ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 801/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului de față și luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău – secția I Civilă la 11.07.2014, reclamanta S.C. TERMOELECTRICA S.A., prin lichidator judiciar A.., a chemat în judecată pe pârâții Primăria Comănești, Consiliul Local Comănești, Administrația Națională Apele Române, Administrația Bazinală de Apă Siret și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor construcții, identificate în cererea de chemare în judecată, situate în orașul Comănești, județul Bacău și amplasate pe terenurile aflate în proprietatea Primăriei Comănești și în proprietatea statului.

Prin încheierea din 10.11.2014, Tribunalul Bacău – secția I Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile și de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința nr. 399/07.10.2015, Tribunalul Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și netimbrării cererii, dar și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Bazinală Apă Siret Bacău, a admis acțiunea și a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor identificate în dispozitiv.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 503/07.06.2017, Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 4363/17.10.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Rejudecând în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă a pronunțat decizia nr. 200/25.02.2019, prin care a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 1407/21.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă; ca o consecință, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.

În al treilea ciclu procesual, prin decizia nr. 231/29.03.2021, Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs, a arătat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, evocând considerentele instanței de apel referitoare la deținerea bunurilor în litigiu în administrare, iar nu în proprietate.

Sub acest aspect, a menționat că instanța de prim control judiciar a omis să indice prevederile H.G. nr. 945/1990 și art. 7 din H.G. nr. 1199/1990, precum și fișele de inventar care atestau că din capitalul social al recurentei făceau parte și imobilele în litigiu, precum și incidența Regulamentului de organizare și funcționare a Regiei Autonome de Electricitate "Renel" din 23.11.1994.

A susținut că dacă bunurile în litigiu ar fi fost în administrarea sa, așa cum a apreciat instanța de apel, acestea ar fi trebuit să fie evidențiate distinct de celelalte bunuri aflate în patrimoniul recurentei. Or, acest fapt nu s-a stabilit în cauză.

De asemenea, a afirmat că prin decizia recurată nu s-a indicat dacă aceste bunuri au făcut obiectul vreunui contract de concesiune sau de închiriere, pentru a se reține că imobilele erau în administrarea sa.

Contrar concluziei instanței de apel, a susținut că bunurile erau în proprietatea sa, întrucât făceau parte din patrimoniul societății, fiind cuprinse în situațiile sale financiar-contabile și în declarațiile fiscale în temeiul cărora a achitat impozite, în calitate de proprietar.

În continuare, a arătat că bunurile nu făceau parte din domeniul public al statului.

În argumentare, a precizat că dacă imobilele ar fi fost în proprietatea statului, potrivit H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, acestea ar fi trebuit să fie incluse în anexele actualizate care fac parte din actul normativ; or, așa cum a menționat și intimatul-pârât prin adresa nr. x/28.04.2015, imobilele nu aparțineau domeniului public al statului.

Totodată, a susținut că în raport cu art. 223 C. civ., intimatul Ministerul Finanțelor Publice, deși avea obligația, nu a indicat raportul juridic în temeiul căruia statul era titular de drepturi și obligații sau unitatea administrativ-teritorială care ar fi fost parte la raportul civil în nume propriu.

De asemenea, a afirmat că în temeiul art. 537 C. civ., același intimat ar fi trebuit să indice construcțiile în litigiu, numărul de inventar și caracteristicile tehnice ale acestora, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent, dacă ar fi considerat că ele făceau parte din domeniul privat al statului.

În continuare, a arătat că potrivit art. 551 C. civ., intimatul-pârât avea responsabilitatea să precizeze care dintre drepturile reale sunt incidente în cauză: proprietate, superficie, uzufruct, uz, abitație, servitute, administrare, concesiune, folosință etc. și documentul, numărul, data încheierii, părțile etc., care atesta dreptul statului asupra bunurilor.

Totodată, a susținut că și prin prisma Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 668/2014, aceeași parte ar fi trebuit să arate numerele de inventar pentru imobilele aparținând patrimoniului privat al statului și să asigure publicarea pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice a datelor relevante din inventarul centralizat.

Or, așa cum a menționat intimatul Ministerul Finanțelor Publice în adresa nr. x/28.04.2015 și cum rezultă din actele depuse de intimați, imobilele nu erau în proprietatea privată a statului, iar recurenta nu deținea niciun bun din domeniul privat al statului.

Mai mult, autoarea căii de atac a subliniat că acest fapt era confirmat și de nedepunerea de către aceasta a formularului nr. P4000, prevăzut la art. 3 al Ordinului nr. 668/09.05.2014 pentru aprobarea precizărilor privind întocmirea și actualizarea inventarului centralizat al bunurilor proprietate privată a statului și a drepturilor reale supuse inventarierii.

