ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 596/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț – secția civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Piatra Neamț, solicitând:

I. să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la Secțiunea 4 – "Plăți", pct. 4.1 teza 1 și pct. 4.3 ultimul alineat din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x din 29 octombrie 2007;

II. să se dispună înghețarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului anterior menționat, la valoarea de la momentul semnării convenției, respectiv 1,99 RON/CHF;

III. să se dispună denominarea creditului în RON și obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare;

IV. să se dispună restituirea către reclamanți a sumelor achitate în plus pe baza fluctuațiilor monedei CHF și dobânda legală de la data plății acestor sume până la momentul restituirii efective;

În drept, reclamanții au invocat Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, precum și O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Judecătoria Piatra Neamț – secția civilă, prin sentința civilă nr. 4954 din 28 noiembrie 2018, a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Neamț.

Prin sentința civilă nr. 90/C din 13 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Piatra Neamț, ca nefondată.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 55/2021 din 1 februarie 2021, a respins ca nefondat apelul promovat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 90/C din 13 februarie 2019 a Tribunalului Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Piatra Neamț; de asemenea, a luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimată.

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 30 martie 2021.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel trebuia să analizeze, cu prioritate, respectarea obligației de informare prealabilă a consumatorului cu privire la clauzele contractuale în raport cu excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E.

Prin hotărârea instanței de apel s-a statuat că intimata-pârâtă a respectat obligația de informare prevăzută de lege și a informat consumatorii, întrucât banca nu putea prevedea nici ea că se va declanșa o criză economică sau că moneda CHF va avea o creștere considerabilă.

S-a arătat că în hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă în paragrafele 44-51.

Din ansamblul motivării rezultă că analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie să privească: a) redactarea clauzei; b) informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

În accepțiunea recurenților, contractul trebuia să expliciteze că, în condițiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară în moneda CHF pentru a achita ratele, iar, în situația aceluiași venit în RON, capacitatea de a cumpăra lunar CHF și, pe cale de consecință, de a-și plăti ratele, care depinde exclusiv de fluctuațiile cursului valutar al monedei CHF.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerințe, pentru motivul că nu expun în mod transparent cum funcționează acest mecanism de a restitui creditul în moneda CHF, în condițiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Cursul valutar poate fi într-adevăr fluctuant, însă profesionistul și consumatorul nu se află pe o poziție de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic și de rezervă de timp, nici din punct de vedere informațional.

Faptul că și-ar asuma un risc al deprecierii monedei de plată față de moneda națională nu are relevanță în privința băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care ar trebui să știe că o monedă străină, mai ales una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de criză sau de turbulențe financiare.

Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene banca trebuia să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs și efectele acestor variații.

Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să facă banca și nu a făcut era să prezinte, anterior semnării contractului, simulări ale capacității împrumutatului de rambursare a creditului, în condițiile în care moneda creditului CHF, se apreciază cu 10%, 20%, 30%, 50% sau 100%.

Atunci când evaluează îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuie să se raporteze la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraful 56 din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene instituie o prezumție de neinformare care operează în favoarea consumatorului, prezumție care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente și concludente.

De vreme ce banca nu a prezentat probe pentru a putea răsturna prezumția de lipsă a informării în faza precontractuală, instanța de apel ar fi trebuit să dea efect prezumției și să considere drept dovedite afirmațiile privind neinformarea împrumutaților despre posibilele variații ale cursului și consecințele acestor variații.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este faptul că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte consumatorilor avertizările oficiale din partea D., Băncii Naționale, în condițiile în care cele mai mari bănci din sistem (E., F. și C.) nu acordau credite în moneda CHF, cu toate că și aceste instituții bancare urmăreau profitul.

Raportat la toate aceste argumente, este dincolo de orice îndoială faptul că prevederile contractuale contestate nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care, pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Așadar, recurenții-reclamanți consideră că profesionistul nu se poate prevala de excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., întrucât nu și-a respectat obligația precontractuală de informare a consumatorului. În acest caz, conduita băncii ar fi una speculativă, iar banca ar putea beneficia de protecția unui drept, în sensul excluderii clauzei contractuale de la analiza caracterului abuziv, deși nu a respectat o obligație precontractuală esențială, respectiv informarea prealabilă a consumatorului cu privire la conținutul clauzelor contractuale.

