ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2463/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 17 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanței: a) constatarea ca abuziv a comisionului de risc inserat în contractul de credit nr. x/23.07.2008 regăsit la pct. 5 lit. a), pe toata perioada de derulare a convenției de credit plătit de la data de 23 august 2008 până la 10 august 2011; b) constatarea ca abuzivă a comisionului de risc credit inserat în contractul de credit modificat prin Actul Adițional nr. 2 din 10 august 2011 comision regăsit la pct. 3 lit. b), plătibil de la 10 septembrie 2011 până la 16 februarie 2015 momentul introducerii cererii de chemare în judecată; c) constatarea ca abuzivă a prevederii regăsite în contractul inițial condiții generale la punctul 4.2.; d) obligarea pârâtei la denominarea creditului în moneda naționala în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plățile între rezidenți se fac în moneda națională, iar ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar solicita modificarea clauzei și denominarea creditelor la cursul de la data semnării contractului de credit de 2,201; e) obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6617/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 5 lit. a) din convenția de credit nr. x/23.07.2008 din condițiile speciale ale convenției, fiind respinse celelalte solicitări ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 100 din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia nr. 100 din 19 ianuarie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 6617/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii pe fond a cererii și constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar, precum și înghețarea cursului valutar.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții consideră că instanța de judecată apreciază și motivează în mod greșit aplicarea principiului nominalismului și că în cauză există motive contradictorii, în sensul că acțiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000 - lege specială, ori menținerea faptului că s-ar aplica în parte dispozițiile Legii nr. 193/2000, dar și principiul nominalismului, în mod vădit prezintă o contradicție din punct de vedere juridic.

În acest context, recurenții consideră că poate fi aplicabil fie principiul nominalismului, dacă acțiunea ar fi fost bazată pe dreptul material de răspundere civilă contractuală, nulitate absolută, ori Legea nr. 193/2000, cu consecința constatării nulității absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive.

În acest sens, recurenții menționează decizia recentă a CJUE, pronunțată în cauza C186/16 Andriciuc vs Banca Românească, ce vizează creditele în franci elvețieni, din care rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Astfel, Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și că, instanței naționale îi va reveni sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

In acest context, Curtea precizează ca instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Deși analizat în decizie, însă în mod greșit în opinia recurenților, principiul nominalismului monetar este reținut eronat, întrucât se reține că împrumutaților li s-ar aplica acest principiu, fără să se țină seama că în esență împrumutatul nu a încasat franci, ci a încasat/tras RON, în raport cu extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Se discută așadar, despre un dezechilibru fundamental având în vedere creșterea cu 200% a gradului de îndatorare financiară în raport cu momentul semnării contractului de credit, ori contrar susținerilor instanței de fond, în raport de cauza C26/2013, obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este "obiect al contractului conform CJUE" și nu cum arată instanța de fond, că sunt excluse din domeniul de aplicare aceste clauze.

Prin urmare, recurenții consideră că în ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

In opinia recurenților, instanța de apel a concluzionat, în mod greșit faptul că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel.

Astfel, în ce privește limbajul inteligibil, recurenții apreciază că sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Or, instanța nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Pentru aceste argumente, recurenții se consideră îndreptățiți să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 8 mai 2018, intimata D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin cererea depusă la 12 iulie 2018, recurenții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 4 raportări la art. 518, dar și al art. 27 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52 a ICCJ în dosarul nr. x/2018.

La 8 august 2018, intimata D. S.A. a depus punct de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții A. și B., prin care a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 iulie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 9 iulie 2018, recurenții depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 4 raportări la art. 518, dar și al art. 27 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52 a ICCJ în dosarul nr. x/2018 invocată de recurenții A. și B..

Prin aceeași încheiere a fost admisă cererea recurenților A. și B. privind sesizarea Curții Constituționale.

Prin rezoluția instanței din 9 iulie 2019, părțile au fost citate în vederea repunerii pe rol a cauzei și discutării admisibilității în principiu a recursului, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 10 octombrie 2019.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 100 din 19 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 12 decembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea pronunțată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de criticile recurenților, potrivit cărora, instanța de apel apreciază și motivează în mod greșit aplicarea principiului nominalismului, precum și faptul că în cauză există motive contradictorii în sensul că acțiunea este întemeiată pe Legea nr. 193/2000, ce se aplică ca lege specială, dar și principiul nominalismului, Înalta Curte apreciază că această critică poate fi subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susținute de recurenți, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, având în vedere că prima instanță a soluționat în mod corespunzător petitul referitor la riscul valutar.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiate la data de 23 iulie 2008 (contractul nr. x), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. menționată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 100 din 19 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 100 din 19 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.