ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 616/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și C., solicitând instanței ca, prin hotărâre judecătorească, să dispună constatarea nulității novației, denumită de părți "convenție tripartită privind cesiunea împrumutului’’, încheiată la data de 15.12.2009, dată fiind cauza fictivă și ilicită, actul juridic reprezentând, totodată, o fraudă la lege; constatarea prescrierii extinctive a datoriei pretins constituită prin cele două acte juridice atacate cu acțiune în nulitate, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 5, 966, 1128, 1132 C. proc. civ. de la 1865.

Prin sentința nr. 1027/C din 5 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu –Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2012, în rejudecare după anulare în apel, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și C., fiind anulat capătul doi de cerere din acțiunea introductivă, ca netimbrat.

De asemenea, a fost obligat reclamantul la plata către pârâta de rang 2, C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7500 RON.

Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, prima instanță reține că sub numărul x se încheie, la data de 25.02.2008, contractul de împrumut între S.C. B. S.A., în calitate de împrumutător și pârâta de rang 2, C., în calitate de împrumutat, conform căruia, cea din urmă împrumuta de la S.C. B. S.R.L. suma de 600.000 Euro. Scadența obligației de restituire a împrumutului a fost convenită în termen de 12 luni, respectiv la data de 24.02.2009, la care se adăuga dobânda legală, conform anexei, împrumutul nefiind cu titlu gratuit. Ulterior, prin acordul de voință al părților, se hotărăște prelungirea perioadei de acordare a împrumutului cu încă 2 ani, mai exact, până la data de 24.02.2011, sens în care se încheie actul adițional nr. x/20.02.2009.

La data de 15.12.2009, se încheie între părțile pârâte și reclamant actul juridic denumit "Convenție tripartită privind cesiunea împrumutului’’, prin care reclamantul A. acceptă ca, începând cu data încheierii convenției, să preia obligațiile de plată neachitate ale debitorului-cedent C. rezultate din contractul de la data de 25.02.2008, respectiv suma de 600.000 euro. Părțile convin ca la data încheierii prezentei convenții să înceteze orice relație contractuală între părțile pârâte, B.(creditor-cedat) și C.(debitor-cedat).

S-a constatat că actele dosarului dovedesc, și de altfel toate cele trei părți litigante confirmă, că suma de 600.000 euro a fost virată de societatea împrumutător pârâtei de rang 2, că această sumă a fost folosită pentru majorarea capitalului social al societății la S.C. B. S.A, pârâta devenind acționar majoritar. La rândul său, reclamantul ca urmare a contractului tripartit a devenit acționar majoritar al acestei societăți(deținând 99,40% din capitalul social, respectiv 6.555.430 acțiuni), cesiunea fiind validată de judecătorul delegat al ORC de pe lângă Tribunalul Sibiu la data de 29.12.2009, prin încheierea nr. 14113/28.12.2009, fără înregistrarea vreunei opoziții, fiind actualizat și actul constitutiv al societății.

În drept, cu titlu preliminar, Tribunalul, față de data încheierii celor două convenții supuse judecății (2008 și 2009), reține incidența în cauză a dispozițiilor vechiul C. civ. de la 1864, în prezent abrogat, dar aplicabil cauzei ca lege în vigoare la data nașterii raporturilor juridice ce leagă părțile acestui proces.

Față de dispozițiile art. 137 din C. proc. civ. de la 1865, tribunalul, în rejudecare, a analizat prioritar excepția netimbrării, invocată de părțile pârâte și unită de instanță cu fondul cauzei la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2016.

S-a stabilit că pentru capătul I din cerere, instanța a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a taxei de timbru în cuantum de 31.821 RON. Ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamant și ulterior a cererii de reexaminare, acesta a achitat în final, pe acest capăt de cerere, 5000 RON(obligație finală instituită de instanță la data de 30 ianuarie 2013-f. x).

