Decizia nr. 1006/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 28.11.2019, reclamantul Institutul de Fizică Atomică a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Măgurele, prin primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Măgurele, prin primar, să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în orașul Măgurele, B-dul. x, jud. Ilfov, în suprafață totală de 2.576,18 mp, din care teren liber în suprafață de 1.847,07 mp și teren ocupat cu construcții în suprafață de 729,11 mp, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 C. civ. Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Măgurele, prin primar, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că acesta se pretinde titularul unui drept de administrare ori, condiția esențială pentru promovarea unei acțiuni în revendicare este ca reclamantul să se pretindă proprietar, iar nu titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate publică. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Prin sentința civilă nr. 2318/09.09.2020, Judecătoria Cornetu a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Ilfov, unde cauza a fost înregistrată la data de 08.10.2020 sub nr. x/2019.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov Prin sentința nr. 3742/14.12.2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 653A/20.04.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de reclamant și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței; a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Măgurele, prin primar. A învederat recurenta următoarele aspecte: I. Referitor la calificarea acțiunii, recurenta a arătat că prin cererea de chemare în judecată, Institutul de Fizică Atomică solicită instanței obligarea pârâtei să lase terenul în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul dispozițiilor art. 563 C. civ., text de lege ce reglementează acțiunea în revendicare. În motivare, reclamantul menționează calitatea în care formulează pretențiile deduse judecății, în speță fiind vorba despre existența dreptului de administrare ca și drept real corespunzător dreptului de proprietate publică. De asemenea, în virtutea calității sale de titular al dreptului de administrare antementionat, invocă dispozițiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., pentru a justifica, astfel, calitatea procesuală activă și anume, aceea de a formula acțiunea în revendicare de la posesorul neproprietar. Nu în ultimul rând, în finalul cererii de chemare în judecată, reclamantul redă textul art. 563 C. civ. Aceste chestiuni esențiale sunt reluate în apelul formulat în prezenta cauză și se critică hotărârea Tribunalului Ilfov pentru netemeinicie, susținând că "soluția este una greșită având în vedere interpretarea restrictivă și fără raportare la celelalte prevederi legale pe care le-am invocat în acțiune și care, din punctul nostru de vedere, ne conferă calitate procesuală activă. În raport de prevederile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., subscrisul apelant am formulat prezenta acțiune, având calitate procesuală activă de a formula acțiunea în revendicarea terenului de la posesorul neproprietar." De asemenea, se susține că, în baza mandatului derivat din dreptul de administrare, a formulat acțiunea în revendicare, fapt pentru care înțelege să reitereze că acțiunea este formulată prin raportare și la art. 563 C. civ., text de lege pe care îl redă în cuprinsul apelului, coroborat cu art. 865 antereferit. Așadar, reclamantul Institutul de Fizică Atomică a înțeles să formuleze o acțiune în revendicarea unui teren presupus a fi în proprietatea publică a Statului Român, fundamentându-și acțiunea pe dispozițiile art. 563 C. civ. În justificarea alegerii acestui mecanism juridic, reclamantul precizează faptul că este titularul dreptului de administrare aferent dreptului de proprietate publică, iar acest drept real corespunzător celui din urmă menționat, coroborat cu art. 865 C. civ., îi permite să formuleze o acțiune în revendicare pentru apărarea dreptului de proprietate publică. În raport de aceste aspecte, recurenta apreciază că instanța de apel, prin decizia recurată, încalcă dispozițiile art. 22 alin. (5) și art. 153 C. proc. civ., având în vedere că procedează la transformarea acțiunii dintr-o acțiune în revendicare într-o acțiune confesorie. Dreptul de a califica o cerere constituie dreptul instanței de a da denumirea legală unei cereri intitulate greșit de părți, dar fundamentate corect în raport cu situația de fapt, însă, atunci când