ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 232/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat A., de sesizare a Curți Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

Pentru a se pronunța în acest sens, s-a reținut că la data de 29 noiembrie 2022, inculpatul A., prin avocat ales, a formulat o cerere de recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 872 din 24 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2015, invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și arătând, în esență, că, raportat la aspectele reținute de instanța de apel în ceea ce privește situația de fapt, în cauză, exista o imposibilitate de a se stabili limitele de pedeapsă aplicabile în speță.

Cu același prilej, recurentul inculpat A. a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., apreciind că acestea sunt în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (3), art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Constituția României și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, privind dreptul la două grade de jurisdicție.

În acest sens, a învederat că a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, însă, raportat la aspectele reținute de instanța de apel, în sensul că "o mică parte din mărfurile menționate în facturile false, înregistrate în contabilitate, au existat în realitate (de la alți furnizori, la alte prețuri, toate imposibil de stabilit) și au fost utilizate în activitatea societății", exista o imposibilitate de a se stabili limitele de pedeapsă aplicabile în speță.

Astfel, a subliniat că, potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005, în cazul infracțiunii de evaziune fiscală limitele de pedeapsă se stabilesc în funcție de valoarea prejudiciului, existând și situații în care se poate aplica pedeapsa cu amenda ori fapta nu se pedepsește. A considerat că aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 241/2005, care prevăd că, în situația în care nu se pot stabili, pe baza evidențelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent prin estimare în condițiile Codului de procedură fiscală. Or, instanța de apel a reținut în motivarea deciziei că au existat achiziții reale de mărfuri care au fost utilizate în activitatea societății, fără, însă, a proceda și la cuantificarea acestora, conform art. 14 din Legea nr. 241/2005, iar în final nu a stabilit prejudiciul produs bugetului consolidat al statului, în funcție de valoarea căruia ar fi trebuit să stabilească și varianta prevăzută de lege pentru limitele de pedeapsă.

Totodată, s-a apreciat că, fiind vorba de o dezlegare făcută de instanța de apel pentru prima dată, recurentul este privat de o cale de atac și că instanța supremă trebuie să aibă posibilitatea de a casa decizia cu trimitere spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât, în opinia apărării, situația constatată poate fi calificată și ca o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii judecătorești.

În acest context, a considerat că, pentru a fi constituționale, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. trebuie interpretate în sensul că acest caz de casare este aplicabil și în situația când pedeapsa nu poate fi stabilită întrucât "s-a reținut o situație de fapt incompletă, care nu poate fi încadrată în variantele de pedeapsă prevăzute în cazul comiterii unei infracțiuni, în speță evaziunea fiscală".

De asemenea, s-a apreciat că textul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. este neconstituțional deoarece nu prevede dispunerea rejudecării unei cauze de către instanța de fond în situația când instanța de apel a făcut o dezlegare pentru prima oară, iar hotărârea acesteia nu poate fi atacată.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A., prin prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă.

S-a menționat că art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că excepția de neconstituționalitate trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Înalta Curte a constatat că cererea întrunește doar o parte din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casație și Justiție), de către o persoană având calitatea de recurent în speță și vizează prevederi aflate în vigoare (art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.), care nu au fost anterior declarate neconstituționale în raport cu criticile formulate.

În ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurentul inculpat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a constatat că obiecțiunile formulate de acestea cu privire la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.. și art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. nu au legătură cu cauza și nici nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte a reținut că, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanța excepției de neconstituționalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura și faza procesuală în care este invocată. Astfel, în speță, s-a constatat că dosarul nr. x/2015, în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, are ca obiect examinarea, în etapa reglementată de art. 440 din C. proc. pen., a recursurilor în casație formulate de mai mulți inculpați, printre care și A.. În susținerea căii extraordinare de atac promovate, acesta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., arătând, în esență, că, față de situația de fapt reținută de instanța de apel circumscris infracțiunii de evaziune fiscală, incriminată de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în cauză nu puteau fi stabilite limitele de pedeapsă între care să poată fi individualizată sancțiunea penală ce trebuie aplicată. S-a apreciat că fiind vorba de o dezlegare făcută de instanța de apel pentru prima dată, în această situație recurentul este privat de o cale de atac.