Pentru petitul II, instanța uzitând de dispozițiile art. 2 aliniatul 11 din Legea nr. 146/1997 modificată, în prezent abrogată, dar aplicabilă cauzei ca lege în vigoare la data introducerii în sistem Ecris a acțiunii, a pus în vedere, la data de 24 octombrie 2013, reclamantului să achite cu titlu de taxă de timbru suma de 31.079 RON. Reclamantul a înțeles să nu timbreze acest capăt de cerere, soluție comunicată instanței conform poziției consemnate la f. x și reiterată și în fața instanței, în rejudecare- sedința publică din 9.06.2016(f. x volum 3) și la data de 23 noiembrie 2016, cu ocazia cuvântului acordat în apărare pe excepția invocată.

Având în vedere dispozițiile art. 20 aliniat 3 din Legea nr. 146/1997, Tribunalul a admis excepția invocată și, pe cale de consecință, a anulat capătul 2 de cerere, privind constatarea nulității absolute a contractului de împrumut încheiat între părțile pârâte la 25.02.2008, precum și a actului adițional nr. x/2009, ca netimbrat.

În ceea ce privește fondul litigiului, tribunalul a reținut că, la data de 15.12.2009, se încheie între părțile pârâte și reclamant actul juridic denumit "Convenție tripartită privind cesiunea împrumutului’’, prin care reclamantul A., acceptă ca începând cu data încheierii convenției să preia obligațiile de plată neachitate ale debitorului-cedent C. rezultate din contractual de la data de 25.02.2008, respectiv suma de 600.000 euro. Părțile convin ca la data încheierii prezentei convenții să înceteze orice relație contractuală între părțile pârâte.

Tribunalul a calificat sub aspect juridic actul premenționat ca fiind o novație subiectivă cu schimbare de debitor, instituție reglementată de art. 1128 aliniatul 1 punctul 2 din C. civ. și nu a reținut apărările reclamantului în sensul că novația nu a operat în lipsa declarării exprese de către creditor că descarcă de datorie primul debitor, în contextul în care speța nu se mulează pe prevederile statuate de art. 1123. S-a apreciat că acest text legal acoperă situația în care cesiunea de datorie se încheie doar între debitori, când este firesc să existe acordul expres al creditorului cu privire la delegația făcută. În cauză, însă, creditorul-împrumutător este parte în convenție, clauzele stabilite prin acordul de voință a celor trei părți fiind în acord cu legea.

De asemenea, nu au fost validate alegațiile cu privire la faptul că părțile nu au înțeles să-și asume și actul adițional nr. x/2009, punctul 1 din convenția tripartită dovedind contrariul. Actul adițional modifică contractul inițial, făcând parte integrantă din acesta.

S-a menționat că acțiunea introductivă de instanță este fundamentată de reclamant pe lipsa existenței obligației valabile ce poate fi stinsă prin novație, pentru ca ulterior să completeze argumentarea sub aspectul lipsei unui cauze licite.

Întrucât reclamantul nu a înțeles să timbreze capătul doi de cerere, a pus în imposibilitate instanța să cenzureze, sub aspectul condițiilor de valabilitate, contractul inițial de împrumut și, ca atare, alegația reclamantului privind existența unei obligații inițiale nevalide.

Sub aspectul condițiilor de validitate a convenției subsecvente, prin raportare la dispozițiile art. 948 din C. civ., Tribunalul reține că acestea sunt definite de C. civ. fiind esențiale, și ele privesc capacitatea de a contracta, consimțământul valabil exprimat al părții ce se obligă, existența obiectului determinat și a unei cauze licite.

Cu privire la cauza convenției, legea civilă statuează că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu poate produce efecte. Cauza nelicită există în situația în care este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

S-a apreciat că scopul real urmărit de toate părțile litigiului a fost acela ca suma împrumutată de 600.000 euro să fie folosită pentru cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni a societății B.(suma a fost folosită pentru majorarea capitalului social al acestei societăți, pârâta de rang 2 și ulterior partea reclamantă devenind acționari majoritari cu peste 99% din acțiunile ce formează capitalul social).Această stare faptică nu este contestată de niciuna din părți. Ca atare, reclamantul a urmărit prin încheierea convenției tripartite un scop direct, pecuniar. Faptul că în timp societatea, a cărui acționar majoritar este, are dificultăți financiare nu poate constitui motiv de nulitate a convenției. Pârâta de rang 1 a făcut dovada prin înscris că a pus la dispoziția părții pârâte de rang 2 suma împrumutată, că această sumă a fost efectiv folosită pentru majorarea capitalului social al societății B.(devenită D.), ca atare nu poate fi reținută susținerea în sensul fictivității cauzei datorară lipsei efective de predare a banilor.

