ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 462/2023

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 462/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 28 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 2501 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, cererea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind luarea măsurilor asiguratorii pentru inculpații SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE.

Definitivă.

II. În baza art. 2502 C. proc. pen., s-au constatat încetate de drept măsurile asiguratorii luate față de inculpații FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL și s-a dispus ridicarea acestora.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Analizând cererea Ministerului Public privind luarea măsurilor asiguratorii pentru inculpații SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE., instanța a reținut următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, Curtea a observat că temeiul de drept al cererii de instituire a măsurilor asigurătorii este dat de art. 249 alin. (1), (2) și 5 C. proc. pen.

Astfel procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune (alin. (1)).

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora (alin. (2)).

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora (alin. (5)).

Curtea a constatat că dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul persoanelor fizice sau juridice, al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile sau imobile, bunuri asupra cărora proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interes propriu, dar în limitele legii. Este un drept real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice. S-a reținut că, în materia măsurilor asigurătorii, dispozițiile C. proc. pen. și ale legilor speciale trebuie să fie interpretate în lumina prevederilor art. 53 din Constituție și ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul că luarea și/sau menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului nu se dispune automat, prin efectul legii, ci numai dacă se constată că măsura este proporțională cu situația care a generat-o.

Potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Din analiza textului de lege menționat, atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, valoarea sechestrată trebuie să fie apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăției, dacă se apreciază că se impune această măsură.

Indisponibilizarea bunului supus sechestrului presupune că, odată luată măsura asiguratorie, inculpatul sau suspectul nu mai poate înstrăina sau greva bunurile sau veniturile supuse acesteia, astfel ca partea civilă să își poată realiza creanța născută din hotărârea de condamnare la despăgubiri sau organul specializat să poată executa, în cazul pedepsei pecuniare, sancțiunea respectivă ori măsura confiscării, aplicată prin hotărârea de condamnare. Măsura asiguratorie se dispune de organul judiciar în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Pornind de la aceste principii, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, poate lua măsuri asigurătorii, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Din analiza textelor legale anterior menționate, atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, valoarea sechestrată trebuie să fie apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăției, dacă se apreciază că se impune această măsură.

A considerat Curtea și că "pentru a fi compatibilă cu regula generală menționată în prima propoziție a primului parag. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea parag., o astfel de ingerință trebuie să mențină un "just echilibru" între necesitățile interesului general al comunității și cerințele cu privire la protecția drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong și Lönnroth c. Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, parag. 69). În plus, chestiunea cu privire la menținerea unui just echilibru "devine relevantă numai dacă s-a stabilit că ingerința respectivă satisface cerința de legalitate și nu a fost arbitrară" (a se vedea Latridis c. Greciei [MC], Cererea nr. 31.107/96, parag. 58, CEDO 1999-II, și Beyeler c. Italiei [MC], Cererea nr. 33.202/96, parag. 107, CEDO 2000-I). (Cauza Buzescu c. României).

În cauza de față, în concret, instanța a reținut că prin Decizia penală nr. 547 din 20 septembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, din Dosarul nr. x/2018, în majoritate, au fost admise contestațiile declarate de inculpații SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC. și DD., s-a desființat, în parte, încheierea de ședință din data de 15.04.2022 a Curții de Apel București, din Dosarul nr. x/2018 și, pe cale de consecință, au fost constatate încetate de drept măsurile asigurătorii luate față de acești inculpați.

Curtea a apreciat, contrar susținerilor apărării, faptul că nu se poate reține existența unei autorități de lucru judecat sub acest aspect. Cu toate acestea, a considerat însă că organul judiciar chemat să analizeze subzistența temeiurilor luării unei/unor măsuri asigurătorii, trebuind să vegheze la respectarea legalității și proporționalității acestei măsuri, fapt pentru care apreciază că nu poate ignora decizia instanței supreme, antemenționată, mai ales că de la pronunțarea acesteia a trecut un timp scurt, neintervenind nici un element de noutate care să determine Curtea, cel puțin la acest moment procesual, să dispună în sensul luării măsurilor asiguratorii, așa cum a solicitat acuzarea.

Instanța de contencios constituțional a considerat că, pentru instituirea măsurilor asiguratorii nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească sau să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (DCC nr. 629/2015).

