Decizia nr. 1095/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Urziceni la 9 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, conform împrumutului intervenit la 9 iulie 2012, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2158 C. civ. Pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului C. la plata către reclamant a sumei de 60.000 euro, conform contractului de împrumut încheiat la 9 iulie 2012. Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat constatarea lipsei calității procesuale pasive și respingerea cererii reclamantului, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; obligarea reclamantului la achitarea taxelor judiciare de timbru în cuantum legal, sub sancțiunea admiterii excepției netimbrării sau, după caz, a excepției insuficientei timbrări a cererii introductive; admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii reclamantului, ca fiind prescrisă, admiterea excepției necompetenței instanței de a soluționa cauza și respingerea cererii formulate de reclamant, ca neîntemeiate. La 24 aprilie 2017, reclamantul A., a depus precizări la cererea de chemare în judecată, cu privire la petitul cererii de chemare în judecată și al întemeierii în drept, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 60.000 euro, conform contractului de împrumut încheiat la 9 iulie 2012; la plata dobânzii legale, calculate conform O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la 10 iulie 2016, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea Judecătoriei Urziceni Prin sentința civilă nr. 830 din 23 mai 2017, Judecătoria Urziceni a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița, unde a fost înregistrat sub același număr, la 15 iunie 2017.

Hotărârea Tribunalului Ialomița Prin sentința nr. 1660 F din 2 noiembrie 2017, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul C. și a respins acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind îndreptată împotriva unei persane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., pe care a obligat la plata către reclamantul A. a sumei de 60.000 euro și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.505 RON.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 1697A din 26 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 1660 F din 2 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimatul-pârât C., ca nefondat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1697A din 26 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta B.. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a soluționat în mod nelegal motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât, aplicând eronat atât dispozițiile de drept material ce reglementează mandatul, cât și pe cele care reglementează regimul comunității legale. Analizând considerentele instanței de apel în ceea ce privește calificarea împrumutului contractat, ca fiind datorie proprie a recurentei, a arătat că se impune a se sublinia, în primul rând, că instanța a considerat că nu s-a dovedit împuternicirea sa de către intimatul-pârât pentru a contracta în numele acestuia și, în al doilea rând, că a interpretat eronat dispozițiile art. 345 și 351 C. civ., concluzionând că împrumutul nu a reprezentat un act de administrare a unui bun comun, motiv pentru care nu se pune problema existenței unui mandat tacit. Fără a analiza temeinic toate probele administrate, curtea a aplicat eronat dispozițiile de drept material incidente, validând faptul că actul de împrumut a fost semnat doar de către recurentă, omițând că aceasta a fost împuternicită să contracteze împrumutul. Chiar dacă s-ar admite că nu s-a dovedit existența mandatului acordat recurentei, este necesar să se observe că împrumutul a fost făcut în scopul administrării unui bun comun. Deși instanța, achiesând la concluziile din dosarul penal, admite că suma de 60.000 de euro a stins parțial un credit personal al intimatului-pârât, a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță în cadrul prezentului litigiu, întrucât, ceea ce trebuia să se dovedească era mandatarea recurentei în vederea contractării împrumutului. Recurenta a indicat dispozițiile art. 1295, 1296, 2009 și 2013 din C. civ., arătând că împuternicirea sa de către intimatul-pârât în vederea încheierii contractului de împrumut reiese din înscrisurile administrate în fața instanței de apel. În dovedirea mandatului tacit, recurenta a depus procesul-verbal de mediere (din care reiese expres că împrumutul a fost contractat pe seama intimatului-pârât), declarațiile martorilor propuși în procesul civil în procedura ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2018, mărturisirea extrajudiciară a intimatului-pârât depusă pe suport optic, din care reiese că banii au fost împrumutați de recurentă, întrucât intimatul-pârât era plecat din localitate, acesta singur urmând a restitui datoria rezultată în urma obligației asumate pe seama sa. Potrivit actelor de cercetare penală și a probelor administrate în dosarul penal nr. x/2018 (4353/330/2020), intimatul-pârât este