Clauzele contractuale considerate de reclamanți ca abuzive nu au fost negociate, întrucât acestea sunt incluse în condițiile generale ale contractului, acestea din urmă fiind clauze de adeziune, a căror natură consumatorii nu au putut să o influențeze. În opinia recurenților, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Avertizările D. și ale Băncii Naționale a României trebuiau să fie cunoscute de către G., date fiind cunoștințele unei instituții de credit, iar faptul că nu au fost aduse la cunoștința împrumutaților probează reaua-credință a băncii.

Reaua-credință a G. rezultă și din faptul că alte bănci din țară (E., F. și C. S.A. - înainte de a absorbi G.) nu au acordat credite în franci elvețieni, împrejurare cunoscută și ignorată de banca pârâtă.

Cu privire la dezechilibrul contractual, recurenții-reclamanți au arătat că acesta este prezumat și că a existat încă de la încheierea contractului. În mod esențial, însă, trebuie, reținut că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Jurisprundența Curții de Justiție a Uniunii Europene instituie o prezumție de dezechilibru al prestațiilor, pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influențeze natura clauzelor și, în plus, că și-a respectat obligația de informare în faza precontractuală. Omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii.

În cuprinsul hotărârii recurate, instanța de apel face referire la clauza prevăzută de art. 6 teza a II-a din Condițiile speciale și sugerează că și această clauză trebuia atacată sub aspectul caracterului abuziv pentru a se putea obține efectul urmărit prin capătul de cerere nr. x, însă ceea ce omite instanța de apel este faptul că s-a solicitat, prin capătul de cerere nr. x, denominarea creditului în RON și emiterea unui nou grafic de rambursare în RON de către intimată.

Banca și-a încălcat obligația de informare și avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Întrucât banca nu și-a respectat, în mod culpabil obligația de informare, consiliere și avertizare, ar fi trebuit să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a acesteia, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori și prin stabilizarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului de credit și denominarea creditului în RON.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin dispozițiile art. 998 și art. 999 din vechiul C. civ., care constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Din prevederile legale anterior evocate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) fapta ilicită; c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul, toate aceste condiții fiind îndeplinite în prezenta cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând că recurenții-reclamanți nu au motivat cererea de recurs, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 489 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/C.E.E., așa cum a fost explicitat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (cauza Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva H.) și că trebuia să analizeze, cu prioritate, respectarea obligației de informare prealabilă a consumatorului cu privire la clauzele contractuale în raport cu excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. De aceea, consideră recurenții, este dincolo de orice îndoială faptul că prevederile contractuale contestate nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv. Așadar, profesionistul nu se poate prevala de excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., întrucât nu și-a respectat obligația precontractuală de informare a consumatorului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de recurs invocat în ceea privește clauza contractuală referitoare la riscul valutar, se impun o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/C.E.E. din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit nr. x/2007, a cărui clauză referitoare la riscul valutar a format obiectul analizei instanțelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 29 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data perfectării contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Acest text de lege transpune prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., conform cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme, statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește solicitarea recurenților-reclamanți de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul convenției de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat, în mod corect, că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situație, ambele părți și-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate fi admisă cererea reclamanților de eliminare a riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian (moneda creditului) la data încheierii contractului, deoarece urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în moneda CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de legislația civilă română.

Prin paragraful 29 din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 (cauza Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva H.), s-a reținut că: "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 26 și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, punctul 79).

Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/C.E.E., instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2), se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/C.E.E. este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. Prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 din C. civ. de la 1864, prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. de la 1864 ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, altfel spus, o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că prevederea contractuală criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. se instituie, pentru acest motiv, excluderea ei de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului monetar.

Ca atare, Înalta Curte reține ca nefondate criticile referitoare la aplicarea acestui principiu de către instanța de apel, dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Din perspectiva reținerii în cauză a aplicabilității dispoziției legale care consacră principiul nominalismului monetar, rezultă caracterul nefondat al criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează faptul că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 55/2021 din 1 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2022.