această calificare implică o refundamentare a cererii întemeiate greșit în raport cu situația de fapt, implică o modificare a cererii de chemare în judecată, modificare ce se poate realiza doar cu concursul părții care a formulat-o. Așadar, instanța are dreptul să pună în discuția părților fundamentul juridic corect al cererii însă, în măsura în care partea insistă în soluționarea acesteia, astfel cum a fost inițial formulată, instanța nu poate aprecia cererea modificată fără a se încălca principiul disponibilității. Contrar argumentelor Curții de Apel, intenția reclamantului nu a fost aceea de a introduce o acțiune confesorie, iar mențiunile privind revendicarea, nu sunt niște simple erori cauzate de asemănările dintre cele două acțiuni, fără a avea o înrâurire asupra calificării acesteia. Or, instanța de control judiciar, în intenția de calificare a cererii de chemare în judecată, face abstracție de temeiul juridic al acesteia, temei reprezentat de titlul de proprietate al Statului Român, presupus a fi vorba de legea privind proprietatea publică a Statului Român, cum, de altfel, s-a invocat prin cererea de chemare în judecată. Or, încălcarea art. 153 C. proc. civ. derivă din faptul că nu suntem în prezența unei simple denumiri greșite sau a unei erori materiale, cum în mod greșit a reținut instanța de apel. De asemenea, în justificarea aplicării art. 153 C. proc. civ., nu se poate susține că cele două tipuri de acțiuni, deși diferite din punct de vedere juridic, nu se diferențiază substanțial de scopul lor, întrucât, prin intermediul acestora, titularul unui drept real principal poate să obțină protecția judiciară a dreptului său. Acțiunea în revendicare și cea confesorie se diferențiază substanțial, fiind două instituții cu condiții diferite de exercitare, cu situații premisă diferite, cu titulari diferiți, aspecte ce împietează în mod evident și asupra calității procesuale active, cum este și situația din prezenta cauză. Mai mult decât atât, instanța de control judiciar, pe lângă încălcarea dispozițiilor art. 153 C. proc. civ., procedează și la încălcarea art. 14 C. proc. civ., ce reglementează principiul contradictorialității, având în vedere că această chestiune a calificării trebuia pusă în discuția contradictorie a părților, cu citarea prealabilă a reclamantului și cu solicitarea de precizări față de aceste aspecte. Chestiunile învederate sunt încadrate de către recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. II. Referitor la aplicarea art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., recurenta arată că, prin decizia recurată, se reține că art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. se aplică independent de calitatea pe care o are într-un litigiu titularul dreptului real corespunzător dreptului de proprietate publică, în speță fiind vorba despre dreptul de administrare. Se mai susține că titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice, prin raportare și la calificarea dată în cuprinsul deciziei recurate, sunt obligați să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, independent dacă au calitatea de reclamanți sau de pârâți în cauză. Contrar argumentelor instanței de apel, recurenta arată că interpretarea art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. vizează situația în care titularul dreptului de administrare dobândește calitatea de pârât într-o acțiune judiciară ce privește dreptul de proprietate publică, astfel că are obligația de a îl introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile expuse de art. 75 și urm. C. proc. civ. Dispozițiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. nu pot fi utilizate de un neproprietar, fie el titularul dreptului de administrare, pentru a promova o acțiune în revendicare, mai ales că potrivit art. 865 alin. (1) C. civ., obligația de a apăra dreptul de proprietate publică revine titularului dreptului de proprietate publică. În susținerea acestui motiv de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. III. Referitor la calitatea Statului Român în prezentul litigiu, recurenta arată că prin decizia recurată se reține că Statul Român a fost introdus în proces prin cererea de chemare în judecată. Deși au fost indicate dispozițiile art. 68 C. proc. civ., instanță a conchis că, în speță, instituția chemării în judecată a unei alte persoane nu este incidentă, întrucât Statul Român nu poate pretinde pentru sine dreptul de administrare. Mai mult, trebuie admis că Statul Român a dobândit o calitate de intervenient forțat sui generis, această