ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 666/2018

Deliberând asupra cauzei penale de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În ședința publică din 17 iulie 2018 a fost depusă în scris și susținută oral cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000.

În motivarea scrisă a cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, inculpata a criticat dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, susținând că aceste prevederi încalcă prevederile art. 24 din Constituție și dreptul său la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care, în baza prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea acestor prevederi legale.

A susținut că din analiza art. 20 din Legea 78/2000, rezultă că măsurile asigurătorii se iau în toate cazurile, fără nicio excepție, fără ca instanțele de judecată să poată face o analiză pe bază de probe a necesității și proporționalității acestor măsuri.

Pe de o parte, a apreciat că, dacă s-ar dispune măsuri asigurătorii în cazul tuturor persoanelor cercetate/judecate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, fără a se face nicio analiză asupra situației de fapt și a probelor, s-ar ajunge la o situație absurdă în care instanța de judecată nu ar avea decât rol formal concretizat prin admiterea oricăror cereri formulate de procuror. În aceste situații nu ar exista niciodată o soluție de respingere a cererilor formulate de procuror indiferent de situația concretă a speței. Or, dreptul la un proces echitabil vizează și dreptul persoanei de a avea acces la o cale de atac efectivă, nu doar formală.

Pe de altă parte, considerarea ca obligatorie a dispunerii măsurilor asigurătorii în aceste cazuri este de natură să încalce dreptul la apărare al persoanelor inculpate și să lipsească de conținut formularea unei contestații împotriva acestor măsuri.

A mai motivat că, deși art. 2501 C. proc. pen. prevede posibilitatea formulării unei contestații împotriva măsurii asigurătorii luate de instanță, această cale de atac devine desuetă. În calea de atac a contestației, instanța de judecată este obligată prin dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, să dispună doar o singură soluție, de respingere a contestației, indiferent de apărările formulate sau de convingerea proprie.

Faptul că inculpatului îi este permis să fie asistat de un apărător ales nu este definitoriu în respectarea de către instanța de judecată a dreptului la apărare, atâta timp cât avocatul nu poate în fapt să formuleze apărări care să conducă la formarea convingerii instanței de judecată, din moment ce decizia instanței este deja preordinată și nu mai poate fi schimbată indiferent de probele administrate sau apărările formulate. Rolul avocatului este pur formal.

De asemenea, neacordarea dreptului la apărare efectiv pentru inculpat sau pentru persoana supusă unor măsuri restrictive de drepturi, contravine prevederilor art. 6 (3) (c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care stipulează că orice persoană acuzată de o infracțiune are dreptul "să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales".

Analizând cererea contestatoarei inculpate A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d)interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Analizând cu prioritate admisibilitatea excepției invocate prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că aceasta este admisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia tuturor prevederilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigențelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Lege. Această analiză se realizează de către instanța de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția și presupune verificarea calității de parte a autorului excepției, a aflării în vigoare a legii/ordonanței în care este inserată acea dispoziție, a legăturii dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului și, în final, a deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate presupune, în egală măsură, și examinarea unei cerințe implicite de admisibilitate care, deși nu este prevăzută în mod expres în conținutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării și funcționării Curții Constituționale. În acest sens, instanța de judecată este obligată să verifice și măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției (prerogativă recunoscută Curții de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992).

Obligația instanței de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost în mod constant acelea de respingere ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu Deciziile nr. 35 din 20.01.2011, nr. 284 din 24.02.2011 și nr. 459 din 12.04.2011 ale Curții Constituționale).

În analiza condițiilor enumerate anterior, instanța constată că excepția a fost invocată de contestatoare într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale care reglementează obligativitatea instituirii măsurii sechestrului asigurator, măsură dispusă în cauză prin încheierea primei instanțe.

Înalta Curte constată că și următoarele două condiții de admisibilitate a excepției sunt îndeplinite, respectiv excepția vizează neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare și nu are ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, este îndeplinită și ultima condiție ce privește legătura cu soluționarea cauzei, ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului, întrucât textul de lege a cărei neconstituționalitate a fost invocată, se referă la un interes actual, în sensul de a putea fi potențial aplicabil în proces, respectiv în cauză, în temeiul prevederilor criticate, prima instanță a dispus luarea măsurii sechestrului asigurator față de inculpata A.