Nici faptul că împrumutătorul este o societate cu răspundere limitată, ce a acționat dincolo de obiectul său de activitate nu a fost reținut de instanță, în contextul în care legea nu sancționează cu nulitatea absolută un atare act și ca atare ar fi putut fi invocat de orice parte. Reclamantul, parte în convenție nu justifică nicio vătămare sub acest aspect. Mai mult este de precizat, că excede competenței materiale a prezentei instanțe de a stabili dacă pârâta de rang 1 practică în mod constant acest gen de activitate ce ar plasa-o în sfera unei răspunderi diferite de cea ce este astăzi chemată să răspundă. Tribunalul este limitat în a verifica veridicitatea convenției tripartite și nu modul de acționare a pârâtei în desfășurarea activității sale comerciale.

Nu în ultimul rând s-a stabilit că reclamantul invocă în apărarea sa propria turpitudine ori acest lucru este nepermis de legea civilă română.

Pentru toate cele ce au precedat, Tribunalul a constatat că convenția încheiată de părți la data de 15.12.2009 este validă sub aspectul cauzei, ceea ce face ca petitul unu din acțiune să fie neîntemeiat.

Având în vedere că prin petitul III din cerere, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind prescris dreptul pârâtei de rang 1 de a executa obligația de restituire a împrumutului, un atare petit în constatare a fost apreciat ca inadmisibil prin raportare la dispozițiile art. 111 din C. proc. civ. de la 1865.s-a considerat că reclamantul are la îndemână remedii procesuale în invocarea acestui drept în cadrul unui litigiu în realizare, respectiv, pe cale de excepție prin invocarea prescrierii dreptului material la acțiune al împrumutatului sau în cadrul contestației la executare prin invocarea excepției prescrierii dreptului de a cere executarea obligației.

În temeiul dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ., a fost obligat reclamantul la plata către pârâta de rang 2, C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7500 RON, constând în onorariu de avocat, întrucât a căzut în pretențiuni.

Împotriva sentinței nr. 1027/C din 5 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu –Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2012 a declarat apel reclamantul A. solicitând, prin motivele depuse ulterior, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii petitelor 1, 3 și 4 din acțiunea formulată.

Prin decizia nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă a fost admisă excepția perimării apelului, invocată de către intimata C. și, în consecință, s-a constatat perimat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1027/C/2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2012.

A fost obligat apelantul la 2000 RON, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C..

S-a respins ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata S.C. B. S.R.L. prin succesor S.C. E. S.R.L..

În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut, în esență, că, la termenul din 14.06.2017, în urma cererii de suspendare formulată de către apelant, instanța de apel a suspendat judecarea apelului până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța în dosarul penal nr. x/2017, aflat la acel moment pe rolul DIICOT - Biroul Teritorial Sibiu.

În urma adreselor succesive, cu privire la stadiul soluționării acestui dosar penal, la data de 6.02.2019, prin Adresa nr. x/2019, DIICOT-Biroul Teritorial Sibiu a comunicat Ordonanța pronunțată în dosarul nr. x/2017, la 23.11.2018, prin care s-a dispus clasarea în ceea ce privește infracțiunea de constituire grup organizat și declinarea competenței de soluționare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de delapidare, de evaziune fiscală și spălare de bani, în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu .

Apreciind că, în fapt, cauza penală care a justificat suspendarea prezentului apel nu a primit o soluție, sub aspectul tuturor infracțiunilor, instanța de apel a solicitat date, despre soluționarea ei definitivă, Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, care a comunicat, prin adresa de la fila x, că în urma declinării de competență dispuse de DIICOT, cauza penală a fost înregistrată sub nr. x/2018.

