ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2496/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 10 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. B011 din 5 aprilie 2004, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B011 din 5 aprilie 2004, încheiat la S.C. B. S.A. Pitești la 9 martie 2006, respectiv nulitatea absolută a art. 9.16, art. 9.17, art. 9.19 și art. 9.20 pentru fraudarea legii și abuz de drept; să se constate încălcarea de către vânzătoare a art. 8.4.2 și art. 8.7 din contract; să se dispună restituirea prețului actualizat al contractului și repunerea părților în situația anterioară, pentru fraudarea legii prin constatările de la punctele 1 și 2; să se dispună acordarea dobânzilor și actualizărilor prevăzute de lege pentru sumele încasate cu titlu de preț; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 57 din Constituția României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și ale O.U.G. nr. 296/2000 privind înființarea Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului.

Pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins excepția netimbrării, a admis excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere având ca obiect constatarea încălcării de către vânzătoare a art. 8.4.2 și art. 8.7 din contract, excepție invocată de instanță din oficiu, pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 3186/2019 din 1 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins capătul 2 de cerere având ca obiect constatarea încălcării de către vânzătoare a art. 8.4.2 și art. 8.7 din contract, ca inadmisibil. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a respins cererea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate. A menționat că nu contestă soluția de respingere ca inadmisibil a capătului 2 de cerere.

Prin decizia civilă nr. 697A/2021 din 16 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant și a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând instanței să admită calea de atac formulată și să caseze în parte hotărârea atacată, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs sunt în esență următoarele:

Prin memoriul de recurs recurentul susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei în sensul că raționamentul prin care curtea de apel a reținut că deși clauzele contestate există în contract ele, nu limitează accesul la justiție, nu este logic. Se susține că limitările impuse de art. 9.16, art. 9.17, art. 9.19 și art. 9.20 din contractul încheiat între părți nu au fost analizate din perspectiva art. 13 din Convenția Europeană referitor la accesul la justiție.

Recurentul-reclamant invocă încălcarea dispozițiilor art. 1337 C. civ. din 1864 referitor la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, susținând că intimata-pârâtă nu l-a informat despre situația B. S.A. și că i-a ascuns componența patrimoniului și datoriile acestei societăți.

Sub un alt aspect, recurentul susține că au fost greșit aplicate normele de drept material reprezentate de art. 12 alin. (5)

1

și alin. (5)

2

din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării deoarece curtea de apel a reținut că aceste dispoziții au fost introduse prin Legea nr. 191/2004, care a intrat în vigoare la 29 mai 2004, ulterior încheierii contractului de privatizare, deși acestea au fost introduse prin O.G. nr. 36/2004, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 2004, anterior încheierii contractului de privatizare, arată recurentul. În acest sens, recurentul susține că instanța de apel a menționat eronat că Legea nr. 137/2002 a fost modificată la data de 26.05.2004 în condițiile în care acesta a indicat corect parcursul legislativ al acestei legi. Astfel, arată recurentul, art. 12 alin. (5) indice 1 și 5 indice 2 ale Legii nr. 137/2002 au fost introduse și s-au aflat în vigoare anterior datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 05.04.2004, fiind prevăzute de O.G. nr. 36/2004 din 20.01.2004.

Se mai arată că raționamentul curții de apel ar fi fost diferit, în sensul că aceasta ar fi putut constata că activele societății privatizate erau incluse în capitalul social. De asemenea, recurentul susține că prin aplicarea greșită a normelor de drept material instanța de apel a pronunțat decizia recurată bazată pe o premisă eronată. Totodată, recurentul menționează că nu contestă soluția de respingere de către tribunal ca inadmisibil a capătului 2 din cererea de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 12 alin. (5)

1

și alin. (5)

2

din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, întrucât instanța de apel în mod corect a răspuns criticilor cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 191/2004, prin care a fost modificată Legea nr. 137/2002, astfel cum a fost criticată prin cererea de apel.

Înalta Curte reține că art. 12 alin. (5)

1

din Legea nr. 137/2002 a fost introdus prin O.U.G. nr. 36/2004 și menținut prin Legea nr. 191/2004, prin care a fost introdus și alin. (5)

2

, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 191/2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 36/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 137/2002:

"La articolul I, punctul 5 va avea următorul cuprins: 5. După alin. (5) al articolului 12 se introduc alin. (5)

1

și 5

2

cu următorul cuprins:

(5

1

) Majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-au eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate se realizează fără adăugarea unei prime de emisiune.

(5

2

) Prețul de subscriere al acțiunilor aferente dreptului de preferință exercitat de acționarii existenți în cadrul majorării capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-au eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate se va stabili fără adăugarea unei prime de emisiune."

Este adevărat că art. 12 alin. (5)

1

din Legea nr. 137/2002 a fost introdus prin O.U.G. nr. 36/2004, însă această împrejurare nu este de natură să atragă aplicabilitatea acestuia în cauză.

Înalta Curte reține că prevederile art. 12 alin. (5)

1

și 5

2

din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, nu sunt incidente în speță, obiectul actului juridic a cărui nulitate absolută parțială se solicită a fi constatată prin cererea de chemare în judecată este reprezentat de acțiunile deținute de stat, prin instituția publică implicată în privatizare, respectiv intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, la societatea B. S.A.

Referitor la acest aspect, în mod corect instanța de apel, stabilind situația de fapt, a reținut că obiectul actului juridic rezultă din clauza expresă de la art. 2.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B011/05.04.2004, respectiv un număr de 217.279 acțiuni, reprezentând 97.98% din capitalul social al B. S.A..

Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a evidențiat distincția între capitalul social, reprezentat de acțiuni sau părți sociale și patrimoniul societății, compus din bunurile aflate în proprietatea acesteia. Or, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, autoarea intimatei-pârâte a vândut și autorul recurentului-reclamant a cumpărat, pachetul de acțiuni deținut de stat la această societate comercială, și nu imobile din patrimoniul B. S.A..

În consecință, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub acest aspect sunt nefondate.

Totodată, Înalta Curte reține că recurentul a invocat în mod formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece acesta nu argumentează în concret considerentele contradictorii și nici nu arată care sunt motivele străine de natura cauzei din decizia recurată, ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel. Criticile recurentului prin care arată că limitele impuse de art. 9.16, art. 9.17, art. 9.19 și art. 9.20 din contractul încheiat între părți nu au fost analizate din perspectiva art. 13 din Convenția Europeană referitor la accesul la justiție nu pot fi însușite de Înalta Curte, deoarece din punct de vedere al naturii sale juridice, dreptul de "recurs" este un drept subiectiv de natură procedurală care garantează în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție "un drept de acces" în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune "redresarea" situației litigioase.

Față de faptul că cererea de chemare în judecată a fost analizată de prima instanță de judecată, iar hotărârea pronunțată a fost supusă căii de atac prevăzute de lege, rezultă fără echivoc că recurentul a avut acces la justiție, astfel că nu se poate prevala de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că instanța de apel a reținut din perspectiva art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție că în prezenta cauză accesul la justiție al reclamantului nu a fost blocat în condițiile în care acesta a putut să formuleze cerere de chemare în judecată pentru a obține desființarea clauzelor contractuale apreciate ca nelegale pe care instanța nu a respins-o ca inadmisibilă.

În ceea ce privește criticile cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1337 C. civ. din 1864, cu privire la răspunderea vânzătorului, instanța supremă reține că acestea nu pot fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât analiza relei-credințe și a răspunderii contractuale a unei părți sunt aspecte de fapt. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 697A/2021 din 16 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 697A/2021 din 16 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2022.