Referitor la temeinicia excepției invocate, Înalta Curte apreciază criticile aduse textului de lege mai sus-menționat, ca nefondate.

Înalta Curte constată că dispoziția legală referitoare la obligativitatea dispunerii unei măsuri asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni de corupție nu aduce atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din legea fundamentală și nici dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, care să se pronunțe într-un termen rezonabil asupra temeiniciei acuzației oficiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Mai mult decât atât, chiar și în situația unei acuzații în materie penală, art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție stabilește că dreptul consacrat de paragraful 1 poate face obiectul unor excepții fie în cazul infracțiunilor minore, fie când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Pe cale de consecință, dispozițiile procesuale criticate, cu privire la ipotezele în care se justifică luarea obligatorie a unei măsuri asigurătorii nu contravin prevederilor legii fundamentale, deoarece nu afectează dreptul complex de apărare, în toate componentele sale. Acest drept consfințit de Constituție nu este știrbit, întrucât dispozițiile procesual penale conferă un cadru larg pentru efectuarea unei apărări complete și eficiente pe parcursul procesului penal.

Drept urmare, luarea unei măsuri cu caracter provizoriu, precum cea a sechestrului asigurator, ca urmare a unei acuzații penale oficiale și a trimiterii în judecată a unui inculpat pentru o infracțiune de rezultat, nu echivalează cu nesocotirea sau limitarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Pentru aceste considerente, prin raportare la condițiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, Înalta Curte constată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din cuprinsul art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ca neîntemeiată, însă, dat fiind că se referă la un text de lege în vigoare și care are legătură cu soluționarea cauzei, urmează să fie supusă controlului Curții Constituționale.

Prin încheierea din 27 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, investită cu soluționarea cauzei privind printre alții, pe inculpații B. și A., s-a admis cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție privind luarea măsurilor asigurătorii.

În baza art. 249 C. proc. pen. rap. la art. 20 din Legea nr. 78/2000 instituie măsurile de indisponibilizare ale sechestrului asigurator și popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților B., C., D. și A., care se vor identifica în cursul punerii în executare a prezentei dispoziții de indisponibilizare, până la concurența sumei de 35.035.511 RON.

S-au reținut următoarele:

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".

Pe de altă parte aceste măsuri pot fi luate oricând pe parcursul procesului penal, neavând relevanță modalitatea în care a procedat procurorul în cursul urmăririi penale și nefiind condiționate de celelalte soluții date prin rechizitoriu.

Curtea de apel a reținut că prin Ordonanța nr. 595/P/2014 din data de 08.04.2015 emisă de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție., Direcția Națională Anticorupție s-a instituit măsura sechestrului asupra mai multor bunuri imobile, individualizate, aparținând inculpatului B., scopul avut în vedere de către procuror fiind confiscarea specială pentru a servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune. De asemenea, se observă că, pentru realizarea aceluiași scop, prin Ordonanța nr. 595/P/2014 din data de 08.04.2015 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție s-a instituit măsura sechestrului asupra unui bun imobil, aparținând inculpatului D.

S-a reținut că acest aspect nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii în faza de judecată, cu privire la toți inculpații și cu privire la toate bunurile care se vor identifica în patrimoniul acestora, în condițiile legii și până la concurența valorii probabile a pagubei.

Curtea de apel a constatat că prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că prejudiciul produs prin acțiunea coinculpaților a fost în sumă de 35.035.511 RON, reprezentând suma acordată de către A.N.R.P. ca despăgubire pentru cele 19,13 ha teren .

Curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, luarea măsurilor asigurătorii fiind pe de o parte obligatorie, iar pe de altă parte proporțională și necesară în raport de valoarea foarte mare a presupusului prejudiciu reținut în cauză și de scopul urmărit - evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Aceasta nu înseamnă că organul judiciar care înființează măsura trebuie să facă dovada că se pregătește o astfel de operațiune cu privire la bunurile respective.

