt esențiale în acest litigiu, astfel cum au fost stabilite de către instanța de apel, reclamanții au dobândit în proprietate imobilul teren pe linia transmisiunilor succesive pornind de la autorul S.C. I. S.A. care, în anul 2005, când a fost încheiat actul de adjudecare nr. 194/2005, avea în proprietate 3.719 mp. teren în str. x, T70, P 4191, identificat cu nr. cad. x (612,34 mp.) și 614/4N (3.106,30 mp.). Pârâta a dobândit în proprietate terenul din strada x nr. 2 A, în suprafață de 5.615,5 mp, T70, P 4207, cu nr. cadastral x, pe linia transmisiunilor succesive pornind de la autorul S.C. J. S.A.. În cuprinsul actului de adjudecare nr. 194/21.09.2005, încheiat în favoarea numitului L., iar ulterior, în contractul de vânzare nr. x/31 mai 2006, pe care reclamanții l-au încheiat cu soții L. și M., terenul vândut a fost identificat cu datele de identificare ale imobilului aflat în patrimoniul pârâtei, menționându-se nr. cod 614/2N și suprafața de 5615,5 mp, în str. x Focșani. Atât reclamanții, cât și pârâta au titluri de proprietate pentru suprafețe din terenul pe care S.C. N. S.A. l-a deținut în str. x, fără a fi vorba despre unul și același teren, transmisiunile succesive operând cu privire la suprafețe distincte și diferite, de la S.C. I. S.A. până la reclamanți, respectiv de la S.C. J. S.A. și până la pârâtă. Urmare unei erori de identificare, sub aspect cadastral și al suprafeței, prin actul de adjudecare care a finalizat executarea silită și dosarul execuțional nr. x/2005, s-a ajuns la situația în care terenul aflat în proprietatea reclamanților să se suprapună, scriptic, cu terenul aflat în proprietatea pârâtei. În realitate, cele două terenuri sunt diferite, distincte și fiecare parte în litigiu exercită posesia propriului teren, de la momentul obținerii titlurilor de proprietate prevalate în proces. Analiza și sinteza probelor administrate a permis instanțelor de fond să stabilească faptul că titlul de proprietate al pârâtei este mai bine caracterizat, adevăratul proprietar tabular al imobilului identificat cu nr., cad x, având suprafața de 5.615,5 mp, în str. x Focșani fiind S.C. J. S.A., de la care pârâta a dobândit anterior dreptul de proprietate, prin transmisiuni succesive. Mai mult, se reține că dreptul de proprietate al autoarei pârâtei apare înscris în cartea funciară conform încheierii CF nr. x din 23.11.2001, în timp ce autoarea reclamanților, S.C. I., nu a avut întabulat în cartea funciară propriul drept de proprietate. Relativ la prioritatea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, principiu pe care reclamanții îl invocă în beneficiul propriu, în raport cu pârâta, corect instanța de apel a înlăturat această apărare, constatând că ea ar putea avea relevanță exclusiv în ipoteza în care părțile în litigiu ar fi dobândit titluri de proprietate asupra unuia și aceluiași bun, de la același autor, ipoteză care nu se verifică în cauză, așa după cum a fost arătat anterior. Cât privește buna-credință a reclamanților, la momentul încheierii actului de vânzare, invocată din perspectiva art. 563 alin. (3) C. civ., Înalta Curte reține că buna-credință a reclamanților cumpărători, ca împrejurare de fapt, nu a făcut obiectul verificării în fața instanțelor de fond. Dealtfel, ea nici nu poate avea relevanța juridică pe care reclamanții i-o conferă, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare imobiliară. Prevederile legale la care se face trimitere prin art. 563 alin. (3) C. civ., conform căruia: "Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut", reglementează situațiile și condițiile în care buna-credință poate duce ea însăși la dobândirea unui drept de proprietate. Într-o acțiune în revendicare, reclamantul ar putea invoca dobândirea dreptului prin posesia de bună-credință împotriva fostului proprietar, așa după cum pârâtul ar putea invoca o posesie utilă împotriva celui care revendică bunul. Or, în prezentul proces, reclamanții nu au invocat, prin cererea de chemare în judecată, posesia de bună-credință ca modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, titlul pe care l-au prevalat în proces fiind contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu soții Arsene și actul de adjudecare încheiat anterior în favoarea acestora. Nu se verifică, așadar, motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Confirmând hotărârea primei instanțe, instanța de apel a realizat o corectă interpretare și o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 563 C. civ. la circumstanțele concrete ale cauzei, judecând în limitele învestirii sale și cu respectarea propriilor competențe. Pentru toate cele ce preced, în absența unor motive de nulitate de ordine publică, aplicând art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.