calificare fiind făcută în concordanță cu principiile generale ale dreptului, astfel că nu se mai impunea discutarea admisibilității în principiu a cererii de intervenție de vreme ce Statul Român a fost atras în litigiu direct prin cererea de chemare în judecată. Recurenta învederează că instanța de apel a analizat calitatea Statului Român prin raportare la calificarea total eronată a acțiunii drept una confesorie. Astfel, plecând de la ideea conform căreia, în prezenta cauză, suntem pe tărâmul unei acțiuni în revendicare, recurenta precizează că titularul dreptului de administrare, nu poate introduce în proces, în temeiul art. 68 C. proc. civ., pe titularul dreptului de proprietate publică, având în vedere că însuși titularul dreptului de administrare nu poate pretinde pentru sine dreptul de proprietate publică, dar și pentru că prevederile art. 68 C. proc. civ. sunt justificate de scopul pe care îl au părțile inițiale de a nega terțului dreptul litigios dedus judecății, ceea ce nu e cazul în prezenta speță. Pe de altă parte, instanța de apel construiește o instituție nouă, aceea de intervenient forțat sui generis, calitate dobândită automat prin simplul fapt al indicării sale în cererea de chemare în judecată, aspect care contravine dispozițiilor procedurale ce reglementează participarea altor persoane la judecată, C. proc. civ. indicând expres aceste categorii în cuprinsul prevederilor art. 61 și urm. Or, problematica participării altor persoane la judecată reprezintă o chestiune de excepție, de strictă interpretare și de aplicare. Nu se poate susține că un terț dobândește calitatea de intervenient prin simplul fapt al indicării sale prin cererea de chemare în judecată, fără a se încălca dispozițiile procesual civile antereferite. De asemenea, printr-o atare concluzie, expusă în considerentele instanței de apel, recurenta apreciază că operează o încălcare chiar a dispozițiilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în sensul în care nu se poate admite că utilizând principiile generale ale dreptului se poate ajunge la afirmarea unei noi categorii de persoane ce pot interveni într-un litigiu și anume aceea de intervenient forțat sui generis. Așadar, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia, când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul în care instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin legiferarea asupra unei noi categorii de persoane ce pot participa la judecată, dar și a condițiilor în care ar deveni incidentă.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost formulate întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (5) și art. 153 C. proc. civ., din moment ce a recalificat acțiunea în revendicare, formulată de către reclamant, ca fiind o acțiune confesorie, în condițiile în care această calificare implică o modificare a cererii de chemare în judecată, care se putea realiza doar cu acordul reclamantului, instanța fiind obligată să pună în discuția părților fundamentul juridic corect al cererii. A mai susținut că soluția instanței de apel este eronată și prin aceea că intenția reclamantului nu a fost aceea de a introduce o acțiune confesorie, mențiunile privind revendicarea nefiind simple erori, fără relevanță asupra calificării juridice a cererii de chemare în judecată. De asemenea, a precizat că încălcarea prevederilor art. 153 C. proc. civ. derivă din faptul că nu este incidentă ipoteza unei simple denumiri greșite sau a unei erori materiale, fiind încălcat și principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ. Aceste critici sunt întemeiate. Înalta Curte constată că, în speță, față de lipsa unei cereri adiționale a reclamantului în sensul modificării acțiunii în una confesorie și de orice dezbatere contradictorie a părților cu privire la noul cadru juridic stabilit în apel, se justifica, în acord cu prevederile procedurale, aplicarea cu prioritate a principiului disponibilității, raportat la limitele în care au fost învestite instanțele de către reclamant. În aceste condiții, în lipsa oricărei forme de manifestare a voinței transformării construcției juridice a acțiunii de către reclamant, devenea incidentă situația de excepție prevăzută de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căreia: "cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora." În contextul normei citate, o astfel de configurație juridică a elementelor cererii de chemare în judecată, întemeiată, în mod explicit de către reclamant, exclusiv pe dispozițiile art. 563 C. civ., obliga instanța