În acest context, a arătat că potrivit Ordinului sus-menționat, entitățile cărora li s-a atribuit în mod direct un drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunurilor imobile proprietate privată a statului, aveau obligația de a întocmi inventarul acestor bunuri în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestui ordin și de a-l transmite Ministerului Finanțelor Publice.

A mai afirmat că în documentele depuse de intimații-pârâți nu au existat mențiuni cu privire la obligațiile fiscale asumate pentru imobilele care fac obiectul prezentului dosar și asupra cărora Ministerul Finanțelor Publice a pretins că ar fi putut fi proprietatea statului.

În concluzie, recurenta a susținut că bunurile aflate în patrimoniul său, precum și bunurile dobândite în exercitarea activității comerciale curente erau proprietatea sa privată.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare invocat, a arătat că prevederile Legii apelor nr. 107/1996 nu erau aplicabile în speță.

Sub acest aspect, evocând art. 3 din actul normativ, a menționat că apele din domeniul public indicate în acest text de lege se dădeau în administrarea Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Or, imobilele în cauză (baraje, canale, diguri, clădiri), care făceau parte din patrimoniul centralei electrice și termice, nu s-au regăsit printre cele date în administrare acestei intimate-pârâte sau altei entități juridice și nici nu figurau înscrise în cartea funciară, potrivit art. 35 alin. (5

1

) din Legea nr. 107/1996.

În consecință, recurenta a considerat că raționamentul instanței de prim control judiciar potrivit căruia aceste bunuri ar fi fost în administrarea și folosința sa, în baza prevederilor Legii nr. 107/1996, este eronat.

Totodată, a afirmat că Administrația Națională "Apele Române", prin adresa nr. x/15.04.2015, a arătat că bunurile în litigiu nu făceau parte din domeniul public sau privat al statului, iar intimata Administrația Bazinală de Apă Siret, prin adresa nr. x/15.04.2015, a menționat că de-a lungul timpului a făcut investiții în active de același gen cu ale recurentei, care au fost racordate la activele aflate în patrimoniul autoarei căii de atac.

A menționat că prin adresa nr. x/23.09.2014 intimata Administrația Bazinală de Apă Siret a confirmat că imobilele în litigiu nu erau incluse în inventarul mijloacelor fixe din domeniul public al statului și că lucrările de amenajare hidrotehnică pe care le-a administrat erau racordate amonte-aval la lucrările hidrotehnice aparținând recurentei.

În continuare, a afirmat că în lipsa indicării unui motiv de drept, a unui mijloc de probă, în mod greșit s-a reținut că bunurile erau doar în administrarea și folosința sa și că prevederile art. 35 C. proc. civ., coroborate cu ale art. 2.502 alin. (2) pct. 2 C. civ., nu erau aplicabile.

În argumentare, a arătat că raționamentul instanței de apel contravine deciziei nr. 4363/17.10.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în primul ciclu procesual și prevederilor art. 35 C. proc. civ., care reprezintă temeiul de drept al acțiunii.

A mai precizat că în rejudecare, s-a apreciat în mod eronat că se impunea analiza condițiilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Din această perspectivă, a susținut că instanța de prim control judiciar a schimbat în mod discreționar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, din acțiune în constatare în acțiune în realizarea dreptului.

A mai menționat că în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor, nu putea solicita realizarea dreptului, ci numai constatarea lui, în condițiile în care era contestat.

Astfel, a arătat că, față de dispozițiile art. 35 C. proc. civ., acțiunea sa era admisibilă, întrucât condiția negativă prevăzută de acest text era îndeplinită, întrucât era proprietara bunurilor și exercita posesia asupra lor încă de la data preluării lor în patrimoniul său.

În final, recurenta a subliniat că deține și în prezent imobilele preluate în patrimoniul său, dar că actele doveditoare de la data edificării lor nu mai există.

Intimatele nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 09.02.2022, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru astăzi în vederea soluționării lui.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta susține, în esență, că instanța de apel a schimbat în mod discreționar temeiul juridic al acțiunii, în condițiile în care în rejudecare a analizat dreptul dedus judecății din perspectiva uzucapiunii imobiliare.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Temeiul juridic sau cauza reprezintă unul dintre cele trei elemente ale acțiunii civile, alături de părți și obiect și el poate fi definit ca fiind fundamentul dreptului dedus judecății, respectiv situația de fapt calificată juridic.

Acest element al acțiunii civile este guvernat de principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ., fiind configurat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Deși judecătorul poate da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, acesta nu poate schimba temeiul juridic sau cauza acțiunii.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, a apreciat că temeiul juridic al acțiunii se circumscrie atât accesiunii imobiliare artificiale, cât și uzucapiunii imobiliare reglementate de C. civ. din 1864.

