ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4363/2018

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 11 iulie 2014 sub dosar nr. x, reclamanta S.C. A. S.A. BUCUREȘTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL, în contradictoriu cu pârâții PRIMĂRIA COMĂNEȘTI, CONSILIUL LOCAL COMĂNEȘTI, ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ APELE ROMÂNE, ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat instanței să constate dreptul de proprietate asupra unor construcții situate în orașul Comănești, str. x, nr. 18, județul Bacău, care sunt amplasate pe teritoriul aflat în proprietatea Primăriei Comănești (canalele) și pe proprietatea statului, barajul care traversează albia râului Trotuș și digurile amplasate de-a lungul albiei, potrivit planului de încadrare în zonă.

Prin încheierea pronunțată la data de 10.11.2014, secția I civilă a Tribunalului Bacău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a Tribunalului Bacău, unde cauza a fost înregistrată la data de 28.11.2014.

Prin sentința nr. 399/2015 din 7 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal au fost respinse excepția inadmisibilității acțiunii și excepția netimbrării.

S-a constatat ca rămasă fără obiect cererea reclamantei de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru și s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ APĂ SIRET BACĂU.

A fost admisă acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. BUCUREȘTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL și s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra următoarelor construcții: 1. clădire locuit cota 382 în suprafață construită de 225,45 mp, pusă în funcțiune în anul 1956, nr. de inventar x; 2. baraj fără acumulare - suprafața construită de 31,27 mp pus în funcțiune în anul 1954, nr. de inventar x; 3. dig pentru consolidare țărm - suprafața construită de 229,47 mp, pus în funcțiune în anul 1957, nr. inventar x; 4. canal acoperit - suprafață construită de 887,09 mp, pus în funcțiune în anul 1957, nr. de inventar x; 5. canal pentru alimentare cu apă - nr. de inventar x, amplasate în orașul Comănești, str. x nr. 18, județul Bacău.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BACĂU.

Prin decizia nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BACĂU împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă, fiind menținute dispozițiile sentinței referitoare la excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET BACĂU.

Instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ. (coroborat cu art. 2502 alin. (2) C. civ.), ce constituie temeiul juridic al acțiunii, prevăzut și în apel, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice cale prevăzută de lege.

În cauza pendinte, prin acțiunea introductivă, intimata - reclamantă S.C. A. S.A. BUCUREȘTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL, a formulat o acțiune în constatarea dreptului său de proprietate.

Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă că imobilele (obiect al acțiunii), astfel cum au fost identificate prin expertiza construcții industriale au fost realizate, în perioada electrificării, prin mijloacele proprii ale statului român, sub directa coordonare a reprezentanților acestuia în perioada construirii, respectiv Ministerul Energiei Electrice și succesorii acestuia (din care societatea intimată - reclamantă făcea parte), astfel cum rezultă din Decretul nr. 316/1040 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, respectiv, Decretul nr. 334/1977 al Consiliului de Stat.

De altfel, această situație este recunoscută de însăși intimata - reclamantă, argumentul dobândirii unui drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu, constituindu-l doar faptul că de la data punerii lor în funcțiune în anii 1956 - 1957, până în prezent le-a întreținut, reparat și folosit efectiv, fără întrerupere, sub nume de proprietar, activele fiind cuprinse și în situațiile sale financiar - contabile anuale.

Imobilele sunt construite pe terenul proprietatea statului.

Împrejurarea conform căreia, intimații - pârâți îi recunosc intimatei - reclamante un drept de proprietate asupra imobilelor (astfel cum rezultă din adresele depuse de aceștia la dosarul cauzei), în raport de faptul că imobilele nu figurează în patrimoniul lor, precum și față de faptul că intimata - reclamantă a efectuat lucrări de conservare, întreținere, reparații a acestora, nu este de natură să ateste acesteia un drept de proprietate asupra imobilelor, în condițiile în care, din toate documentațiile depuse la dosar, de la înființare și pe tot parcursul modificărilor organizatorice ale ministerelor și centralelor de resort și ale societății, intimata - reclamantă de față, a deținut imobilele doar în administrare și folosință, lucrările de întreținere, conservare și reparații fiind o obligație legală (în acest sens și Legea Apelor nr. 107/1996).

