ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1947/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 17 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâta E. MEMBRĂ A F., solicitând:

Prin sentința civilă nr. 3973 din 23 martie 2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1088 din 22 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 2071 din 23 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 1088 din 22 februarie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. MEMBRĂ A F., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs.

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă faptul că hotărârea este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv că instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile situației de fapt, însă le-a aplicat greșit.

Astfel, relativ la dobândă, recurenții-reclamanți susțin că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 și că acțiunea privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate clementele componente a acesteia.

Potrivit recurenților-reclamanți, contrar susținerilor pârâtei, modificarea clauzei referitoare la dobânda curentă în sensul respectării prevederilor legale nu reprezintă o ingerință nepermisă în convenția părților, ci este unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părți, libertatea contractuală neputând fi exercitată decât în limitele prevăzute de legislația în domeniul protecției consumatorilor, legislație edictată în scopul de a restabili echilibrul contractual între părțile aflate pe poziții inegale.

Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale referitoare la dobânda curentă, recurenții-reclamanți solicită repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumelor de bani achitate în baza acestor clauze abuzive.

Recurenții-reclamanți arată că o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, se produc anumite consecințe.

Convențiile de credit încheiate reprezintă contracte de adeziune, toate clauzele cuprinse în acestea fiind prestabilite de bancă, recurenții-reclamanți invocând faptul că nu au avut posibilitatea de a negocia nici o clauză din convenția de credit, întregul act juridic fiindu-le impus de către bancă, astfel că ulterior, obligația de plată a devenit excesiv de oneroasă, cu atât mai mult cu cât moneda creditului a devenit instabilă.

Mai arată recurenții-reclamanți că, pe toată perioada desfășurării contractului de credit, de la semnare și până în prezent, banca a modificat unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credințe și prevederilor legale.

În ceea ce privește clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți susțin că instanța a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, arătând că s-au aflat într-o situație juridică mai puțin avantajoasă în raport cu banca, libertatea lor de voință limitându-se la a accepta în bloc clauzele contractuale și la a adera la conținutul lor în forma prezentată de bancă, creându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual evident între drepturile și obligațiile părților contractante.

Recurenții-reclamanți susțin că intimata-pârâtă le-a impus moneda de creditare, susținând că aceasta este extrem de stabilă, deși, în calitatea ei de profesionist trebuia ca, în mod obiectiv, să prezinte riscurile unui astfel de contract și nu să îi inducă în eroare prin prezentarea monedei de creditare ca fiind una care nu comportă riscuri și este în afara oricărui pericol de devalorizare.

Consideră că o dovadă pentru cele afirmate o reprezintă chiar lipsa din contract a unei clauze care să reglementeze reevaluarea costurilor în situația ipotetică de devalorizare a monedei, rezultând că banca a avut în vedere o posibilă devalorizare a monedei.

Recurenții-reclamanți arată că nu au fost în niciun fel informați în cadrul negocierilor contractului că în viitor, cost creditului poate crește foarte mult, inexistența informării fiind evidentă prin faptul că banca - profesionist - nu a adus la cunoștința reclamanților cursul valutar pe perioadele anterioare contractării creditului, intimata-pârâtă având cunoștință despre fluctuația foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda națională, de caracterul ei instabil.

Astfel, recurenții-reclamanți susțin că, luând în considerare prevederile anexei nr. 2, în care sunt indicate categoriile de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută cu alți rezidenți, achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în niciuna din situațiile vizate, astfel că plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în moneda națională.

În ceea ce privește comisionul de administrare, recurenții-reclamați susțin că instanța a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Arată, astfel, că dispozițiile contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligația de plată a unui comision de administrare nu au fost negociate cu consumatorul, intimata-pârâtă nefăcând nicio dovadă în acest sens. Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienților.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Recurenții-reclamanți susțin că s-au aflat, de la semnarea convenției inițiale de credit, într-o situație juridică mai puțin avantajoasă în raport cu banca, convenția de credit supusă analizei prezentând caracterul unui contract standard, preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile unui contract de adeziune. Pe de altă parte, potrivit recurenților-reclamanți, nu poate fi interpretată drept dovadă a negocierii împrejurarea că între părți a intervenit, ulterior încheierii contractului, un act adițional.

Necesitatea asigurării protecției consumatorului are la bază plasarea acestuia pe o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul, atât sub aspectul puterii de negociere, cât și al nivelului de informare. Această situație îi pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant, fără a avea posibilitatea efectivă de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial este ca, prin acest mecanism, să fie acordată posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul sau împrejurarea că o clauză contractuală ce prevede obligația de plată a unor sume de bani este impusă pe calea acordării unui credit, creează un dezechilibru semnificativ între cele două părți contractante.

Potrivit recurenților-reclamanți, consecința directă a neasigurării posibilității reale și efective de negociere o reprezintă crearea unui dezechilibru evident între drepturile și obligațiile asumate de părți, situație de natură a satisface exclusiv interesele unui singur contractant. În plus, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia clauza contractuală trebuie redată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă nu numai că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințe economice ce rezultă din contract în ceea ce-l privește.

Referitor la restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare, având în considerare caracterul abuziv și lovit de nulitate absolută al clauzei ce permite perceperea comisionului de administrare, inserată atât în cuprins convenției inițiale de credit, cât și în cuprinsul actului adițional, recurenții-reclamanți apreciază că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, precum și față de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la dobândă, care vizează faptul că nu este prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente, astfel că pe toată perioada derulării contractului intimata-pârâtă a modificat unilateral procentul de dobândă, nu pot fi reținute.

Prin actele adiționale la contractele de credit nr. x/23.04.2008 și respectiv nr. x/31.07.2008, încheiate în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, la art. 1.2.2.1 - "Dobânda curenta" (prevederile fiind identice în cele două acte adiționale), s-au prevăzut următoarele:

"Rata dobânzii variabile, care se aplică la soldul creditului este compusă din indicele de Referință ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă Marja Băncii în cuantum de 7,255%. Rata Dobânzii variabile este revizuibilă și se aplică din datele de 25 februarie, 25 mai, 25 august și 25 noiembrie, în funcție de Indicele de referință ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni (…)".

Totodată, având în vedere faptul că în apel criticile invocate de apelanții-reclamanți au vizat exclusiv modificarea dobânzii prin actele adiționale încheiate în baza O.U.G. nr. 50/2010, mai exact modificarea marjei băncii care intră în compunerea dobânzii variabile, nefiind avută în vedere așadar și eventuala modificare a dobânzii aplicabile celor două credite pentru intervalul de la data contractării acestora până la momentul încheierii celor două acte adiționale, argumentul recurenților-reclamanți în sensul că de la momentul încheierii contractelor de credit banca a modificat unilateral procentul de dobândă, este invocat omisso medio.

Ca atare, având în vedere dispozițiile contractuale, astfel cum au fost modificate potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, nu pot fi reținute argumentele recurenților-reclamanți în sensul că nu este prevăzută formula de calcul a dobânzii, nici că intimata-pârâtă a modificat unilateral procentul de dobândă, lipsind posibilitatea de a anticipa consecințele juridice ale acestor modificări.

Înalta Curte reține că argumentele expuse de către recurenții-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar vizează exclusiv situația de fapt, respectiv momentul prealabil încheierii contractelor, lipsa de informare, lipsa negocierii. Aspectele de netemeinicie excedează controlului de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Nici criticile referitoare la comisionul de administrare nu pot fi reținute.

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activități necesare derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 2071 din 23 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 2071 din 23 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.