Tot astfel, în jurisprudență s-a arătat că deși nu este în mod absolut necesar a se face dovada că se pregătește ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul reparării pagubei produse prin infracțiune, judecătorul apreciază că în lipsa unor astfel de suspiciuni, este necesar cel puțin să se dovedească existența unui potențial pericol de insolvabilitate a persoanelor vizate de aceste măsuri. (I. Neagu, A.V. Iugan, M. Damaschin, Codul de procedură penală adnotat. Partea generală., ediția a II-a, editura Universul Juridic, București, 2021). De asemenea, în doctrină, există și opinii în sensul în care acest pericol trebuie să fie unul obiectiv, și să rezulte din probe (Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea Generală, editura Universul Juridic, 2019, pag. 903).

Curtea, analizând cererea procurorului, prin raportare la actele dosarului, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței unui potențial pericol de insolvabilitate a inculpaților SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE., vizați de aceste măsuri și nici că pericolul privind ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor, este unul obiectiv, și rezultă din probe.

Instanța de fond a reținut și că solicitarea de luarea măsurilor asiguratorii formulată de procuror, este întemeiată pe dispozițiile art. 363 alin. (3) C. proc. pen., prin raportare la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., iar din interpretarea normelor legale menționate, dar și a celor europene, rezultă că cererea prin care se solicită luarea măsurii sechestrului asigurător trebuie motivată. O astfel de motivare trebuie să ofere argumente, în fapt și drept, care să justifice necesitatea și întinderea măsurii care se solicită a fii luate și să permită astfel, o verificare a acestor aspecte de către instanța de judecată învestită cu soluționarea unei astfel de cereri. De asemenea, motivarea cererii trebuie să ofere persoanei vizate de o astfel de cerere posibilitatea de a-și formula apărări eficiente în contextul circumstanțelor cauzei, prin raportare la elemente concrete de fapt și de drept și, pe cale de consecință, să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil, conferit de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, s-a apreciat cu privire la cererea formulată de procuror, privind luarea măsurilor asigurătorii, că aceasta nu îndeplinește cerințele de motivare, procurorul nefăcând nici măcar o expunere succintă a argumentelor care ar justifica luarea, după ce se constatase încetarea de drept, a unor astfel de măsuri. Singura sintagmă folosită de procuror în motivarea cererii dovedește acest lucru. Astfel, procurorul a arătat că "solicităm instanței de judecată să constate îndeplinite toate condițiile pentru a se institui măsura popririi și a sechestrului asigurator, necesitatea instituirii rezultând din chiar scopul pentru care a fost instituită măsura asiguratorie în procesul penal și anume de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servii la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune și la plata cheltuielilor judiciare, măsura fiind proporțională cu scopul urmărit".

În opinia instanței de fond, aceasta reprezintă o simplă enunțare teoretică a motivelor pentru care se poate dispune luarea măsurilor asigurătorii în procesul penal, fără vreo legătură concretă cu situația inculpaților din prezenta cauză pentru care se solicită luarea măsurilor asiguratorii.

Ca atare, Curtea a apreciat ca fiind nefondată, cererea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind luarea măsurilor asiguratorii pentru inculpații indicați.

Analizând cererile inculpaților FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL de încetare de drept măsurile asiguratorii, instanța a reținut următoarele:

A constatat Curtea că prin art. 19 din Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021, a fost introdus, după art. 2501 din Codul de procedură penală, articolul 2502 C. proc. pen. Conform dispozițiilor legale menționate, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Curtea de Apel București, secția I penală a fost sesizată cu rechizitoriul nr. x/2017 din data de 15.10.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților amintiți mai sus la data de 13.07.2018.

Dispoziția judecătorului de cameră preliminară privind începerea judecății a rămas definitivă la data de 19.06.2021, urmare a încheierii nr. 580 din data de 19.06.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

Verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii s-a făcut de către instanța de judecată în data de 15.04.2022.

Având în vedere aceste date, Curtea a constatat că a fost depășit termenul de 1 an în care fie judecătorul de cameră preliminară, fie instanța de judecată ar fi trebuit să procedeze, conform art. 2502 C. proc. pen., la "verificarea măsurilor asiguratorii, mai precis dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Curtea a reținut, în primul rând, faptul că termenul de un an se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 prin care s-au introdus dispozițiile art. 2502 C. proc. pen., respectiv de la data de 28 februarie 2021. A apreciat că acest lucru rezultă din interpretarea dispozițiilor legale, legiuitorul arătând mai întâi organele judiciare abilitate să verifice subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, și anume, procuror, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată, pentru ca ulterior să stabilească termenul maxim în care să se procedeze la verificare, ocazie cu care nu mai menționează și faza camerei preliminare. Astfel, după ce prevede că în cazul urmăririi penale, termenul maxim de verificare este de 6 luni, iar în cazul judecății, termenul maxim de verificare este de un an. Așa cum a reținut și Înalta Curte în Decizia nr. 547/20.09.2023 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, în aceste condiții se apreciază că, prin sintagma "în cursul judecății", legiuitorul a vizat, în realitate acea parte a procesului penal ulterioară sesizării instanței de judecată prin rechizitoriu.

Verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii s-a făcut de către instanța de judecată, în prezenta cauză, în data de 15.04.2022.

Având în datele de mai sus, Curtea a constatat că a fost depășit termenul de 1 an în care fie judecătorul de cameră preliminară fie instanța de judecată ar fi trebuit să procedeze, conform art. 2502 C. proc. pen., la "verificarea măsurilor asiguratorii."

Curtea a apreciat că se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 2502 C. proc. pen., în raport de motivele invocate în susținerea contestațiilor.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. Măsurile asigurătorii sunt, astfel, măsuri procesuale cu caracter real, temporar și provizoriu, care au ca scop garantarea reparării pagubei cauzate prin infracțiune, a executării pedepsei amenzii, a executării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, precum și garantarea plății cheltuielilor judiciare generate de derularea unei proceduri judiciare penale.

În continuare, Curtea a reținut că termenele substanțiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative și interese extra-procesuale, preexistente procesului penal și independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiționând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acțiuni care ar anihila un drept sau un interes extra-procesual.

Spre deosebire de termenele substanțiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal și contribuie la disciplinarea și sistematizarea activității procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal.

Stabilirea termenelor substanțiale este de natură a asigura certitudinea întinderi răspunderii penale, a sancțiunilor și a altor măsuri care restrâng drepturile și libertățile extra-procesuale ale persoanei vătămate. Astfel, în material măsurilor asiguratori, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extra-procesuale preexistente, Curtea apreciază că termenele maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asiguratorie sunt termene substanțiale.

Clasificarea termenelor ca fiind substanțiale ori procedurale are în vedere natura drepturilor și intereselor pe care acestea le ocrotesc și nu sancțiunea care intervine în cazul nerespectări acestora (fie că este prevăzută expres și în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general).

Rațiunea existenței unei anumite diferențieri, de esența obiectului clasificat determina tocmai împărțirea pe categorii, iar efectul survine acestei clasificări și nu o precede. Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus și o sancțiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asiguratorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancțiuni ci, așa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite.

Din analiza textului de lege rezultă că legiuitorul a urmărit să impună o obligație în sarcina organelor judiciare, acea de a proceda la verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asiguratori "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligație impusă în sarcina organelor judiciare nu poate fi apreciată în același timp și o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancțiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatări nerespectări unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual, precum și nulitatea actului procesual făcut peste termen, ori, din punct de vedere substanțial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

De asemenea, așa cum s-a reținut și în doctrină în materia clasificării termenelor, spre exemplu în materia măsurilor preventive, împrejurarea că pronunțarea unei hotărâri după expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior conduce la constatarea încetări de drept a acestei măsuri preventive, nu înseamnă că este efectul nulității hotărâri respective pe motiv că instanța a fost decăzută din "dreptul" de a o mai pronunța după expirarea termenului, ci este efectul ajungerii la termen a unei măsuri procesuale în condițiile în care nu există nicio altă hotărâre validă care să o prelungească.

Ca atare, Curtea a reținut că termenul în discuție este unul peremptoriu (imperativ), întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii).

Rațiunea termenului de șase luni/un an instituit pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a se asigura respectarea caracterul proporțional al măsurii în raport de durata și evoluția procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât privește menținerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Totodată, menținerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigențele de proporționalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata și evoluția procedurii și consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 - 78).

În aceste condiții, Curtea a apreciat că sancțiunea care intervine în situația nerespectării termenele maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asiguratorie se impune a fi privită din punct de vedere substanțial și este încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Curtea a apreciat că dispoziția de respingere este definitivă, deoarece, conform dispozițiilor art. 2501 alin. (1) C. proc. pen., numai împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asiguratorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesantă poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Nu se prevede și calea de atac a contestației în ipoteza în care, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată respinge cererea parchetului sau a părții civile de luare a măsurii asiguratorii.