În contextul în care nu se cunoaște regimul juridic al bunurilor, nici baza legală în temeiul căreia intimata - reclamantă ar justifica un drept de proprietate, precum și față de faptul că, ansamblul probator în speță, relevă faptul că intimata reclamantă a deținut imobile doar în administrare și folosință din 1954 - 1957 și în prezent, nu se poate constata, pe calea subsidiară prevăzută de art. 35 din noul C. proc. civ., coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., un drept de proprietate al acesteia asupra imobilelor, intimata - reclamantă având deschidă calea unei acțiuni în realizarea dreptului, cu atât mai mult cu cât, dreptul de proprietate al intimatei - reclamante, societate care are ca acționar Statul Român, prin Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri este contestat de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Raportat la aceste considerente, curtea de apel a admis excepția inadmisibilității, acțiunea fiind respinsă în considerarea acestei excepții.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. BUCUREȘTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Instanța de apel a reținut motive străine de natura cauzei, cu aplicarea greșită a normelor de drept material și anume că recurentă ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu doar pentru că le-a întreținut, reparat și folosit efectiv, cu ignorarea actelor normative care reglementează sectorul de producere a energiei electrice și termice.

De asemenea, a reținut cu privire la natura imobilelor din litigiu, că acestea fac parte din domeniul inalienabil al statului român, nefiind bunuri care se află în circuitul comercial comun - cu aplicarea greșită a prevederilor Legii apelor nr. 107/1996 cu privire la darea în administrare a imobilelor în litigiu și a actelor normative care reglementează sectorul de producere a energiei electrice și termice.

În continuare, recurenta face un scurt istoric cu privire la apariția producătorilor de energie electrică și termică în România și a imobilelor de genul celor deduse judecății.

În acest sens, se menționează că în patrimoniul recurentei nu au existat niciodată bunuri publice, iar aceasta nu a încheiat niciun contract de concesiune sau închiriere pentru astfel de bunuri publice, fapt care infirmă opinia instanței de apel, că recurenta ar deține imobilele în administrare pentru că ar fi din domeniul public al statului.

Astfel cum a fost dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, imobilele în litigiu sunt cuprinse în patrimoniul recurentei, sunt trecute în situațiile financiar - contabile proprii, în declarațiile fiscale și grevate de plata impozitelor (în sarcina recurentei ca proprietar), iar dacă imobilele erau în proprietatea statului, se regăseau în patrimoniul acestuia și sumele aferente impozitelor reveneau acestuia.

Chiar dacă au urmat unele modificări organizatorice, se susține că dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilelor aflate în patrimoniul său nu a suferit modificări.

În ceea ce privește punctul de vedere al statului român față de domeniul producerii de energie electrica și termică, se arată că acesta a considerat domeniul de producere a energiei electrice și termice ca fiind de o importanță deosebită pentru dezvoltarea industrială a țării, elaborând în acest sens reglementări specifice care au impus un caracter special al imobilelor implicate în producerea, exploatarea și distribuirea energiei electrice și termice.

În acest context au fost menționate unele prevederi specifice în materie și, prin urmare, recurenta susține că și imobilele în litigiu, pentru că fac parte dintr-o centrală de producere a energie electrice și termice, au un regim juridic bine stabilit, sunt considerate bunuri de utilitate publică și recurenta are drept de uz și servitute asupra proprietăților statului și ale unităților administrativ-teritoriale afectate de capacitățile energetice, iar acest drept se realizează cu titlu gratuit.

Din această perspectivă, recurenta susține că aceste reglementari legale explică și atitudinea constantă a intimaților care au recunoscut recurenta drept proprietara imobilelor în litigiu.