cel care a împrumutat suma de bani, fiind unicul beneficiar al acesteia, destinația banilor fiind rambursarea anticipată parțială a unui credit contractat înainte de căsătorie. În acest sens menționează declarațiile de martori. Suma împrumutată a fost integral vărsată în contul creditului personal al intimatului-pârât, din recipisa depusă la dosarul cauzei reieșind că depunerea numerarului s-a făcut imediat după încheierea contractului de împrumut. Susține recurenta că împreună cu numitul D., fratele pârâtului, au acționat în calitate de mandatari ai intimatului-pârât C., motiv pentru care a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 1296 C. civ., potrivit cărora "contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte", restituirea împrumutului reprezentând o obligație proprie și exclusivă a intimatului-pârât C.. Chiar și în ipoteza în care intimatul-pârât nu ar fi avut cunoștință despre încheierea contractului de împrumut în numele său, a apreciat că sunt neîntemeiate concluziile instanței de apel. A redat dispozițiile art. 1309, 2011 și 2039 alin. (1) C. civ., arătând că, în doctrină, referitor la mandatul fără reprezentare, se reține că acesta este o specie a mandatului, căruia îi lipsește, pentru a fi un mandat complet, puterea de reprezentare. Dacă mandatul propriu-zis conferă mandatarului dreptul de a încheia acte juridice în numele și pe seama mandantului, mandatul fără reprezentare conferă mandatarului dreptul de a încheia acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului. Întrucât mandatarul este, în relațiile cu terțul, contractantul care îi este "opozabil" terțului, drepturile dobândite din actul juridic încheiat cu terțul îl au ca titular tot pe mandatar. Cu toate acestea, întrucât actul juridic este încheiat pe seama mandantului, mandatarul este dator să transmită în patrimoniul mandantului drepturile și bunurile dobândite de la terț, precum și acțiunile contra acestuia, ceea ce s-a întâmplat în speță, recurenta predând banii fratelui intimatului-pârât care, în prezența sa, a rambursat anticipat parțial creditul acestuia. A menționat că, deși instanța a reținut că din probe a reieșit că acel credit a șters o datorie proprie a intimatului-pârât, nu a aplicat dispozițiile art. 1311 C. civ., potrivit cărora, chiar și în situația în care nu s-ar fi dovedit mandatarea sa expresă (ipoteza art. 1309 alin. (1) C. civ.), din comportamentul reprezentatului, ulterior contractării împrumutului (afirmațiile din cadrul procedurii de mediere și mărturisirea extrajudiciară), a rezultat că intimatul-pârât a ratificat împrumutul contractat pe seama sa. Ratificarea are efecte retroactive, potrivit art. 1312 C. civ., creând raporturi juridice directe între intimatul-pârât și intimatul-reclamant, în urma ratificării singura persoană obligată la restituirea împrumutului fiind intimatul-pârât. Într-o altă critică, recurenta susține că, interpretând eronat dispozițiile art. 345 și 351 C. civ., curtea a concluzionat că încheierea contractului de împrumut nu a reprezentat un act de administrare a unui bun comun, motiv pentru care problema existenței unui mandat tacit nici nu se poate pune. Însă, la 21 septembrie 2011, între E., în calitate de vânzătoare, și D., C. și recurentă, în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu drept de abitație viageră, autentificat sub nr. x/11.09.2011 de BNP F.. În urma vânzării, 1/2 din cota de 1/2 a numitei E. a revenit pârâtului D., iar 1/2 din cota de 1/2 a revenit recurentei și fostului soț C.. Contractul de vânzare a fost desființat la 24.09.2019, la această dată încetând calitatea recurentei de proprietar în devălmășie cu pârâții. Astfel, la data încheierii contractului de împrumut recurenta avea calitatea de proprietar în devălmășie cu intimatul-pârât asupra cotei de 1/2 din cota numitei E.. În toată această perioadă, intimatul-pârât și recurenta achitau ratele creditului contractat de intimatul-pârât înainte de căsătorie pentru a edifica imobilul asupra căruia și recurenta avea un drept de proprietate, fiind de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare un bun comun. A făcut referire la dispozițiile art. 345 alin. (2) și art. 351 C. civ., arătând că orice obligație (indiferent dacă a fost sau nu angajată cu acordul celuilalt soț) contractată în legătură cu administrarea unui bun comun este comună. Având în vedere că încheierea contractului de împrumut s-a realizat în vederea rambursării anticipate parțiale a creditului ce era garantat printr-o ipotecă instituită asupra bunului comun, se poate spune că rambursarea anticipată parțială (și implicit contractarea împrumutului) s-a făcut în legătură cu administrarea imobilului, neachitarea creditului, dincolo de faptul că a generat dobânzi ce afecta întreg patrimoniul comun, avea aptitudinea de a produce efecte decisive asupra imobilului, precum vânzarea silită (pe rolul BEJ G. fiind înregistrat ulterior dosarul de executare silită nr. x/2020 urmare a neplății de către intimatul-pârât a diferenței creditului contractat).