Potrivit art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., "calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel".

A concluzionat că din pct. de vedere al naturii juridice, calea de atac a contestației este cale de atac ordinară, de reformare, ce poate fi exercitată în ipotezele prevăzute explicit de lege împotriva hotărârilor judecătorești - încheieri sau sentințe - care nu sunt susceptibile de apel. Art. 4251 C. proc. pen. constituie dreptul comun în materia contestației, fiind o normă cu caracter general. Totodată, C. proc. pen. prevede și multiple norme speciale aplicabile în materia contestației, derogatorii de la dreptul comun, care se vor aplica cu prioritate, în temeiul regulii "specialia generalibus derogant".

Codul de procedură penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Așadar, căile de atac fac parte din mijloacele procesuale care apară părțile în proces. Obiectul căilor de atac este format din hotărârea judecătorească dată de către instanță și trebuie să se respecte principiul legalității căii de atac. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, astfel că nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Împotriva acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a formulat contestație, solicitând în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, a susținut că în mod eronat, instanța, în baza art. 2501 C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind luarea măsurilor asigurătorii pentru inculpații SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE.

Potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire penală a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a stabilit că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

Prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanța supremă a reținut că instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, atât la luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menținută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura prin durata și scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe, hotărâre din 2008).

Iar conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

În raport de aceste dispoziții legale, Parchetul a apreciat că sunt întrunite exigențele legale pentru luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaților în maniera în care a fost solicitată de Ministerul Public.

Chiar dacă în cursul urmăririi penale au fost luate măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpaților, dar nu până la concurenta prejudiciului reținut prin rechizitoriu, nicio dispoziție legală nu împiedică instanța de judecată să ia măsuri asigurătorii exclusiv doar atunci când nu au fost luate în cursul urmăririi penale sau să limiteze posibilitatea luării acestor măsuri o singură dată în procesul penal. Singura condiție impusă de lege este aceea ca măsura asigurătorie să fie necesară și proporțională cu scopul urmărit.

A precizat că dispozițiile legale nu prevăd că în cursul procesului penal luarea ulterioară a măsurilor asigurătorii este posibilă numai dacă au intervenit temeiuri noi care să impună restricționarea drepturilor, aspecte care sunt reglementate în mod expres în cazul măsurilor preventive, cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Or, dincolo de împrejurarea că analogia în dreptul procesual penal nu este permisă, a îmbrățișa astfel de argumente presupune a adăuga la lege, ceea ce din nou implică atingerea tuturor principiilor care guvernează materia dreptului procesual penal.

În consecință, în dezacord cu instanța de fond, Parchetul a apreciat că nu se poate vorbi despre o autoritate de lucru judecat în ceea ce privește acest tip de măsuri prin raportare la Decizia penală nr. 547/20.09.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală pronunțată în Dosarul nr. x/2018. De asemenea, a considerat că trebuie avut în vedere că prin această decizie nu a fost efectuată o verificare pe fond asupra necesității menținerii sau luării măsurilor asigurătorii în raport de acuzațiile aduse.

De asemenea, a susținut că măsurile asigurătorii corespund interesului general al statului, respectiv pentru acoperirea pagubei în raport cu valoarea prejudiciului reținut în actul de sesizare, într-un cuantum considerabil, care primează față de exercitarea neîngrădită a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce urmează a fi indisponibilizate. Totodată, în opinia Parchetului, măsurile asigurătorii se impun în vederea luării măsurilor de siguranță ale confiscării speciale și confiscării extinse, dar și prin prisma acoperirii cheltuielilor de judecată în contextul complexității cauzei și particularității acesteia. Motiv pentru care a apreciat că luarea măsurilor asigurătorii este și proporțională cu scopul urmărit.

În contextul celor prezentate, a precizat că luarea măsurilor asigurătorii corespunde exigențelor CEDO în ceea ce privește limitările aduse dreptului de proprietate, acestea fiind prevăzute de lege - art. 249 alin. (1) C. proc. pen.-, necesare într-o societate democratică, urmărind un scop legitim și proporționale cu acest scop, cadrul procesual fiind determinat, bunurile aparținând inculpaților.

De asemenea, trebuie avut în vedere că față de inculpatul V. nu au fost luate măsuri asigurătorii nici în cursul urmăririi penale, nici în cursul procesului penal până în acest moment procesual. Totodată, solicitarea Ministerului Public vizează luarea măsurilor asigurătorii până la concurenta prejudiciului reținut prin rechizitoriu pentru fiecare dintre inculpații anterior învederați.

