ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2407/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) și c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 4 iunie 2008; să îi exonereze pe reclamanți de la plata comisionului de administrare pentru viitor, ca urmare a anulării clauzei contractuale abuzive aferente; să o oblige pe pârâtă la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de administrare, plus dobânda legală și cu titlu de comision de acordare; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.1 din contractul de credit și să o elimine, să stabilizeze cursul de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să denomineze în moneda națională plățile, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7158 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Împotriva sentinței civile nr. 7158 din 10 noiembrie 2016 au formulat apel principal reclamanții A. și B. și apel incident pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2067/2017 din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul principal declarat de reclamanții A. și B., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată. A constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. a) privind comisionul de analiză și art. 5 pct. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare ca fiind abuzive, clauze din contractul de credit și garanție nr. x din 4 iunie 2008. A exonerat reclamanții de la plata comisionului de administrare. A obligat pârâta la restituirea sumelor încasate abuziv în baza celor două clauze a căror nulitate s-a constatat. A respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași sentințe. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 2103 din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1815 din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de A. și B. și apelul incident formulat de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7518 din 10 noiembrie 2016 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 726 din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, formulată de intimata C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă au declarat recurs principal reclamanții A. și B. și recurs incident pârâta C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a declarat recurs pârâta C. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autorii căii de atac susțin că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de analiză, clauza de risc valutar, obligarea intimatei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferențe de curs valutar, înghețarea cursului de schimb valutar, precum și cu privire la denominarea în monedă națională a plăților.

Arată că instanța de apel a interpretat în mod greșit lipsa dovezilor cu privire la obligația de informare asupra evoluției cursului valutar. Precizează că nu au primit creditul în franci elvețieni și că nu au fost informați cu privire la posibila fluctuație viitoare a monedei străine și apreciază că s-ar fi impus aplicarea prevederilor art. 1271 C. civ., cu consecința adaptării contractului. Invocă la modul general dispozițiile regulamentului valutar conform cărora prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională. Menționează că nu au avut posibilitatea efectivă de a negocia contractul.

În final, s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Recurenții-reclamanți au indicat în memoriul de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident formulat, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea căii de atac declarate, cu consecința casării în parte a deciziei atacate în ceea ce privește soluția de respingere a apelului incident.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 247 alin. (1), art. 59, art. 78 și art. 36 C. proc. civ., cu privire la modalitatea de soluționare a excepțiilor lipsei coparticipării procesuale pasive și a lipsei calității procesuale pasive.

Apreciază că excepția lipsei coparticipării procesuale pasive putea fi invocată direct în fața instanței de apel, fiind o excepție absolută, și susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că în apel nu poate fi analizat cadrul procesual pasiv. Consideră că judecarea cauzei în lipsa cesionarei D. nu este corectă.

Critică și soluția prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, față de contractul de cesiune intervenit între recurenta-pârâtă și cesionara D..

Totodată, susține că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează efectele cesiunii de creanță, respectiv art. 24 și 25 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, art. 70 și art. 71 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, art. 6 și art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că în mod greșit a reținut curtea de apel că autorii cererii de completare sunt reclamanții, care au formulat apel principal, întrucât această cererea a fost formulată de pârâtă. Mai arată că prin respingerea cererii de completare au fost încălcate prevederile art. 444 C. proc. civ. deoarece instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată sub forma onorariului de avocat. Recurenta apreciază că instanța ar fi trebuit să analizeze cererea sa, să admită cererea de completare a dispozitivului deciziei și, eventual, să respingă cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Recurenta-pârâtă consideră că era îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată întrucât a câștigat litigiul și că nu i se poate reține culpa procesuală față de faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive pe care a invocat-o a fost respinsă. Susține că au fost încălcate prevederile art. 451-art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare față de recursul formulat de recurenții-reclamanți prin care a solicitat respingerea acestei căi de atac.

Prin întâmpinarea depusă, recurenții-reclamanți au solicitat anularea recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021 și în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 25 mai 2022 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare, au fost admise în principiu recursul principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă și recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă și s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 16 noiembrie 2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți, instanța supremă constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui de text de lege, pe care l-a invocat în mod formal.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 lit. b) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori întrucât curtea de apel a analizat clauzele contractuale contestate și a reținut că reclamanții au avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul acestora la data semnării convenției de credit. Va înlătura, de asemenea, criticile prin care se susține că intimata nu și-a îndeplinit obligația de informare și că nu a dat posibilitatea reclamanților de a negocia contractul întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a stabilit că recurenții nu au făcut dovada faptului că au inițiat procesul de negociere și nici că intimata ar fi știut despre fluctuația viitoare a cursului valutar.

