ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 876/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 03.02.2015, sub număr de dosar x/2015, mai mulți reclamanți, printre care și reclamantul A., au chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în ANEXA 1 punctul 5, clauze inserate în contractul de credit și eliminarea acestora; denominarea creditului în moneda națională (conversia lui în moneda națională), în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plățile între rezidenți se fac în moneda națională, la cursul de la data semnării contractului de credit conform ANEXEI 1 punctul 6, ca și consecință a înlocuirii clauzelor declarate nule.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, C. civ., O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 01.07.2015, Tribunalul a admis cererea de disjungere formulată de pârâtă, a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți și formarea de dosare separate, pentru fiecare dintre aceștia.

Cauza având ca reclamant pe A. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 02.07.2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentința civilă nr. 6526/2015 din 20 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit bancar nr. x.137/30.09.2008 la art. 9.2 tezele a II-a și a III-a, art. 9.3 și art. 9.4.; a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior; a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,3627 RON/CHF.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 9.2 teza I din convenția de credit bancar nr. x.137/30.09.2008) și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor 9.2 tezele a II-a și a III-a, 9.3 și 9.4 din Convenția de Credit x.137/30.09.2008 și menținerea dispozițiilor referitoare la respingerea, ca neîntemeiată a cererii reclamantului privind restituirea în RON a ratelor lunare (art. 9.2 teza I).

Prin decizia nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6526/20.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

A schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor 9.2 tezele a II-a și a III-a, 9.3 și 9.4 din Convenția de Credit x.137/30.09.2008, fiind menținute dispozițiile referitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reclamantului privind restituirea creditului în RON (art. 9.2 teza I).

Împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamantul A., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii, cu consecința admiterii pe fond a cererii, constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar și înghețarea cursului valutar.

În motivare, recurentul a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, a arătat că, în dezacord cu instanța de fond, instanța de apel în mod greșit reținut că, în speță, clauzele privind riscul valutar fac parte din obiectul principal al contractului, iar riscul valutar, întrucât este inclus în ratele lunare ce trebuie achitate, face parte din obiectul principal al contractului.

Recurentul solicită instanței de recurs să observe că, deși cererea de chemare în judecată își avea fundamentul aproape în totalitate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța nu a amintit și nu a analizat niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive: negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua-credință a Băncii.

În acest sens, recurentul face trimitere la decizia C.J.U.E., pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc vs. Banca Românească, ce vizează creditele în franci elvețieni, arătând că, prin această hotărâre, Curtea a precizat faptul că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină, îl au asupra ratelor împrumutului. Astfel, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care îsi primește veniturile. Instituția bancară trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.

A mai arătat că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, Curtea a subliniat că se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și că revine instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către Bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului. În acest sens, Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Referindu-se la aceeași jurisprudență, recurentul a evidențiat faptul că C.J.U.E. a pus accent pe obligația de informare, în sensul că obligă instanța națională să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligației sale și care permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

În continuare, arată că, deși analizat în decizie, principiul nominalismului monetar este reținut în mod greșit, fără a se lua în considerare că, în esență, împrumutatul nu a încasat franci, ci a încasat/tras RON.

Totodată, mai arată că, în raport de cauza C-26/2013, obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este «obiect al contractului conform C.J.U.E.», contrar celor reținute de instanța de fond și de apel care au statuat că aceste clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei.

Prin urmare, consideră că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

În continuare, arată că această problemă a fost tranșată în jurisprudența C.J.U.E. În acest sens, recurentul face trimitere la cauzele C-484/08, C-241/98.

Ca atare, apreciază că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În altă ordine de idei, recurentul a susținut că instanța de apel a concluzionat în mod greșit că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor.

În acest context, recurentul susține că limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, ele nu au fost negociate.

În ce privește limbajul inteligibil, recurentul susține că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește. În acest sens, apreciază ca fiind relevante concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kaslcr împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Recurentul încheie prin a arăta că instanța nu a făcut o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor în ceea ce privește consecințele economice ale acestora, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit și semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a Băncii la încheierea acestui contract.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului prin raportare la valoarea obiectului cererii deduse judecății, solicitând, în principal, admiterea excepției și, în consecință, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 10 octombrie 2018, recurentul-reclamant, prin avocat, a depus un înscris intitulat "note de ședință" prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) C. proc. civ. raportat la art. 518 din Cod și a art. 27 C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 29 octombrie 2018, recurentul-reclamant, prin avocat, a formulat în scris punct de vedere la raport, susținând, contrar concluziilor din raport, admisiblitatea recursului prin prisma deciziei Curții Constituționale a României nr. 369/2017, raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 27 C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 9 aprilie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Totodată, prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) raportat la art. 518 și a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petentul A..

La termenul din 9 aprilie 2019, constatând că părțile nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă și că, deși legal citate, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii, prin încheierea de ședință publică din 9 aprilie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La 28 mai 2019, recurentul-reclamant, prin avocat, a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol și continuarea cercetării judecătorești, iar, prin rezoluția din 30 mai 2019, s-a fixat termen în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei la 24 septembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 12 ianuarie 2021, recurentul-reclamant, prin avocat, a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei și continuarea cercetării judecătorești, întrucât C.J.U.E. s-a pronunțat în cauza C-81/19.

Prin rezoluția din 2 februarie 2021, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, părțile fiind citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și, în subsidiar, pentru continuarea judecății recursului, termen la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susținut că, deși cererea de chemare în judecată își avea fundamentul aproape în totalitate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța nu a amintit și nu a analizat niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă: negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua-credință a Băncii.

Analizând decizia recurată raportat la criticile mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a delimitat de statuările primei instanțe de fond, reținând motivat că, în considerarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele privind riscul valutar nu pot fi supuse evaluării naturii abuzive.

Având în vedere că o atare concluzie exclude de la sine analiza celorlalte elemente pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzivă, se constată că, în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, analiza motivelor de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că hotărârea nu este motivată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului, instanța de apel a expus argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că, față de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuție (30 septembrie 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorilor în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reține că recurentul-reclamant a susținut că a fost încălcată obligația de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanța de apel reținând greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susținând, așadar, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurentul-reclamant se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de acesta nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentul-reclamant de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.