În dezacord cu instanța de fond, care a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unui potențial pericol de insolvabilitate a inculpaților vizați de aceste măsuri și nici că pericolul privind ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor, este unul obiectiv, și rezultă din probe, a învederat că considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, potrivit cărora, atunci când se instituie măsurile asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice, să se dovedească sau să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie. Cu atât mai mult cu cât în situația inculpaților C., H. E., B. R. și Q. sunt incidente inclusiv dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care prevăd că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracțiunilor pentru care sunt cercetați acești inculpați.

Totodată, a apreciat că nu pot fi reținute argumentele instanței de fond în sensul că dispoziția de respingere este definitivă deoarece, conform dispozițiilor art. 2501 C. proc. pen., numai împotriva încheierii prin s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Nu se prevede și calea de atac a contestației în ipoteza în care, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată respinge cererea parchetului sau a părții civile de luare a măsurii asigurătorii.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății este prevăzută de prevederile art. 2501 Cod procedură penală. Prevederile art. 2502 C. proc. pen., care se referă la verificarea măsurii asigurătorii, fac trimitere în ceea ce privește calea de atac la prevederile art. 2501 C. proc. pen. Conform jurisprudenței, indiferent de soluția care este dispusă de instanță, potrivit prevederilor art. 2502 C. proc. pen., fie că este de admitere, respingere, ridicare, menținere etc, această soluție este supusă căii de atac a contestației, indiferent că este vorba despre un subiect procesual sau Ministerul Public. A îmbrățișa concluzia instanței de fond ar presupune că o cale de atac a contestației, indiferent de partea care o exercită, ar fi posibilă doar în temeiul art. 2502 Cod procedură penală raportat la art. 2501 C. proc. pen., iar nu și în cazul art. 2501 C. proc. pen., ceea ce ar fi inadmisibil. Cu atât mai mult cu cât dacă s-ar da eficiență celor reținute de instanța de fond s-ar îngrădi dreptul de acces la o instanță, drept prevăzut atât în Constituția României, cât și în Convenția Europeană a drepturilor omului.

Sub un al doilea aspect, în mod eronat, instanța, în baza art. 2502 Cod procedură penală, a constatat încetate de drept măsurile asigurătorii luate față de inculpații FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL.

În acest sens, a arătat că potrivit art. 2502 Cod procedură penală, în tot cursul procesului penal, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Astfel cum este redactat textul art. 2502 C. proc. pen., acesta nu prevede nicio sancțiune pentru nerespectarea termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, iar în lipsa unei astfel de sancțiuni nu se pot aplica prin analogie sancțiunile prevăzute în cazul măsurilor preventive, respectiv încetarea de drept a măsurii asigurătorii.

Măsurile asigurătorii nu sunt luate sau menținute doar pentru o anumită durată de timp, cum este cazul măsurilor preventive, astfel încât nu pot fi aplicate dispozițiile art. 268 alin. (2) Cod procedură penală, potrivit cărora atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.

Spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 C. proc. pen. stabilește, în mod expres, situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, iar soluția juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menționat și în ipoteza celor din urmă măsuri, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor, iar, pe de altă parte, textul art. 241 C. proc. pen. nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancțiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres.

A mai precizat că în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) C. proc. pen., potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., iar persoana vătămată nu a introdus acțiune civilă la instanțe. Prin urmare, în situațiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancțiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres, aceasta nefiind însă prevăzută pentru ipoteza în care ar fi fost depășite termenele de 6 luni/un an pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii.

Așadar, legiuitorul consacră periodicitatea operațiunii de verificare, menționând că măsurile asigurătorii se verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății.

De asemenea, a apreciat că nu se poate considera că, procedând la verificarea măsurilor asigurătorii, organele judiciare ar exercita un drept procesual pentru exercițiul căruia legea prevede un anumit termen pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. O astfel de interpretare ar fi de natură să ducă și la concluzia că, în ipoteza depășirii termenului, organele judiciare s-ar afla în imposibilitatea de a mai dispune ridicarea măsurilor asigurătorii, ceea ce evident contravine chiar scopului art. 2502 C. proc. pen.

Instituirea termenelor de 6 luni, respectiv, un an asigură existența unui control asupra măsurilor asigurătorii, evitarea unor situații de menținere sine die a acestora.

