ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 167/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 08 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2018 în baza art. 250

2

din C. proc. pen. s-au menținut măsurile asiguratorii luate prin ordonanța nr. 347/P/2016 din data de 14.06.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploiești și menținute prin sentința penală apelată.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București a reținut că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii asiguratorii, aceste temeiuri impunând în continuare menținerea acesteia. Astfel, a apreciat că măsurile asigurătorii sunt reglementate ca o consecință a derulării unei anchete penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor, iar până la soluționarea definitivă a cauzei, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a considerat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite în continuare condițiile pentru dispunerea măsurilor asiguratorii, existența indiciilor temeinice de săvârșirea a infracțiunii de trafic de influență de care inculpatul este acuzat, existența riscului ca inculpatul să ascundă, să distrugă, să înstrăineze ori să sustragă de la urmărire bunuri ce pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la recuperarea pagubei.

Analizând actele contestate în cauză, precum și susținerile inculpatului, prin apărător, Curtea a apreciat că, în raport cu obiectul acuzațiilor formulate împotriva inculpatului, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, luarea măsurii asiguratorii fiind necesară și proporțională în raport de scopul urmărit, respectiv confiscarea specială. În ceea ce privește durata măsurii, a apreciat-o proporțională în raport de complexitatea cauzei, dar și de modalitatea de săvârșire a faptelor imputate.

Curtea a reținut că nici eventuala incidență a prescripției răspunderii penale nu este de natură a duce la concluzia că menținerea măsurii asiguratorii nu ar fi necesară și proporțională în cauză, de vreme ce măsura confiscării speciale nu este condiționată de atragerea în concret a răspunderii penale pentru fapta presupus săvârșită. Astfel, a notat că eventuala intervenție a prescripției răspunderii penale nu constituie un impediment la confiscarea specială a anumitor bunuri, în condițiile prevăzute de lege.

Constatând, în continuare, că ingerința determinată de dispunerea sechestrului asupra bunurilor inculpatului ce vizează dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din C. proc. pen., are scop legitim (desfășurarea instrucției penale), fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie, este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept și este proporțională cu cauza care a determinat-o, Curtea a apreciat că se impune menținerea acesteia acesteia.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A. a formulat contestație.

În esență, inculpatul a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și revocarea măsurilor asiguratorii instituite în cauză, arătând că aceasta este netemeinică, formulând critici subsumate inexistenței riscului de ascundere, înstrăinare, disatrugere sau sustragere de la urmărire a bunurilor, lipsei caracterului proporțional al măsurii asigurătorii și intervenția prescripției răspunderii penale în cauză.

Astfel, inculpatul a arătat că lipsește orice element concret care să conducă la concluzia că bunurile sale, asupra cărora s-a dispus instituirea sechestrului, ar fi susceptibile să fie ascunse, distruse sau sustrase de la urmărire, ceea ce face ca măsura asigurătorie să fie nejustificat menținută.

Inculpatul a menționat că nu există un just echilibru între interesul public ce dictează luarea/menținerea măsurilor asigurătorii și interesul privat, guvernat de principiul garantării dreptului de proprietate, făcând trimitere la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce impun asigurarea unui echilibru între interesul protejat prin instituirea unei măsuri asigurătorii și interesul persoanei vizate că proprietatea sa să nu facă obiectul unei ingerințe nejustificate, atât în privința cuantumului, a stadiului și perspectivelor procesuale, precum și în ceea ce privește durata în timp a ingerinței, susținând că această exigență nu este asigurată.

De asemenea, s-a precizat că în cauză ar fi intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina sa, termenul general de prescripție îndeplinindu-se în luna decembrie 2017 - ianuarie 2018, iar pentru infracțiunea de spălare a banilor s-a împlinit în iulie 2019.

Examinând contestația formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 250

2

din C. proc. pen. introdus prin Legea nr. 6/2021 în tot cursul procesului penal instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Prin această modificare legislativă s-a instituit obligația procedurală pozitivă de verificare periodică a legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii, inclusiv în ipotezele în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale.

Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asiguratorii, rațiunea acestei modificări, evidențiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica odată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare prin instituirea acestei obligații procedurale compensatoare să efectueze periodic o analiză concretă a testului de proporționalitate consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103).