La data de 7.08.2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a comunicat instanței de apel Ordonanța pronunțată la 15.07.2020, în dosarul nr. x/2018.(f134-141), făcându-se mențiune că termenul de depunere a plângerii nu a expirat, ultima dovadă de primire a actelor de procedură fiind din 31.07.2020.

Prin această ordonanță s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul tuturor infracțiunilor, precum și comunicarea ei persoanei vătămate, A..

În urma solicitărilor instanței de apel, la data de 7.04.2021, s-a primit răspunsul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, privind rămânerea definitivă a ordonanței.

În urma acestei adrese, instanța a stabilit prin rezoluție, termen la data de 2.06.2021, pentru când părțile au fost citate pentru a se discuta repunerea cauzei pe rol.

A fost admisă cererea de amânare formulată de reprezentantul apelantului, fiind acordat termen pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei la 15.09.2021, pentru când s-au și solicitat informații de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, cu privire la data comunicării ordonanței cu apelantul, fiind comunicat că la 17.07.2020 a fost transmisă părții vătămate, iar la 31.07.2020, înmânată si avocatului.

Prin încheierea din 15.09.2021, instanța de apel, constatând soluționarea definitivă a întregii cauze penale, a dispus din oficiu repunerea apelului pe rol.

Intimata C. a invocat, prin note de ședință aflate la fila x, excepția perimării de drept a apelului, având în vedere că de la data comunicării soluției cu apelantul, cauza a rămas în nelucrare, din culpa acestuia, mai mult de 6 luni.

După divizarea și absorbția intimatei S.C. B. S.R.L. de către S.C. E. S.R.L., excepția perimării a fost susținută și de continuatoarea în drepturi, prin notele de ședință depuse la filele x în vol. II.

Raportat la modul de soluționare a excepției perimării, curtea de apel a reținut că, împrejurarea supunerii litigiului, ca și lege aplicabilă procedurii, C. proc. civ. de la 1865, reprezintă un aspect necontestat în cauză.

Instanța de apel a arătat că prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. s-a prevăzut, la art. 219, modificarea și completarea C. proc. civ., republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, la punctul 3 stabilindu-se abrogarea articolului 248 alin. (3).

Așa fiind, s-a constat că sunt incidente dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, forma aplicabilă în 2012, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

În acest context, s-a arătat că lăsarea în nelucrare a cauzei timp de peste un an îi este imputabilă apelantului, întrucât aceasta avea obligația să întrerupă cursul perimării prin îndeplinirea unui act de procedură în vederea judecării procesului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 249 C. proc. civ., mai ales că avea interesul în soluționarea apelului, caz în care trebuia să solicite în termen util repunerea cauzei pe rol pentru a evita împlinirea termenului de perimare.

Contrar susținerilor apelantului, în sensul că nu a început să curgă, în ceea ce-l privește termenul de perimare, întrucât nu i-a fost comunicată soluția de clasare din Ordonanța din dosarul nr. x/2017, curtea de apel a reținut că această ordonanță se află depusă în prezentul dosar din data de 6.02.2019, iar după disjungerea parțială cauzei și înregistrarea sub un nou nr. 967/P/2018, în cuprinsul Ordonanței din 15.07.2020 a fost prezentată succint situația formării dosarului nr. x/2017, în urma disjungerii din dosarul penal nr. x/2017 al DIICOT-BT Sibiu, al conexării ulterioare a dosarului nr. x/2017, fiind menționate expres soluțiile din aceste dosare, finalizate prin soluții de clasare, aduse la cunoștința părții vătămate, prin soluția finală din ultimul dosar rezultat, dos. x/2018

Deși instanța de apel a efectuat din oficiu verificări cu privire la stadiul soluționării acestor dosare penale, apelul a fost repus pe rol doar după expirarea termenului de un an în care apelantul a lăsat cauza în nelucrare, citarea părților pentru termenul din 2.06.2021, pentru discutarea condițiilor de repunere a cauzei pe rol, nefiind de natură, urmare a cererii de amânare a apelantului, să reprezinte un act întrerupător al termenului de perimare.

