ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2282/2021

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 17 noiembrie 2017 la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Hidroconstructia S.A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata de despăgubiri în cuantum de 241.227,49 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor care s-au aflat în patrimoniul societății și au fost restituite foștilor proprietari prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. Prin sentința civilă nr. 3408 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată și obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 241.227,49 RON cu titlu de despăgubiri, actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective și a sumei de 5.930 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S., la 17 decembrie 2019, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii excepțiilor invocate iar, pe fondul cauzei, respingerea actiunii ca netemeinică si nelegală. Prin decizia nr. 898 din 16 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs la 27 octombrie 2020 pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului iar, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate în cauză și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinică și nelegală. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod nelegal prima instanță precum și instanța de apel au respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu nesocotirea art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificata prin Legea nr. 99/1999 si Legea nr. 137/2002/R, precum și a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, care prevăd termene speciale de prescripție de o luna, respectiv 3 luni, de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia sa cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului. De asemenea, recurenta a invocat și încălcarea termenului general de prescripție prevazut la art. 2517 C. civ. Recurenta arată că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004 iar, prin contractul de vanzare-cumparare de acțiuni nr. 266 din 02.06.1995 nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute în numele statului la această societate. Potrivit recurentei și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a fost soluționată cu încalcărea art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, întrucât despăgubirile acordate pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social. În ceea ce privește obligarea recurentei la plata sumei de 241.227,49 RON cu titlu de despăgubiri, aceasta apreciază că nu există nicio mențiune la art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 referitoare la faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor. Recurenta susține în motivarea recursului că este lipsită de fundament legal obligarea acesteia la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la societatea intimată. În acest sens, recurenta apreciază că repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, în condițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, potrivit cărora "acționarii... răspund numai pana la concurenta capitalului social subscris". Mai susține recurenta că, în situația în care ar fi îndeplinite toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Recurenta critică și soluția de obligare la plata sumei de 5.931 RON cu titlu de cheltuieli de judecată întrucât nu se poate reține, în cauză, culpa sa procesuală. De asemenea, în susținerea recursului formulat, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat în temeiul art. 72 C. proc. civ., admiterea cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata sumei de 241.227,49 RON cu titlu de despăgubire și 5.930 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, care urmează să se actualizeze cu indicele de inflație de la data plății efective, în ipoteza menținerii obligației de plată în sarcina sa.

La 11 februarie 2021, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului arătând că motivele de casare invocate de recurentă nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La 01 martie 2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care, în esență, a reiterat motivele de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 15 iunie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din același cod. Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților. Recurenta-pârâtă a depus la 09 iulie 2021 punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care susține, în esență, că cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este admisibilă. În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 2 noiembrie 2021. Referitor la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulată în susținerea recursului, recurenta arată că este admisibilă potrivit art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997. Înalta Curte constată că formularea cererii de chemare în garanție, direct în recurs, este inadmisibilă potrivit dispozițiilor art. 72 și art. 73 alin. (3) C. proc. civ. La termenul din 2 noiembrie 2021, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a reținut următoarele: Art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat" iar, potrivit art. 486 alin. (3) din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din același cod. Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege este sancționată cu nulitatea cererii de recurs, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. Prin urmare, controlul judiciar exercitat pe calea recursului nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici ale deciziei atacate, ce ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, se constată că recursul declarat este o copie fidelă a motivelor de apel, fiind reiterate criticile formulate în calea de atac a apelului, fără însă a prezenta argumente din care să rezulte că analiza instanței de apel nu corespunde normelor legale incidente. Astfel, recurenta-pârâtă la pagina 8 din motivele de casare se adresează instanței de apel deși declară recurs. În apel, pârâta a invocat că în mod nelegal prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune nesocotind dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 2517 C. civ., iar în decizia pronunțată, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată este o acțiune post-privatizare supusă regimului de drept comun, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, al cărui curs nu s-a împlinit. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel privind respingerea în mod greșit a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța de apel l-a apreciat ca fiind nefondat întrucât instituțiile publice implicate în procesul de privatizare au calitate procesuală pasivă potrivit art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 neavând relevanță faptul că prin procesul de privatizare s-au vândut acțiuni și nu imobile. În ceea ce privește critica pârâtei privind respingerea în mod greșit a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, curtea de apel a respins-o motivând că valoarea acțiunilor este influențată de valoarea activelor unei societăți, iar la data încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni erau emise certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor. În ceea ce privește critica pârâtei privind soluția pronunțată pe fondul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor reprezentând valoarea contabilă a imobilelor astfel cum este reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunurilor din patrimoniul societății și nu la valoarea de circulație a acestora, în acord cu Decizia nr. 18 din 17.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. De asemenea, instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 și nu cele ale art. 29 din Legea 137/2001, care sunt aplicabile contractelor de vânzare cumpărare încheiate după intrarea legii în vigoare. Curtea de apel a respins și critica referitoare la soluția de obligare a pârâtei la plata cheltuielor de judecată motivat de faptul că pârâta este cea care se află în culpă procesuală, fiind obligată la plata sumei de 5.930 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, iar cuantumul acestora nu poate fi redus potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte constată că argumentelor instanței de apel anterior menționate pentru care s-au respins motivele invocate nu au fost criticate de pârâtă în calea de atac extraordinară a recursului, ci aceasta se rezumă la a reproduce în mod fidel motivele din calea de atac a apelului privind respingerea în mod greșit de către prima instanță a excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a inadmisibilității cererii de chemare în judecată precum și cele privind acordarea în mod eronat a cheltuielilor de judecată de către prima instanță. Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesară efectuarea unei analize a conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile și întemeierea recursului pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege pentru a se putea efectua controlul de legalitate a deciziei recurate. Prin urmare, întrucât motivele de casare prezentate de recurentă nu reprezintă veritabile critici ale hotararii atacate, nefiind indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivare necorespunzatoare, care de asemenea nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului. În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute strict și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate conform art. 489 alin. (3) din același cod, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 898 din 16 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.