Așadar, termenul prev. de art. 2502 C. proc. pen. este un termen de recomandare.

Măsurile asigurătorii se iau în scopul prevăzut de art. 249 alin. (1) C. proc. pen., cu respectarea proporționalității dintre scopul urmărit și restrângerea drepturilor persoanei acuzate și durează pe tot parcursul procesului penal, dacă nu se dispune ridicarea (revocarea) acestora, atunci când temeiurile care au stat la baza luării acestora nu mai subzistă, inclusiv din perspectiva testului de proporționalitate, în raport de durata efectivă a măsurii.

Față de considerentele învederate, în dezacord cu instanța de fond, a apreciat că, în raport de scopul urmărit de legiuitor prin introducerea dispozițiilor art. 2502 C. proc. pen. astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 și văzând că drepturile constituționale și legale de apărare și de proprietate ale inculpaților nu sunt afectate în niciun fel în situația nerespectării termenelor de verificare din oficiu a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, de vreme ce se poate contesta luarea măsurilor asigurătorii și se poate solicita oricând ridicarea (revocarea) acestora, termenele prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. sunt de recomandare și nu atrag sancțiuni procesuale pentru actul neefectuat în interiorul acestora, în mod eronat instanța de fond constatând încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în cauză fată de inculpații indicați.

Prin soluția astfel adoptată de către instanță s-a ajuns la negarea dezlegării jurisdicționale care a fundamentat soluția dată prin încheierea de ședință din data de 14 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 532 din 14 septembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care au fost respinse contestațiile formulate de aceeași inculpați, constatându-se că măsurile asigurătorii nu pot înceta de drept dacă sunt verificate cu depășirea termenelor de recomandare prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. Numai în cazul unei intervenții legislative, nerespectarea termenelor prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. poate fi sancționată cu încetarea de drept.

Examinând contestația formulată în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu dispozițiile legale în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză contestația Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, vizează ambele dispoziții ale încheierii atacate, atât cea referitoare la respingerea cererii de luare a măsurilor asigurătorii, cât și cea privind încetarea de drept a acestora, motiv pentru care analiza instanței de control judiciar se va realiza prin prisma a două paliere.

În ceea ce privește contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, Direcția Națională Anticorupție împotriva dispoziției de respingere a cererii privind luarea măsurilor asigurătorii, referitor la intimații SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE., este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 2501 alin. (1) din Codul de procedură penală "împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare."

Din economia textului de lege anterior menționat rezultă că posibilitatea atacării încheierii privind măsurile asigurătorii într-o jurisdicție superioară a fost expres prevăzută în cuprinsul art. 2501 C. proc. pen., dar numai pentru situațiile în care judecătorul de cameră preliminară dispune luarea măsurii, nu și în ipoteza respingerii cererii de luare a măsurii sau de ridicare formulată de procuror sau partea interesată.

În consecință, caracterul de strictă interpretare și aplicare a normei de procedură analizate exclude aplicarea ei la situațiile neprevăzute de legiuitor, în care judecătorul opinează că nu se impune luarea măsurii asigurătorii și atrage inadmisibilitatea cenzurării acestei categorii de măsuri pe calea contestației exercitate în baza exclusivă a art. 2501 C. proc. pen.

În cauza de față, prin încheierea din data de 28 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, Curtea de Apel București nu a dispus luarea unor măsuri asigurătorii față de intimați, ci a respins cererea Parchetului de luare a măsurilor de această natură, or, o atare dispoziție a instanței de fond nu se circumscrie situațiilor în care legiuitorul a recunoscut dreptul la exercitarea unei căi de atac separate, astfel că prezenta contestație este inadmisibilă.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordine de drept.

În ceea ce privește contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, Direcția Națională Anticorupție împotriva dispoziției referitoare la încetarea de drept și ridicarea măsurilor asigurătorii, Înalta Curte apreciază că este fondată, urmând a o admite pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificat Codul de procedură penală în materia măsurilor asigurătorii, prin art. 2502, introducându-se obligația organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Cu toate acestea, se observă că legiuitorul nu a reglementat care este sancțiunea aplicabilă în cazul în care verificarea impusă organelor judiciare nu se realizează în termenele prevăzute de lege. Referitor la consecințele nerespectării acestor termene, instanța supremă a arătat că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabilește în mod expres situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea

§ Cauze similare