Temeiul juridic al acțiunii a fost stabilit prin raportare la motivele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, în dezvoltarea motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată, recurenta a susținut, printre altele, că de la data punerii în funcțiune a acestor mijloace fixe, în anii 1956-1957, le-a întreținut, reparat și folosit efectiv, fără întrerupere, și sub nume de proprietar până în prezent. Or, aceste susțineri se circumscriu temeiului juridic al uzucapiunii reglementate de C. civ. din 1864.

De altfel, recurenta a reiterat aceleași susțineri cu privire la temeiul juridic prin precizările formulate la 11.08.2016, în apel, printr-un act de procedură, care a avut rolul de a explicita pretențiile în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 28/21.09.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Așa fiind, analiza pretențiilor deduse judecății din perspectiva temeiului juridic al uzucapiunii nu a condus la schimbarea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate într-o acțiune în realizarea aceluiași drept, cu atât mai mult cu cât reclamantul este dator să își fundamenteze acțiunea în constatare prin indicarea unuia dintre modurile de dobândire a dreptului.

Prin urmare, instanța de apel nu a schimbat temeiul juridic al acțiunii, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Autoarea recursului mai susține că instanța de prim control judiciar a omis să indice prevederile H.G. nr. 945/1990 și art. 7 din H.G. nr. 1199/1990, precum și fișele de inventar care atestau că din capitalul său social făceau parte și imobilele în litigiu, precum și incidența Regulamentului de organizare și funcționare a Regiei Autonome de Electricitate "Renel" din 23.11.1994.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte reține că instanța de apel a indicat hotărârile de Guvern care vizau înființarea/reorganizarea antecesoarelor recurentei și modalitatea de transmitere a bunurilor acestora.

Astfel, instanța de prim control juridiar a evocat dispozițiile art. 6 și 7 din anexa 2 la H.G. nr. 1199/1990, care prevăd că patrimoniul Renel s-a stabilit prin însumarea patrimoniilor preluate de la unitățile din structură și că Renel este proprietara bunurilor din patrimoniul ei, dar și H.G. nr. 365/1998, nr. 627/2000, nr. 627/2000 și nr. 627/2000, prin care antecesoarele recurentei au fost înființate sau reorganizate.

De asemenea, a evocat și dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 627/2000, în baza căruia capitalul social al Societății Comerciale de Producere a Energiei Electrice și Termice Termoelectrica S.A. s-a constituit prin preluarea activului și pasivului Companiei Naționale de Electricitate S.A. și ale filialelor sale, pe baza bilanțului contabil întocmit la 31 decembrie 1999, care va fi actualizat conform legii.

Deși a reținut că Renel a deținut în proprietate bunurile din patrimoniul său și că aceasta a figurat printre antecesoarele recurentei, instanța de rejudecare a apelului nu a expus motivele pentru care a apreciat că recurenta nu a dobândit de la antecesoarele sale același drept asupra bunurilor în litigiu.

Nemotivarea deciziei sub acest aspect lipsește de suport concluzia aceleiași instanțe conform căreia recurenta a deținut bunurile imobile doar în administrare și folosință.

De asemenea, instanța de rejudecare a apelului a făcut o referire generică la adresele cărora recurenta le atribuia valoarea unor recunoașteri a dreptului său proprietate asupra bunurilor în litigiu de către intimate, înlăturându-le pe motiv că lipsește un titlu constatat printr-un înscris care să ateste acest drept.

Or, procedând în acest mod, instanța nu a ținut cont de finalitatea urmărită de recurentă prin inițirea demersului judiciar, constând în obținerea unei hotărâri judecătorești pentru recunoașterea dreptului de proprietate, motivat tocmai de absența unui titlu care să i-l ateste.

Se cuvine subliniat și că instanța de apel nu a examinat motivele pentru care recurentei i se percepe impozit pentru bunurile care formează obiect al acțiunii în constatare de față, în condițiile în care plata impozitelor este o obligație care incumbă proprietarului.

În aceste condiții, decizia recurată nu întrunește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cercetate toate aspectele esențiale pentru justa soluționare a cauzei, aspect care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și, dat fiind că interesele bunei administrări a justiției o cer, ca urmare a casărilor succesive a deciziilor pronunțate de Curtea de Apel Băcău în același dosar, va trimite cauza spre o nouă judecată unei alte instanțe de același grad, și anume Curții de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. P..E.E.T. TERMOELECTRICA S.A., prin lichidator judiciar A.., împotriva deciziei nr. 231/29.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată Curții de Apel Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.