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Intimații nu au depus întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 15 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 11 mai 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Obiectul litigiului poartă asupra solicitării reclamantului creditor de restituire a unui împrumut de 60000 euro pe care l-a acordat, la data de 9.07.2012, pârâților. Instanțele devolutive au reținut că împrumutul a fost acordat pârâtei B., fostul soț al acesteia C. neavând calitate procesuală pasivă. Concluzia instanțelor s-a întemeiat pe faptul că pârâta a semnat singură contractul de împrumut în calitate de debitor și și-a asumat obligația de restituire a sumei împrumutate. A fost apreciată ca lipsită de relevanță destinația sumei împrumutate, respectiv de a stinge o datorie proprie a celuilalt soț, considerându-se că acest aspect prezintă relevanță în cadrul soluționării litigiului referitor la partajul bunurilor și a datoriilor, unde urmează a se stabili caracterul de datorie comună sau proprie a unuia dintre soți. S-a apreciat că nu a fost dovedită existența unui mandat în baza căruia soția să poată contracta în numele soțului, iar mandatul tacit de reprezentare operează între soți în ceea ce privește actele de conservare, actele de administrare și actele de dobândire a bunurilor comune, nu și în ceea ce privește contractarea de datorii. Cum în categoria datoriilor comune intră doar obligațiile pe care soții le-au contractat împreună, o obligație contractată doar de unul dintre soți, fără a se face dovada unui mandat din partea soțului nesemnatar, nu poate fi considerată ca fiind contractată în sarcina soțului absent. Într-o primă critică formulată în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind contractul de mandat. În acest sens consideră că, în mod greșit nu a fost reținută incidența dispozițiilor art. 1295 și 1296 C. civ. privind reprezentarea, respectiv ale art. 2009 și 2013 din C. civ., privind contractul de mandat, arătând că, din probele administrate, rezultă că a fost împuternicită de soțul său să încheie contractul în baza unui mandat tacit, acesta fiind unicul beneficiar al împrumutului, banii fiind destinați rambursării anticipate parțiale a unui credit contractat de pârât înainte de căsătorie, prin urmare contractul produce efecte directe în patrimoniul lui. De asemenea, consideră că, în ipoteza în care s-ar reține că pârâtul nu ar fi avut cunoștință despre încheierea contractului de împrumut în numele său, sunt aplicabile dispozițiile art. 1309 C. civ., art. 2011 C. civ. și 2039 alin. (1) C. civ., privind efectele convenției încheiate în lipsa puterii de reprezentare, sens în care se poate constata că a îndeplinit obligațiile asumate ca mandatar, întrucât a transmis în patrimoniul mandantului drepturile și bunurile dobândite de la terț, predând banii fratelui intimatului-pârât care, în prezența sa, a rambursat anticipat parțial creditul acestuia. Susține că instanța de apel greșit nu a aplicat dispozițiile art. 1311 C. civ., deși, din comportamentul reprezentatului, ulterior contractării împrumutului, a rezultat că intimatul-pârât a ratificat împrumutul contractat pe seama sa, cu efect retroactiv, creând, potrivit art. 1312 C. civ., raporturi juridice directe între intimatul-pârât și intimatul-reclamant. Înalta Curte reține că, prin criticile astfel formulate, recurenta impută instanței de apel faptul că nu a reținut calitatea sa de mandatar, cu sau fără reprezentare, deși creditorul cunoștea existența mandatului, persoana reprezentată, mandantul, a confirmat obligațiile asumate de recurentă și a dovedit că împrumutul a fost contractat exclusiv în interesul pârâtului, fostul soț. Critica este nefondată. Astfel, dată fiind lipsa unui înscris, care să probeze existența contractului de