Analizând în concret măsura asigurătorie instituită în cauză Înalta Curte apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea acestei măsuri procesuale pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Înalta Curte precizează că această concluzie nu este de natură să înfrângă prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul, având în vedere și regimul măsurilor asigurătorii care se mențin, chiar și în caz de achitare, în condițiile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului sau părții responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 1276 din data de 02.11.2020 a Tribunalului București, secția I penală, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) din C. pen. și de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 5 alin. (1) din C. pen.

Totodată, s-a dispus menținerea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr. 347/P/2016 din 14.06.2017 a Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, asupra sumelor existente în contul deținut la B. S.A. de inculpat până la concurența sumei reprezentând echivalentul în RON, la data executării, a sumei de 350.000 (trei sute cincizeci mii) euro, precum și suma de 261.373,40 RON.

În ceea ce privește cererea de revocare a măsurii asigurătorii, în opinia Înaltei Curți aceasta nu se justifică în momentul de față, fiind o garanție pentru o posibilă recuperare a sumele pretins primite ca urmare a traficului de influență de care a fost acuzat inculpatul, cu atât mai mult cu cât în cazul infracțiunilor de trafic de influență și spălare de bani pentru care a fost condamnat inculpatul în primă instanță, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie și o garanție a plății cheltuielilor judiciare către stat, astfel cum rezultă din prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 și art. 32 din Legea nr. 656/2002.

Instituirea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatului urmărește asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sub aspectul evitării ascunderii, distrugerii înstrăinării sau sustragerii bunurilor prevăzute de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.. Înalta Curte subliniază că pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale. Din același punct de vedere, sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv. Totodată, măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă (în acest sens, printre altele, decizia Curții Constituționale nr. 629 din 8 octombrie 2015 - publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 20.11.2015).

Înalta Curte, având în vedere că presupusele sume pretins primite nu au fost recuperate și nu s-a depășit un termen rezonabil de desfășurare a procedurilor judiciare, apreciază că, în cauză, nu au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.

În acest sens, ingerința determinată de dispunerea sechestrului asupra bunurilor inculpatului ce vizează dreptul de proprietate este reglementată prin lege, are scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. De asemenea, ingerința în dreptul de proprietate este proporțională cu cauza care a determinat-o, întrucât măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, se dispune pe o durată limitată în timp, respectiv pe durata procesului penal, și, mai mult, este supusă verificării periodice.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională a României în Decizia nr. 146/2018 "măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-și efectele până la momentul pronunțării hotărârii definitive, când instanța decide situația juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Totodată, pentru a avea eficiență - în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului și restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei penale - măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a prejudiciului și a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii." Așadar, luarea și menținerea măsurilor asigurătorii nu constituie o restrângere excesivă a dreptului de proprietate, având în vedere că aceasta este justificată de interesul bunei înfăptuiri a justiției.

Efectuând și o analiză a testului de proporționalitate al măsurii asigurătorii prin raportare la Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, unde instanța supremă a reținut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)", se constată că, în speță, este satisfăcută cerința proporționalității acesteia cu scopul urmărit prin dispunerea ei și cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri, astfel că nu se poate vorbi despre o restrângere excesivă a dreptului de proprietate al inculpatului.

Argumentele invocate de către inculpat prin motivele scrise ale contestației, referitoare la faptul că în cauză ar fi intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunile de trafic de influență și infracțiunea de spălare a banilor, pentru care a fost condamnat în primă instanță, nu pot fi primite în această procedură prevăzută de art. 250

2

din C. proc. pen.. Faptul că în cauză s-ar fi îndeplinit termenul general de prescripție al răspunderii penale pentru infracțiunile de trafic de influență și de spălare a banilor raportat la Deciziile CCR nr. 297/20188 și nr. 358/2022 și la Decizia nr. 67 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu justifică revocarea măsurii asigurătorii, aceasta existând independent de instituția prescripției răspunderii penale, iar confiscarea specială dispusă în cauză nu este condiționată de stabilirea răspunderii penale a inculpatului.

Astfel, confiscarea specială este o măsură de siguranță, iar potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

În concluzie, Înalta Curte reține că au fost respectate standardele ce impun și justifică luarea și menținerea măsurii asiguratorii, criticile aduse de inculpa fiind nefondate.

Față de considerentele expuse anterior, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 08 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 08 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2023.