ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2461/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. CADRUL PROCESUAL

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, la data de 29 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea de Tratament Balnear și Recuperare a Capacitatii de Munca T.B.R.C.M. S.A. a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D. și E., solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 993.561 de RON; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 2297, pronunțată la data de 23 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității de reprezentant și a admis excepția prescripției, respingând acțiunea, ca prescrisă; a obligat reclamanta să achite pârâților B., C. și D. suma de 1.500 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Soluția instanței de apel. Hotărârea recurată

Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1317 din 07 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă "T.B.R.C.M. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 2297 din data de 23.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații- pârâți A., B., C., D. și E., ca nefondat, și a obligat apelanta la plata către intimata E. a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, și către intimatul D. a sumei de 2.400 RON, cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta SOCIETATEA DE TRATAMENT BALNEAR ȘI RECUPERARE A CAPACITĂȚII DE MUNCĂ "T.B.R.C.M." S.A., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, iar, față de soluția dată de prima instanță, de respingere a acțiunii, ca prescrisă, a solicitat casarea, atât a deciziei civile recurate, cât și a sentinței civile nr. 2297/23.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe; cu obligarea intimaților-pârâți la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În recursul său, întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat scurt istoric al cauzei și a criticat decizia civilă recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Criticile sale vizează aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2523 C. civ. și art. 2528 alin. (1) C. civ., precum și a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, ce se subsumează motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece, supun dezbaterii materia momentului de început al termenului de prescripție, instituție de drept substanțial.

Susține recurenta-reclamantă că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că argumentele invocate de către aceasta nu înlatură considerentele Deciziei nr. 19 din 03.06.2019, pronunțată în soluționarea unui recurs in interesul legii, întrucât, "atât paguba cat si cei răspunzători de ea puteau fi cunoscuți încă de la momentul efectuării plăților pretins nelegale".

Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei și această regulă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și un moment obiectiv, constând în data -judecătorește stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la calitatea pe care intimatii-pârâți au avut-o în cadrul societății și raportat la atribuțiile acestora, conform dispozițiilor legale menționate, recurenta-reclamantă arată că fapta ilicită a fost săvârșită și preiudiciul a fost produs chiar de către reprezentanții conducerii unității sale, A. - director general si președinte al Consiliului de Administrație (CA), B. - membru A.G.A., C. - membru A.G.A., D.- membru A.G.A., E.- director economic, intimații-pârâți din prezenta cauză, care aveau atribuții de gestionare a mijloacelor financiare ale societății și de efectuare a plăților în conformitate cu legislația în vigoare și reglementările interne ale societății.

Fata de aceste aspecte, contrar celor reținute de către instanța de apel, se susține de către recurenta-reclamantă, că aceasta, ca entitate juridica, nu putea să cunoască încă de la începutul anului 2013 săvârșirea faptei ilicite chiar de către organele de conducere și prejudiciul produs, ci doar din momentul în care i s-a comunicat raportul de control al Curții de Conturi, respectiv, la data de 29.11.2013 (acesta fiind și momentul la care ar fi putut să cunoască toate aceste împrejurări), când recurenta a cunoscut atât fapta ilicită, cât și prejudiciul produs și persoanele responsabile.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 25.11.2021, sub nr. x/2016.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-reclamantă Societatea de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă "T.B.R.C.M." S.A. a formulat punct de vedere în scris la raport, înregistrat la data de 31 mai 2022, prin care, a arătat că este de acord cu cele învederate de către magistratul asistent raportor prin raportul întocmit.

La termenul din 22 septembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Prin aceeași încheiere a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți B., C. și D., prin întâmpinare.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte și intimaților-pârâți, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește recursul, principala critică formulată vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, susținând recurenta că în mod greșit s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă încă de la începutul anului 2013, după efectuarea tuturor plăților aferente anului 2012.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, excepția prescripției dreptului material la acțiune a primit o judicioasă dezlegare, printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, inclusiv prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, prin care s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Astfel, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia R.I.L. nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv, 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64).

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță în speță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data întocmirii ori comunicării deciziei sau raportului Curții de Conturi, dată la care recurenta-reclamantă susține că a luat cunoștință despre neregulile și paguba suferită, urmare a plăților drepturilor salariale efectuate de intimații- pârâți.

Prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina recurentei obligația de a recupera un prejudiciu, însă, aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat doar condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, corect și legal instanța de apel a apreciat că dreptul său la acțiune pentru recuperarea pagubei este prescris, stabilind în mod legal data când a început să curgă termenul de prescripție de trei ani, ca fiind data efectuării plăților pretins nelegale, respectiv, cel târziu, încă din primele luni ale anului 2013; la acel moment, recurenta-reclamantă a cunoscut producerea pagubei și putea sau trebuia să cunoască și autorul pagubei.

Faptul că nu a inițiat nicio măsură în acest sens decât după data de 26.11.2013, după ce i s-a comunicat raportul de control întocmit de către Curtea de Conturi a României, nu poate fi imputat intimaților-pârâți, ci dă expresie rolului sancționator al instituției prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa de diligență a titularului dreptului.

