ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1374/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/29.02.2016 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.1 din contractul de credit nr. x/06.02.2008; să dispună înghețarea cursului de schimb CHF/leu la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit; să oblige pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea CHF/leu de la momentul încheierii contractului; să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului facându-se la cursul CHF-leu de la data semnării contractului; să oblige pârâta la plata sumelor achitate în plus în temeiul contractului rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil de la data semnării contractului, sume la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7754 din 08 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei A..

Împotriva sentinței civile nr. 7754 din 08 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1874 din 10 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 7754 din 08 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

La 22 decembrie 2017, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1874 din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin cererea de recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a omis să analizeze o parte importantă a motivelor de apel referitoare la reaua-credință a băncii pârâte, a faptului că banca a anticipat modificarea semnificativă a cursului valutar, prezumție simplă ce reiese dintr-o succesiune de fapte și a acționat deliberat pentru atragerea consumatorilor înspre creditarea într-o monedă neutilizată pe piața din România.

Recurenta-reclamantă a arătat că este greșită referința din decizia de apel la principiul nominalismului monetar și interpretarea că o astfel de clauză se califică între situațiile de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13.

Mai susține recurenta că este greșită interpretarea instanței de apel, prin referința restrictivă la par. 29 din considerentele Hotărârii CJUE din cauza Andriciuc C-186/16, fără a avea în vedere consecințele aplicării principiului impreviziunii și principiile legale de interpretare a convențiilor.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel este vădit contrară principiului echității, curtea de apel ignorând dispozițiile art. 970 C. civ. și aplicând greșit prevederile art. 977, art. 1085 C. civ. și principiul obligativității cauzei licite și morale a actului juridic.

Recurenta apreciază că refuzul instanței de apel de a analiza ipoteza subsidiară arătată de reclamantă în cererea de apel, respectiv admiterea acțiunii în parte și stabilirea cursului valutar la jumătatea intervalului dintre cursul de schimb de la data încheierii contractului și punctul de maxim al cursului valutar pentru moneda CHF, reprezintă o denegare de dreptate.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, principiul juridic al impreviziunii și principiile de intepretare a convențiilor.

Recurenta a invocat și faptul că instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse la dosarul de apel care demonstrau reaua-credință a băncii, precum și lipsa de utilitate a monedei CHF. A indicat practică judiciară, respectiv hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 septembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat și s-a fixat termen de judecată la 9 aprilie 2019.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1874 din 10 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 8 iunie 2021, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe asupra înscrisurilor anexate răspunsului la întâmpinare ca probe a relei-credințe a băncii.

Acest motiv de casare nu este incident în cauză, deoarece, dincolo de faptul că recurenta nu a arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate, aprecierea valorii probatorii a unor înscrisuri este un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate.

În plus, după cum se va argumenta în continuare, analiza condițiilor prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, între care se regăsește și cerinței lipsei bunei-credințe, nu se mai impunea a fi efectuată în prezența unei cauze de excludere.

În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi analizată și critica recurentei referitoare la "denegarea de dreptate", constând în aceea că instanța de apel ar fi refuzat să analizeze ipoteza subsidiară a admiterii în parte a acțiunii, prin stabilirea cursului valutar la jumătatea intervalului cuprins între data încheierii contractului și maximul cursului valutar pentru CHF, ca efect al aplicării teoriei impreviziunii.

Această critică este nefondată și a fost în mod corect înlăturată de instanța de apel. Recurenta recunoaște că nu a "formulat de la început acțiunea în acest sens", astfel încât devin aplicabile prevederile art. 478 C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, în sensul că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Față de pretenția reclamantei clar formulată privind recalcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea CHF/leu de la momentul încheierii contractului, instanța de apel nu putea să pronunțe altceva decât s-a cerut, sub pretextul admiterii în parte a cererii.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței.

Or, simpla nemulțumire a recurentei cu privire la faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței acesteia nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/2016.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reținut și instanța de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

Din hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Totodată, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți. În sprijinul calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei mențiuni exprese în contract pot fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 4.1 din contract și contestată de reclamantă, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

În mod corect a reținut instanța de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care, în principiu, se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Ca urmare, cele două instituții juridice nu pot fi combinate pentru a obține lipsirea de efecte a unei clauze contractuale abuzive.

Revenind la cauza cererii de chemare în judecată astfel cum a fost configurată la prima instanță, se constată că reclamanta a invocat teoria impreviziunii doar în contextul caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.1, fără a constitui un temei de drept subsidiar distinct, care să necesite o analiză separată și specifică a instanței.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1874 din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2021.