mandat, deci a dreptului de reprezentare încredințat pârâtei de către soțul său, instanțele devolutive au administrat probe pentru a stabili forma tacită a mandatului. În urma evaluării probatoriului, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada existenței acestui mandat tacit. Raportat la această concluzie, bazată pe interpretarea probelor, a considerat că recurenta a încheiat contractul de împrumut în nume propriu, urmând a răspunde contractual pentru neîndeplinirea obligației de restituire asumată, iar împrejurarea că banii au fost folosiți pentru a acoperi o datorie personală a pârâtului se impune a fi valorificată în procesul de partaj în care soții urmează a se desocoti în privința obligațiilor patrimoniale. Contestând acest raționament, recurenta solicită în recurs să se constate fie că pârâtul i-a conferit, tacit, puterea de a-l reprezenta în relația contractuală cu terțul, fie că, deși nu a existat un transfer de putere, prin comportamentul său, a dat de înțeles creditorului că își asumă obligația, ratificând, ulterior, prin manifestări implicite, contractul. Or, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac de reformare care se limitează la verificarea aspectelor de nelegalitate, urmărind aplicarea corectă a legii la situația de fapt pe deplin stabilită de instanțele devolutive, nefiind permisă o modificare a acesteia prin revizuirea probatoriului. Deși recurenta solicită o reinterpretare a probelor administrate din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificații probatoriului testimonial, a interogatoriilor și înscrisurilor administrate ca probe, în faza devolutivă a procesului, este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs. Prin urmare, chiar dacă destinația împrumutului a fost reținută de instanța de apel ca fiind conformă cu susținerile pârâtei, această circumstanță nu a fost considerată suficientă pentru a dovedi că obligația a fost asumată de pârătă în numele și pe seama soțului său, iar reprezentatul a ratificat convenția. Cum, în accepțiunea instanței de apel, recurenta nu a dovedit existența acestor elemente, s-a considerat că a rămas în mod direct ținută de obligația contractuală față de reclamant. Întrucât critica privind neaplicarea, în cauză, a dispozițiilor speciale privind contractul de mandat se grefează pe o reinterpretare a probelor de manieră a permite conturarea situației de fapt în sensul pretins de recurentă, această operațiune juridică nu poate fi primită în cadrul procesual pendinte. Cât privește solicitarea de analiză a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ., în sensul existenței unui raport între reprezentat și terț, care conferă efecte reprezentării și în lipsa unui transfer propriu-zis al dreptului de reprezentare, se constată că această apărare a fost supusă analizei omisso medio, direct în recurs, astfel că nu poate fi valorificată. Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 345 și 351 C. civ., susținând recurenta că încheierea contractului de împrumut a reprezentat un act de administrare a unui bun comun, în baza unui mandat tacit, întrucât deținea, împreună cu soțul său, în proprietate, o cotă de 1/2, din imobil, astfel că obligația asumată era comună și constituită pentru păstrarea bunului în patrimoniul soților. Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că nu se poate considera că pârâta și-a asumat o obligație comună în scopul administrării bunului soților, întrucât contractarea unei datorii excedează sferei mandatului tacit reciproc, neputând fi asimilată unui act de administrare a bunului. Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile C. civ. care reglementează regimul matrimonial, motiv pentru care, nici sub acest aspect, nu poate fi reținută calitatea procesuală pasivă a pârâtului. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.