Instanța supremă reține că aspectele legate de contextul factual de la data încheierii contractului, cum ar fi informațiile oferite de bancă, negocierea sau nu a contractului și moneda în care a fost primit împrumutul nu pot fi reanalizate în recurs, reprezentând chestiuni de netemeinicie.

Nu vor fi reținute nici criticile referitoare la soluția pronunțată cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de acordare și administrare deoarece în mod corect curtea de apel a constatat că prevederile contractuale au un caracter clar și inteligibil, iar cuantumul celor două comisioane rezultă fără dubiu din economia contractului.

Astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință." Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul (…) unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1271 C. civ. vor fi înlăturate deoarece contractul de credit a fost încheiat în anul 2008, iar art. 1271, care a dat o consacrare expresă instituției impreviziunii, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, ca parte a Noului C. civ.. Conform art. 6 C. civ., "dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Înalta Curte nu va reține nici criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucât în mod corect curtea de apel a aplicat principiul nominalismului monetar edictat de art. 1578 C. civ. din 1864, potrivit căruia "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar conform alin. (2), "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Instanța supremă reține astfel că prevederea contractuală care stipulează obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Vor fi înlăturate și criticile referitoare la interpretarea greșită a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 întrucât, pe de o parte, recurenții indică greșit textul de lege, nefiind clar dacă se referă la prevederile directivei sau la cele ale Legii nr. 193/2000, iar pe de altă parte, motivul de casare prevăzut de pct. 8 are în vedere aplicarea sau încălcarea normei de drept material, iar nu interpretarea sa.

În ceea ce privește recursul incident declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susține încălcarea normelor de procedură edictate de art. 247 alin. (1), art. 59, art. 78 și art. 36 C. proc. civ., cu privire la modalitatea de soluționare a excepțiilor lipsei coparticipării procesuale pasive și a lipsei calității procesuale pasive întrucât soluția de respingere a apelului incident vizând soluționarea celor două excepții este corectă.

Textele de lege a căror nerespectare o invocă recurenta-pârâtă se referă la invocarea excepțiilor în cursul procesului, la condițiile coparticipării procesuale și la introducerea forțată în cauză a altor persoane, aspecte cărora curtea de apel le-a răspuns prin invocarea justă a prevederilor art. 478 C. proc. civ., care nu permit modificarea în apel a cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe. Dispozițiile art. 78 din același cod constituie o derogare de la principiul disponibilității părților, instanța având dreptul de a pune în discuția părților inițiale necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecății o impune. Or, în cauză instanța de apel a observat că intimata-pârâtă ar fi avut posibilitatea de a invoca coparticiparea procesuală și în fața primei instanțe, statuare care este confirmată de succesiunea faptelor juridice în sensul că cesiunea de creanță a intervenit în anul 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată ulterior, în anul 2016.

Înalta Curte reține că au fost respectate și prevederile art. 36 C. proc. civ. care definește calitatea procesuală ca fiind "identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios." În mod corect a constatat curtea de apel că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea unor clauze contractuale pentru motive anterioare sau care existau la data încheierii contractului și restituirea sumelor aferente acestor clauze. Față de faptul că intimata-pârâtă, și nu cesionara, este semnatara convenției de credit, și având în vedere că sumele respective au fost încasate tot de intimata-pârâtă, în mod judicios a statuat instanța de apel că legitimarea procesuală pasivă aparține pârâtei.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care se susține că au fost încălcate normele de drept material edictate de art. 24 și art. 25 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, art. 70 și art. 71 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și art. 6 și art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 deoarece aceste texte de lege reglementează efectele cesiunii de creanță din punct de vedere al publicității acestei operațiuni și al relației juridice dintre debitorul cedat și cesionar, devenit noul creditor. Or, ceea este dedus judecății în prezentul recurs este stabilirea corectă a cadrului procesual, raportat la cererea de chemare în judecată, în limitele principiului disponibilității și a efectului devolutiv al apelului, și nu examinarea pe fond a relațiilor dintre părți înainte și după intervenirea cesiunii de creanță.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute criticile prin care autoarea căii de atac susține încălcarea normelor de procedură edictate de art. 444 și art. 451-art. 453 C. proc. civ., subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) din același cod.

Potrivit art. 444 C. proc. civ., "dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii."

Din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel a analizat cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pe care a respins-o, apreciind că ambele părți au pierdut procesul și că nu sunt întrunite condițiile art. 453 C. proc. civ.

Din succesiunea etapelor procesuale și a soluțiilor pronunțate rezultă că apelul incident formulat de recurenta-pârâtă a fost respins în al doilea ciclu procesual, această parte fiind în culpă procesuală. Culpa părții nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată de lege prin însuși faptul pierderii procesului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, și recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2022.