de apel, ca, în conformitate cu principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ. și ținând cont de limitele învestirii instanței și de poziția reclamantei de până la acel moment procesual, să procedeze la stabilirea temeiniciei dreptului afirmat, astfel cum a fost acesta dedus judecății. Se observă, așadar, că recalificarea juridică dată obiectului cererii de chemare în judecată de către instanța de apel, excede, în mod obiectiv, ipotezei avute în vedere prin dispozițiile art. 152 C. proc. civ., a căror aplicare vizează strict denumirea cererilor deduse judecății, iar nu însăși construcția juridică a respectivei acțiuni. Prin criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., din moment ce acestea vizează situația în care titularul dreptului de administrare dobândește calitatea de pârât într-o acțiune judiciară ce privește dreptul de proprietate publică, astfel că acestuia îi revine obligația de a îl introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de art. 75 și urm. C. proc. civ. A mai susținut și că aceste prevederi nu pot justifica promovarea unei acțiuni în revendicare de către titularul dreptului de administrare, în condițiile în care, potrivit art. 865 alin. (1) C. civ., obligația de a apăra dreptul de proprietate publică revine titularului acestuia. Și aceste critici au caracter fondat. Se constată că în mod greșit a stabilit instanța de apel că, din moment ce dispozițiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. nu fac distincție sub aspectul calității pe care o are în proces titularul dreptului corespunzător proprietății publice, titularii acestora sunt obligați să îl introducă în cauză pe titularul dreptului de proprietate publică, indiferent dacă aceștia au calitatea de reclamanți sau de pârâți în respectiva cauză, pentru a justifica, în acest mod, coroborat cu reținerea calității de intervenient forțat sui generis, legitimitate procesuală activă, în cauză, Statului Român. Contrar celor stabilite de instanța de apel, se reține că, atunci când se promovează o cerere în revendicare a unui bun proprietate publică, este aplicabil cadrul legal stabilit cu claritate în conținutul dispozițiilor art. 563, art. 865 și art. 870 C. civ., anume că acțiunea în revendicarea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, este a proprietarului, că, potrivit art. 865 (1) C. civ., obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, în timp ce titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de C. proc. civ. Aceste din urmă prevederi, în contextul în care, potrivit alin. (3) al art. 865 C. civ., dispozițiile art. 563 C. civ. se aplică în mod corespunzător, nu pot fi altfel înțelese decât vizând ipotezele în care titularii acestor drepturi au calitatea de pârâți în respectivul proces. Titularul dreptului de administrare corespunzător proprietății publice a statului sau unității administrativ-teritoriale poate avea doar inițiativa apărării în justiție a dreptului de administrare, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din prevederile art. 870 C. civ. Drept urmare, nicio rațiune nu poate fi îndeajuns de puternică pentru a eluda această construcție juridică, rămânând de neînțeles de ce ar fi mai simplu de făcut dovada dreptului de proprietate a statului din postura unui intervenient forțat decât din aceea a titularului unei acțiuni în revendicare dedusă judecății pe cale separată. Prin criticile subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., recurenta critică, pe de o parte, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de apel, prin legiferarea asupra unei noi categorii de persoane ce pot participa la judecată, ca urmare a stabilirii calității de intervenient sui generis a Statului Român, cât și greșita apreciere a legitimării procesuale a acestei părți prin raportare la acțiunea confesorie, iar nu la acțiunea în revendicare. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că această critică poate fi circumscrisă doar prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce critica privitoare la reținerea calității de intervenient sui generis a Statului Român vizează strict modalitatea de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ. Verificând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea înregistrată la 28.11.2019 pe rolul instanțelor, reclamantul Institutul de Fizică Atomică, titular al dreptului de administrare asupra terenului proprietatea publică a statului în suprafață totală de 2.576,18 mp, situat în orașul Măgurele, B-dul. x, jud. Ilfov, a învestit instanțele cu soluționarea unei acțiuni în revendicare a acestuia de la pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Măgurele, prin primar, despre care a arătat că realizează lucrări de construcție în beneficiul propriu, fără a avea acordul administratorului/proprietarului terenului. Prin aceeași cerere de învestire a instanțelor, reclamantul a arătat și pe titularul dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cel de la care deține dreptul de administrare, și a cărui atragere în proces a solicitat-o pe calea unei cereri de intervenție forțată. Soluția instanței de apel, de recalificare a cererii de intervenție forțată, întemeiată pe dispozițiile art. 68 C. proc. civ., formulată în chiar cuprinsul cererii introductive, într-o cerere de intervenție forțată sui generis, conform prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., apare ca fiind eronată. Astfel, deși instanța de apel își începe în mod corect raționamentul juridic, arătând că instituția chemării în judecată a altei persoane, reglementată de prevederile art. 68 C. proc. civ., nu este incidentă din moment ce Statul Român nu pretinde dreptul de administrare invocat de către reclamant, totuși, își continuă în mod greșit argumentația, reținând că Statul Român nu poate avea calitatea de reclamant sau de pârât, calificând poziția procesuală a acestui pârât ca fiind aceea de intervenient forțat sui generis, pentru a demonstra calitatea procesuală activă a acestei părți în litigiul pendinte. Or, condițiile în care o parte poate sta în judecată sunt expres stabilite de către normele de procedură civilă, nefiind permisă stabilirea unor noi categorii de intervenienți, pe cale de interpretare sau de analogie a cadrului juridic aplicabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât reținerea calității de intervenient sui generis a Statului Român nu este de natură să neutralizeze inconvenientul fundamental al recurgerii la instituția juridică a intervenției forțate, reglementate de dispozițiile art. 68 C. proc. civ., instrument procesual pus la dispoziția părților unui litigiu pentru a putea atrage în proces "o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul". Or, cele două entități juridice în raport de care este analizat cadrul procesual, respectiv Statul Român și Institutul de Fizică Atomică, nu sunt în poziția de a pretinde drepturi identice, ci drepturi diferite deoarece acestea afirmă drepturi diferite asupra aceluiași bun: primul, dreptul de proprietate publică, iar al doilea, dreptul de administrare grefat pe dreptul de proprietate publică a Statului. Din moment ce, în speță, cadrul procesual a fost stabilit de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel era chemată ca, în urma analizării raportului juridic dedus judecății, dar și reținerii corecte a lipsei incidenței instituției chemării în judecată a altei persoane, conform art. 68 C. proc. civ., să stabilească dacă Statul Român justifică sau nu legitimare procesuală în cauză în calitate de pârât, singura calitate care îi poate fi atribuită în acord cu dispozițiile procedurale. În acest context, relevant este că, potrivit cadrului juridic stabilit de normele de drept substanțial incidente, respectiv dispozițiile art. 563 C. civ., care reglementează mijlocul procesual al acțiunii în revendicare pentru apărarea dreptului de proprietate, dar și prevederile art. 865 din același cod, potrivit cărora, obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului acestui drept, introducerea acțiunii în revendicare constituie o prerogativă a celui ce se pretinde proprietar, iar nu a titularului dreptului de administrare, astfel cum, în mod declarat și necontestat în cauză, este reclamantul Institutul de Fizică Atomică. Drept urmare, nu prezintă relevanță cine depune cererea de chemare în judecată, ci anume cine este titularul acțiunii în revendicare întrucât, în raport de conținutul dispozițiilor art. 563 C. civ., acesta nu poate fi decât proprietarul sau cel ce se pretinde proprietar al bunului revendicat, iar niciodată titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau al unui drept real corespunzător proprietății publice, așa cum este Institutul de Fizică Atomică. Se impune, din aceste motive ca, în temeiul art. 497 și 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., să fie admis recursul formulat și casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca reluarea judecății să aibă loc în raport cu cele stabilite în decizia de față, conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.