Referitor la aplicarea Legii apelor nr. 107/1996, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestor prevederi, reținând că recurenta ar deține doar în administrare și folosință imobilele în litigiu, neindicând și prevederea legală aplicabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 aparțin domeniului public al statului: apele de suprafață cu albiile lor minore; malurile și cuvetele lacurilor; apele subterane; apele maritime interioare; faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil; marea teritorială și fundul apelor maritime.

Astfel, recurenta arată că aceste ape din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 107/1996.

În acest sens, se arată că doar pentru aceste bunuri Administrația Națională "Apele Române" este mandatată să înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor din domeniul public al statului, potrivit art. 35 alin. (5) din Legea nr. 107/1996.

Certificatul Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliara Bacău - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Moinești nr. x/19.06.2014 menționează că imobilele în litigiu nu sunt înscrise în cartea funciară.

Astfel, se poate observa că genul de imobile deduse judecații, baraje, canale, diguri, clădiri care fac parte din centrale electrice și termice nu se regăsesc printre cele date în administrare Administrației Naționale "Apele Române" sau altei entități juridice.

Prin urmare, raționamentul reținut de instanța de apel, că recurenta, în baza prevederilor Legii apelor nr. 107/1996, ar deține doar în administrare și folosință imobilele în litigiu este eronat, fără corespondent în prevederile legii.

Recurenta, pentru imobilele in litigiu, are obligații de întreținere, reparare sau refacere a unor lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, potrivit art. 34. din Legea nr. 107/1996, de care s-a achitat ca proprietar, constant, de-a lungul anilor.

În acest context, instanța de apel a argumentat greșit și că efectuarea unor astfel de lucrări de întreținere și reparații de către recurentă ar califica un raport juridic de administrare și folosință, excluzându-l pe cel de proprietate, fără să indice însă argumentul legal care să susțină acest punct de vedere.

De asemenea, instanța de apel, fără a indica o prevedere legală, un înscris sau alt mijloc de probă a concluzionat că recurenta ar deține imobilele în litigiu doar în administrare și folosință, drept urmare nu ar fi aplicabilă calea subsidiară prevăzută de art. 35 C. proc. civ., coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ.

În acest sens, recurenta reiterează faptul că acțiunea reclamantei este o acțiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., potrivit căreia, cererea pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Art. 35 din C. proc. civ. consacră, așadar, principiul subsidiarității acțiunii în constatare, fără a face vreo distincție în funcție de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare, atâta timp cât ar fi deschisă calea acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilitățile procedurale avute, pentru realizarea dreptului.

Altfel spus, art. 35 din C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acțiunii în constatare, condiția negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecății.

Or, în speță, recurenta a pretins constatarea pe cale judecătorească a existenței dreptului de proprietate asupra unor imobile-mijloace fixe care se află în posesia ei și nu a intimatelor.

Exercitând astfel posesia asupra imobilelor în litigiu și pentru că recurenta nu deține nici un document care să-i ateste calitatea de proprietar asupra imobilelor in litigiu, consideră că pentru a cere realizarea dreptului, nu avea deschisă calea acțiunii în realizare, în aceste condiții, acțiunea în constatare promovată fiind singura cale admisibilă.

În ceea ce privește patrimoniul - tot ceea ce se transmite de către asociați (în cazul de față statul român) la capitalul social se consideră a intra în patrimoniul societății, societatea dispunând, de regulă, de un drept de proprietate asupra bunurilor aportate.

Raportat la obiectul dosarului pendinte, în structura patrimoniului recurentei prezintă interes bunurile imobile care sunt acele bunuri care au o așezare fixă și stabilă, după cum sunt și imobilele în litigiu, baraj, clădire, canale și dig.

Astfel, recurenta a inventariat anual aceste mijloace fixe și a menționat în declarațiile fiscale aferente imobilelor doar clădirea barajistului "Clădire de locuit cota 382", care se supunea procedurilor de declarare fiscală.