Prejudiciul nu este stabilit prin raportul de control ori decizia Curții de Conturi, ci doar constatat de aceasta, cu dispoziția să se procedeze la recuperarea lui, desigur, în măsura în care mai este în termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, ceea ce, în speță, nu mai posibil, iar faptul că prin decizia Curții de Conturi s-a dispus ca recurenta-reclamantă să ia toate măsurile pentru recuperarea prejudiciului, nu mută data de început a curgerii prescripției, și nici nu reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Recurenta avea obligația de a lua aceste măsuri, ce îi incumbau prin lege, încă de la data producerii prejudiciului și până la data împlinirii termenului de prescripție, controlul realizat de Curtea de Conturi neavând nicio relevanță din perspectiva elementelor prescripției dreptului material la acțiune.

Fiind dovedit acest moment al producerii pagubei, prin plățile nelegale efectuate, reprezentând cheltuieli salariale acordate sub formă de prime angajaților societății, precum și faptul că recurenta-reclamantă a avut posibilitatea și obligația să stabilească încă de la acel moment persoanele responsabile de producerea pagubei, nu mai pot fi primite susținerile acesteia cu privire la un alt moment de început al curgerii termenului de prescripție, cum eronat încearcă că pretindă în recurs, respectiv, momentul în care i s-a comunicat raportul de control al Curții de Conturi, data de 29.11.2013.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a luat măsurile necesare la timp și nu și-a îndeplinit îndatoririle legale anterior controlului efectuat de Curtea de Conturi nu poate constitui temei de admitere al acțiunii sale.

Instanța de apel a identificat corect și dispozițiile legale aplicabile situației de fapt reținute, dând eficiență inclusiv celor statuate de I. C. civ..J. prin Decizia de Recurs în interesul legii nr. 19/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860/24. X.2019.

Relevante în acest sens, se rețin ca fiind și considerentele de la următoarele paragrafe din decizie:

"67. Pentru perioada ulterioară datei de 13 mai 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 – aplicabilă speței, s.n., dispozițiile art. 211 lit. c) din acest act normativ prevăd data producerii pagubei ca fiind momentul nașterii dreptului la acțiunea în răspunderea patrimonială.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că evocarea de către recurenta-reclamantă a dispozițiilor art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ., care, susține aceasta că ar fi fost aplicate și interpretate greșit de către instanța de apel, nu este de natură a înfrânge soluția instanței de apel.

Sub aspectul prescripției extinctive, aceste prevederi legale statuează cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție, și anume în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și care, așa cum s-a arătat mai sus, nu poate fi influențat de un act de control întocmit de un terț față de raporturile dintre părți.

Este mai presus de orice evidență că recurenta-reclamantă avea posibilitatea și, totodată, obligația legală să declanșeze mecanismele interne în ce privește controlul de gestiune financiară, precum și controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul, neavând ocrotirea legală de a sta în pasivitate până la comunicarea raportului Curții de Conturi, cum nefondat solicită prin recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, vor fi înlăturate, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă E. a sumei de 3.000 RON, către intimatul-pârât D. a sumei de 1.500 RON, intimatului-pârât B. a sumei de 1.500 RON și intimatei-pârâte C. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat, conform dovezilor aflate la filele x și 118 - 120 din dosarul de recurs.

Cât privește solicitarea recurentei de reducere a onorariului de avocat al intimaților-pârâți, formulată cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, neputând fi primită.

Obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost instituită în sarcina părții căzute în pretenții, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său".

Aceste norme de procedură trebuie coroborate și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât prin cheltuielile de judecată nu poate fi obținută rambursarea unor sume de bani decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, ținându-se seama și de faptul că fundamentul acordării cheltuielilor este reprezentat de culpa procesuală a celeilalte părți.

În consecință, în aprecierea cuantumului onorariului avocatului în procesul civil, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea creanței/obiectului cauzei, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă depus, ori elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea cauzei, putându-se aprecia în ce măsură onorariul trebuie suportat de pârâtul chemat în judecată, cu atât mai mult cu cât dispozițiile C. proc. civ. sunt menite să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea cheltuielilor de judecată de la finalitatea firească.

Or, în speța de față, având în vedere valoarea obiectului cererii, complexitatea cauzei, care este una de nivel mediu, dar și activitatea desfășurată de avocat, care a întocmit întâmpinare la cererea de recurs, răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că onorariul plătit de fiecare dintre intimații-pârâți întrunește cerințele caracterului necesar și rezonabil, mai ales în contextul în care onorariul achitat include, pe lângă costurile determinate de acordarea asistenței juridice, și pe cele necesare desfășurării în condiții corespunzătoare a activității avocatului, această sumă fiind una impozabilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA DE TRATAMENT BALNEAR ȘI RECUPERARE A CAPACITĂȚII DE MUNCĂ "T.B.R.C.M." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1317 din 07 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Societatea de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă "T.B.R.C.M." S.A. să plătească intimatei-pârâte E. suma de 3.000 RON; intimatului-pârât D. suma de 1.500 RON; intimatului-pârât B. suma de 1.500 RON și intimatei-pârâte C. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2022.