De asemenea, s-a constatat că în considerentele Deciziei nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea Constituțională a reținut că măsurile asigurătorii sunt o consecință a săvârșirii unei fapte penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. Așa fiind, indisponibilizarea nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (a se vedea Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).

S-a mai reținut, deopotrivă, că prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., arătând că: "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv" (parag. 16).

Instanța de contencios constituțional a reiterat concluzia anterior menționată și în cadrul Deciziei nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, arătând că luarea măsurilor asigurătorii nu are semnificația stabilirii vinovăției celor ce săvârșesc fapte penale, înainte ca vinovăția acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (parag. 24); totodată, a constatat că "ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din C. proc. pen., are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept" (parag. 30).

Nu în ultimul rând, faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzații penale - în sensul în care această noțiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (parag. 22), ca "noțiune autonomă a Convenției", independent de conotația pe care o are în sistemele naționale de drept ale statelor contractante - a fost menționat de instanța europeană și în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmărește stabilirea unui grad de vinovăție raportat la o infracțiune săvârșită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzație în materie penală.

Față de aceste considerente, s-au apreciat ca nefondate susținerile inculpaților în sensul că cererea ar fi inadmisibilă.

S-a mai reținut că, la luarea măsurilor asigurătorii, nu se face o analiză a fondului cauzei sau a temeiniciei pretențiilor civile, ci se are în vedere presupusul prejudiciu, astfel cum a fost reținut în actele dosarului și invocat până la acest moment.

Totodată, prin Decizia nr. 19/2017 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017, s-a stabilit că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie.

Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din C. proc. pen., în raport cu celelalte dispoziții ce reglementează măsurile asigurătorii, Înalta Curte a constatat că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare și nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.

Cu alte cuvinte, identificarea și evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziția organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz.

Prima instanță a mai reținut că nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenței sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii și cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conține vreo dispoziție de exceptare de la luarea și, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispozițiile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. Dispozițiile legale nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparținând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligația instanței de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie.

Mai mult, din analiza textelor de lege incidente a rezultat că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispozițiile art. 249 alin. (7) din C. proc. pen., instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanța de judecată sau organul de urmărire penală este ținut să le dispună, chiar și în situația în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuție luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiția existenței bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege și orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.

În final, cu privire la aspectul menționat de inculpatul B. că măsurile asigurătorii s-ar fi dispus și asupra unor cote părți care nu-i aparțin, Curtea de apel a reținut că bunurile urmează a fi identificate și individualizate în cursul punerii în executare, existând și posibilitatea contestării modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

Împotriva acestei încheieri, au formulat contestație inculpații A. și B., acestea fiind înregistrate pe rolul instanței la data de 12 iulie 2018.

În motivarea contestațiilor, inculpații au susținut, prin apărători, că încheierea este nelegală și netemeinică, întrucât nu se impunea luarea măsurii sechestrului asigurator, pentru motivele dezvoltate pe larg în cadrul dezbaterilor.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de control judiciar constată că nu sunt fondate contestațiile formulate în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor suspectului, inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".

Dispunerea măsurile asigurătorii se justifică deoarece până la soluționarea definitivă a cauzelor penale și rămânerea definitivă a hotărârii prin care se admite acțiunea civilă, reparatorie sau prin care s-a pronunțat pedeapsa amenzii, suspectul, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le au și să devină insolvabili, iar prin efectul lor se garantează, printre altele, executarea obligațiilor de ordin patrimonial ce decurg din soluționarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal.

În prezenta cauză, inculpații au fost trimiși în judecată pentru următoarele acuzații: B., pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și art. 309 C. pen. A., pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și art. 309 C. pen.

Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că prejudiciul produs prin acțiunea coinculpaților a fost în sumă de 35.035.511 RON, reprezentând suma acordată de către A.N.R.P. ca despăgubire pentru cele 19,13 ha teren .