Celelalte mijloace fixe, barajul, digurile și canalele nu se supuneau impozitului pe clădiri și în consecință, nu s-au menționat în declarațiile fiscale înaintate către primărie.

În consecință, recurenta a depus declarația 100 în anul 2014 cu un total de obligații de plată de 567.844 RON, precum și în anii următori, iar dacă imobilele în litigiu erau în proprietatea altei persoane juridice, decât recurenta, sarcina plății acestor sume reveneau acesteia.

În acest context, instanța de apel nu a făcut nicio referire la aceste obligații fiscale asumate de recurentă privind construcțiile speciale, în calitate de proprietară și nici nu a identificat poziția statului român în calitatea sa de beneficiar al sumelor.

Se arată că, în nicio fază a judecății Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, nu a arătat că recurenta nu ar fi trebuit să își asume aceste obligații fiscale deoarece nu ar fi proprietar, ci doar un simplu administrator al imobilelor. Ministerul Finanțelor Publice și ceilalți intimați au recunoscut că imobilele nu fac parte din patrimoniul lor.

Mai arată recurenta că interesul său este născut, legitim, actual, personal și direct, scopul urmărit fiind acela de a-și constitui titlul de proprietate cerut de procedura reglementată de Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1006 republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru intabularea dreptului de proprietate, deoarece nu deține o hotărâre judecătorească sau alt înscris care să ateste proprietatea asupra imobilelor în litigiu.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 21 martie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 06 iunie 2018, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 17 octombrie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

Prealabil, se impune a se arăta că, în fapt, recurenta critică greșita evaluare a inadmisibilității cererii prin modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ., respectiv se critică interpretarea și aplicarea unei norme cu caracter procesual. Înalta Curte apreciază că motivul de recurs nu ar putea fi întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8, ci pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi făcută analiza cererii.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta S.C. A. S.A. BUCUREȘTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL, în contradictoriu cu pârâții PRIMĂRIA COMĂNEȘTI, CONSILIUL LOCAL COMĂNEȘTI, ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ APELE ROMÂNE, ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat instanței să constate dreptul de proprietate asupra unor construcții situate în orașul Comănești, str. x, nr. 18, județul Bacău, care sunt amplasate pe teritoriul aflat în proprietatea Primăriei Comănești (canalele) și pe proprietatea statului, barajul care traversează albia râului Trotuș și digurile amplasate de-a lungul albiei, potrivit planului de încadrare în zonă.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din noul C. proc. civ., coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., fiind o acțiune în constatare.

Prin acțiunile în constatare, reglementate de prevederile art. 35 din noul C. proc. civ., reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept subiectiv al său ori inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Cererea în constatare are caracter subsidiar față de cererea în realizare, urmând a fi respinsă dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, potrivit dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ.

Acțiunile în realizarea dreptului, reglementate de dispozițiile art. 30 alin. (1) din C. proc. civ., sunt cererile prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să oblige pârâtul la respectarea dreptului său, iar atunci când acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Intră în categoria cererilor în realizarea dreptului, cu titlu de exemplu: cererile în revendicare, cererile prin care se solicită plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri, predarea unor bunuri, etc.

Înalta Curte constată că instanța de apel a admis excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că nu se poate constata, pe calea subsidiară a art. 35 din noul C. proc. civ., dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor, întrucât aceasta are deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului.

Acțiunea în constatare este inadmisibilă în cazul în care reclamantul are posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, fiind însă admisibilă în cazul în care reclamantul este posesorul bunului, astfel cum este în speța dedusă judecății.

Înalta Curtea, având în vedere soluția pronunțată, raportat la dispozițiile art. 497 din C. proc. civ., apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurentă.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. BUCUREȘTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL împotriva deciziei nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. BUCUREȘTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL împotriva deciziei nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Trimite cauza Curții de Apel Bacău, secția I civilă, în vederea rejudecării.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2018.