Având în vedere că efectul perimării este stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate actele îndeplinite în cauză, această sancțiune afectând însuși exercițiul căii de atac a apelului, moment de la care nu se mai poate îndeplini nici un act procedural, Curtea de Apel Alba Iulia, în temeiul art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 252 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a apreciat că excepția invocată este fondată și a constatat perimat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1027/C/2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2012.

Împotriva deciziei nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

În motivare, recurentul a arătat că la 14.06.2017, curtea de apel a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865 până la rămânerea definitivă a dosarului penal x/2017

Precizează că la termenul de judecată din 8.12.2021, a arătat că nu i s-a comunicat niciodată soluția din dosarul nr. x/2017 al DIICOT Sibiu, iar la dosarul cauzei există Ordonanța procurorului pronunțată în acest dosar, însă nu există nicio dovadă că aceasta nu a fost atacată și că ar fi rămas definitivă.

Apreciază că nu poate fi reținută culpa sa, față de nelăsarea cauzei în nelucrare, aspect esențial în pronunțarea unei soluții de admitere a excepției perimării, cu atât mai mult cu cât dispoziția instanței de apel a fost de suspendare până la soluționarea dosarului x/2017

Față de aceste aspecte, consideră că nu poate fi reținută culpa sa față de nelăsarea cauzei în nelucrare, aspect esențial în pronunțarea unei soluții de admitere a excepției perimării, cu atât mai mult cu cât dispoziția Curții a fost de suspendare până la soluționarea dosarului x/2017, nu până la soluționarea plângerii pentru săvârșirea unor infracțiuni.

Pe de altă parte, nu a intervenit perimarea cauzei și, ca atare, se impune respingerea excepției și raportat la data comunicării Ordonanței Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu pronunțată în dosarul nr. x/2018.

În opinia recurentului-reclamant, nu pot fi reținute susținerile intimatei- pârâte în sensul că apelul a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni (prevăzut de art. 248 alin. (3) C. proc. civ.) raportat la data comunicării Ordonanței Procurorului în dosar nr. x/2018 față de aplicabilitatea dispozițiilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865 în timp.

Astfel, alin. (3) al art. 248 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. 219 pct. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10.06.2011.

A mai susținut că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată în data de 24 septembrie 2012, respectiv după abrogarea textului legal premenționat, context în care este evident că în prezenta cauză se aplică termenul de un an prevăzut de alin. (1) al art. 248 C. proc. civ., termen care, în opinia recurentului, nu a fost depășit.

Mai mult decât atât, în cursul anului 2020 au fost incidente dispzițiile art. 41 din Aenxa 1 a Decretului Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență, prin care "prescripțiile și toate termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă se suspendă pe toata durata stării de urgență".

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în sensul respingerii excepției perimării și trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba Iulia.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, examinarea recursului sub aspectele criticate, impune câteva considerații legate de buna-credință în exercitarea drepturilor procedurale precum și în legătură cu îndatoririle părților în procesul civil.

Sancțiunile care se aplică în situații determinate procedural cum este și sancțiunea perimării a fost instituită pentru nerespectarea cerinței de a exista continuitate în desfășurarea procesului. Altfel spus, această sancțiune procedurală intervine pentru a înceta starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecății și are drept consecință stingerea procesului în faza în care se găsește. Sancțiunea procedurală amintită operează și ca o prezumție de desistare care se deduce din nestăruința părților, în termenele prevăzute expres pentru reluarea judecării cauzei. Procedural, considerațiile anterior evocate au în vedere dispozițiile art. 248 C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 129 alin. (1) din același cod prin care se stabilește că părțile au îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.

De asemenea, părțile au obligația "să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) precum și să-și probeze pretențiile și apărările".