Înalta Curte apreciază că, în raport cu obiectul acuzațiilor formulate împotriva inculpaților, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, luarea măsurilor asigurătorii fiind obligatorie pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, iar pe de altă parte proporțională și necesară în raport cu valoarea mare a pretinsului prejudiciu cauzat și de scopul urmărit - evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii sunt reglementate ca o consecință a derulării unei anchete penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor, iar până la soluționarea definitivă a cauzei, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii.

Recuperarea produsului infracțiunii (prin recuperarea produsului infracțiunii înțelegând procesul prin care bunurile rezultate prin comiterea diferitelor infracțiuni sunt aduse la bugetul de stat și/sau restituite victimelor infracțiunii) are loc atât prin repararea prejudiciului cauzat victimelor infracțiunii, cât și prin confiscare, între cele două instituții neexistând o incompatibilitate.

Măsurile de recuperare a produsului infracțiunii trebuie dispuse și/sau instituite cu luarea în considerare atât a principiilor priorității și eficacității Dreptului comunitar, România fiind în perioada de transpunere a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană din 4 octombrie 2016, cât și a drepturilor omului reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De vreme ce dispozițiile cuprinse în dispozițiile art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. conțin ca limită a întinderii ordinului de sechestru în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, valoarea probabilă a acestora, rezultă că aceasta este o măsură provizorie, până la stabilirea certă în fața primei instanțe a cuantumului presupusului prejudiciu.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Mai mult decât atât, s-a reținut că, în situația unei acuzații în materie penală, art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție stabilește că dreptul consacrat de parag. 1 poate face obiectul unor excepții fie în cazul infracțiunilor minore, fie când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Înalta Curte reține că, raportat la stadiul procesual al cauzei - în primă instanță - criticile contestatorilor nu sunt întemeiate, aceste aspecte putând fi valorificate și evaluate de instanță odată cu soluționarea fondului cauzei.

Astfel, existența sau inexistența unui prejudiciu, precum și stabilirea certă a cuantumului acestuia sunt chestiuni ce țin de fondul cauzei, sub aspectul laturii penale și civile a acesteia și exced analizei asupra măsurilor cu titlu provizoriu ce se pot dispune în cursul procesului penal. În acest sens, sunt și dispozițiile art. 249 alin. (5) C. proc. pen., care prevăd că sechestrul se instituie până la concurența valorii probabile a prejudiciului.

În ce privește critica formulată de inculpatul E., în sensul că instanța a dispus și poprirea asigurătorie asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, aceasta este una pur formală, câtă vreme, alături de măsura sechestrului, poprirea are o finalitate subsecventă, urmărind să asigure valorificarea unui drept.

Nici critica inculpatului B. referitoare la dubla instituire a sechestrului asigurator nu este întemeiată, întrucât fapta nu este aceeași cu cea cu privire la care s-a dispus inițial măsura.

Astfel, prin Ordonanța nr. 595/P/2014 din data de 08.04.2015 emisă de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție s-a instituit măsura sechestrului asupra a 21 de imobile terenuri situate în extravilanul și intravilanul jud. Argeș și Tulcea, aparținând inculpatului B., scopul avut în vedere de către procuror fiind evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau a confiscării extinse și care servesc la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune și a executării cheltuielilor judiciare.

Prin rechizitoriu s-a dispus clasarea pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și art. 309 C. pen., însă prin ordonanța din data 30.10.2017 s-a dispus extinderea urmăririi penale față de F. pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare și art. 309 C. pen., iar ulterior, prin ordonanța din data 03.11.2017, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă.

Dat fiind că prin rechizitoriul emis la 21.12.2017 în Dosarul nr. x/2014 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F. pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și art. 309 C. pen., măsura sechestrului vizează aceleași bunuri, însă are temei factual distinct.

În ce privește analogia cu măsurile preventive privative sau restrictive de libertate, aceasta nu este permisă în procedura penală, întrucât fiecare instituție procesual penală are propria reglementare, incidență, condiții de aplicare și garanții în cadrul procesului penal.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpații la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea formulată de contestatoarea A., prin apărător, privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000.

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatorii inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iulie 2018.

GGC - ED