Or, față de etapa procesuală în care se află la acest moment dosarul, s-a apreciat că eventuala declarare ca neconstituționale a dispozițiilor art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. nu au nicio influență asupra soluției ce poate fi dispusă în cauză.

Pe de altă parte, raportat la motivele invocate în cererea de recurs în casație, s-a reținut că, deși autorul excepției a arătat că prevederile criticate contravin celor ale art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (3), art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Constituția României, în realitate, aspectele invocate pentru a susține neconstituționalitatea acestora se referă la modalitatea de interpretare a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., care în opinia recurentului, ar trebui să vizeze și ipoteza în care nu pot fi stabilite limitele de pedeapsă, nu doar cea în care pedeapsa aplicată efectiv depășește aceste limite, și la absența din dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. a reglementării posibilității de a trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond în situația în care instanța de apel dă o dezlegare pentru prima dată în calea de atac.

Așadar, s-a considerat că, ceea ce se urmărește de către recurent prin intermediul acestui mijloc procesual nu este armonizarea textelor de lege criticate cu cele din Constituția României, ci interpretarea/modificarea acestora într-o manieră aptă să conducă la admiterea în principiu și pe fond a căii extraordinare de atac, cu consecința schimbării soluției date în apel, prin rejudecarea acestuia, pentru a se stabili un cuantum al prejudiciului în raport cu care să se fixeze și limitele între care apărarea consideră că trebuie individualizată pedeapsa.

În același context, Înalta Curte a subliniat că o excepție de neconstituționalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziții legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecința reconfigurării motivelor de casare și a cazurilor în care instanța de recurs în casație poate dispune trimiterea spre rejudecare, aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă (prin lărgirea sferei de incidență a motivului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și introducerea unei noi situații în care se poate dispune, în urma admiterii recursului în casație, rejudecarea cauzei de către prima instanță), Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Împotriva încheierii din data de 28 februarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015, a formulat recurs inculpatul A. apreciind că sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale cu exceptia de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume: excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de către recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarat neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale în raport cu criticile formulate.

Referitor la condiția privind legătura normelor legale ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Această condiție presupune că norma invocată orientează soluția.

În susținerea căii de atac, recurentul a apreciat, pe de o parte, că prevederile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. trebuie interpretate în sensul că acest caz de casare este aplicabil și în situația când pedeapsa nu poate fi stabilită întrucât "s-a reținut o situație de fapt incompletă, care nu poate fi încadrată în variantele de pedeapsă prevăzute în cazul comiterii unei infracțiuni, în speță evaziunea fiscală", iar pe de altă parte, că prevederile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. sunt neconstituționale deoarece nu permit trimiterea spre rejudecare a unei cauze la instanța de fond în situația când instanța de apel a făcut o dezlegare pentru prima oară, iar hotărârea acesteia nu poate fi atacată.

Înalta Curte constată că recurentul a formulat recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. apreciind că raportat la aspectele reținute de instanța de apel în ceea ce privește situația de fapt, în cauză, exista o imposibilitate de a se stabili limitele de pedeapsă aplicabile în speță.

În acest sens, Înalta Curte constată că inculpatul critică, în realitate, pe de o parte, modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 438 alin. (1) ptc. 12 din C. proc. pen., iar pe de altă parte, solicită, o modificare a textului de lege în sensul lărgirii incidenței cazului de casare invocat și acordarea posibilității trimiterii cauzei spre rejudecare atunci când instanța de apel dă o dezlegare pentru prima dată în calea de atac.

În acest caz, instanța de contencios contituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.

În egală măsură, se reține că în raport de aspectele invocate în susținerea căii extraordinare de atac formulate și etapa procesuală în care se află cauza, admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. nu are nicio influență asupra soluției incidente în cauză.

În acest sens, se observă că inculpatul, în calea de atac a recursului în casație, a invocat că, față de situația de fapt reținută de instanța de apel, circumscrisă infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în cauză, nu puteau fi stabilite limitele de pedeapsă între care să poată fi individualizată sancțiunea penală ce trebuie aplicată, iar faptul că instanța de apel a reținut pentru prima dată aceste aspecte îl privează de o cale de atac. Or, situația de fapt reținută de instanța de apel nu poate face obiectul evaluării în cadrul recursului în casație, sens în care norma legală criticată nu poate orienta soluția instanței.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 28 februarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 28 februarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2023.