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării litigiului, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire, și orice altă cerere de reformare sau de revocare, se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

Potrivit adagiului latin: "nemo auditor propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vina, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Se constată că, prin încheierea din 14 iunie 2017, instanța de apel a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art. 244 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, până la rămânerea definitivă dosarului penal x/2017

Contrar susținerilor recurentului, în sensul că nu a început să curgă, în ceea ce-l privește, termenul de perimare, întrucât nu i-a fost comunicată soluția de clasare din Ordonanța din dosarul nr. x/2017, se constată că această ordonanță se află înregistrată la dosar din 11.02.2019 .

Astfel, prin adresa nr. x/2019, DIICOT-Biroul Teritorial Sibiu a comunicat Ordonanța pronunțată la 23.11.2018, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus clasarea în ceea ce privește infracțiunea de constituire grup organizat și declinarea competenței de soluționare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de delapidare, de evaziune fiscală și spălare de bani, în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Ca urmare a declinării de competență dispuse de DIICOT, cauza penală a fost înregistrată sub nr. x/2018, iar la 7 august 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a comunicat instanței de apel Ordonanța pronunțată la 15.07.2020, în dosarul nr. x/2018, ordonanță prin care s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul tuturor infracțiunilor, precum și comunicarea ei persoanei vătămate, A..

În urma solicitărilor instanței de apel, la data de 7.04.2021, s-a primit răspunsul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, privind rămânerea definitivă a ordonanței, întrucât nu au fost înregistrate plângeri împotriva soluției .

Prin urmare, recurentul nu se poate prevala de propria pasivitate, derivată din faptul că acesta nu a efectuat niciun demers în sensul continuării judecății, în condițiile în care ordonanța, rămasă definitivă, a fost comunicată părții vătămate (recurentului A.) la 17.07.2020, iar la 31.07.2020, a fost înmânată și avocatului acestuia .

Astfel, având în vedere toate considerentele anterior expuse și ținând cont că de la 31.07.2020, cauza a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina părților, în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat la termenul din 15 decembrie 2021 că sunt îndeplinite prevederile art. 248 C. proc. civ. și, raportat la dispozițiile art. 252 C. proc. civ., a constatat perimat apelul.

Dispozițiile art. 63 alin. (12) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, dispun în sensul că: "termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență", iar dispozițiile art. 1 din același decret, prevăd că "începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungește starea de urgență pe teritoriul României pentru o durată de 30 de zile".

Așa fiind, nu-i poate fi imputată instanței lipsa de diligență a părții, recurentul nu se poate prevala de dispozițiile art. 41 din Decretul nr. 195 din 16 martie privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, termenul de perimare a început să curgă ulterior stării de urgență (martie-mai 2020), respectiv după comunicarea soluție din dosarul penal (31 iulie 2020), care a justificat suspendarea apelului.

Prin urmare, instanța de apel a reținut cu justețe că pricina a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de un an de la data la care a încetat cauza care a determinat suspendarea judecării apelului, fără ca în acest termen să intervină o cauză de întrerupere în condițiile art. 249 C. proc. civ., apelul fiind repus pe rol (15 septembrie 2021), după expirarea termenului de un an în care apelantul a lăsat cauza în nelucrare, citarea părților pentru termenul din 2.06.2021, pentru discutarea condițiilor de repunere a cauzei pe rol, nefiind de natură, urmare a cererii de amânare a apelantului, să reprezinte un act întrerupător al termenului de perimare.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, fiind o sancțiune procedurală, perimarea operează de drept, instanța putând să constate perimarea și din oficiu, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză, perimarea a operat de drept anterior repunerii pe rol a cauzei la 15 septembrie 2021.

Nu în ultimul rând, sunt lipsite de justificare susținerile recurentului în sensul abrogării prevederilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "în materie comercială, termenul de perimare este de șase luni", în condițiile în care instanța de apel a dat o corectă eficiență dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul promovării acțiunii, în sensul că perimarea operează dacă pricina a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perioadă la care s-a raportat în mod legal și instanța de apel.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat corect legea, motiv pentru care, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, va fi respins ca nefondat, menținându-se hotărârea atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2022.