ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2394/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. a formulat întâmpinare prin care a arătat că denumirea sa este E. S.R.L. și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive iar, pe fondul cererii, a solicitat respingerea acesteia.

Pârâta D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 1 Bucuresti, netimbrării cererii de chemare în judecată, lipsei calității procesuale pasive a celeilalte pârâte și prescripției extinctive, iar, pe fond, a susținut netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Totodată, pârâta D. S.R.L. a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 7.141 de RON cu titlu de impozit pe proprietate aferent anilor 2014-2016.

Prin sentința civilă nr. 4836 din 14.06.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dosarul fiind reînregistrat sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 6 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, s-au admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L. și inadmisibilității capetelor de cerere nr. x și 4.

Au fost respinse capetele 1 și 4 din cerere principală ca inadmisibile și a fost respinsă în rest cererea principală, ca neîntemeiată, formulată în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L.

De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată.

La data de 4 iunie 2021, pârâtă D. S.R.L. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii reconvenționale formulate în fața primei instanțe.

Prin decizia nr. 2256 din 22 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul principal formulat împotriva sentinței și încheierilor interlocutorii atacate.

S-a admis apelul incident formulat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtă, fiind obligați reclamanții la plata sumei de 7.141 RON cu titlu de impozit aferent proprietății.

În rest, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

De asemenea, au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 8.444,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fazele procesuale fond și apel, astfel cum au fost reduse în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că, deși au depus și au solicitat să se constate faptul că prin emiterea facturii seria x din 27.04.2014 s-a modificat promisiunea de vânzare în contract de vânzare-cumpărare, atât prima instanța cât și instanța de apel au ignorat această apărare și au motivat hotărârile pe aspecte străine de natura cauzei.

Potrivit recurenților, prin admiterea apelului incident s-a încălcat legea, raportat la motivarea instanței, privind acțiunea principală.

Recurenții susțin că respingerea motivului de apel vizând prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, se raportează la motive străine de natura cauzei.

În continuare, recurenții susțin că instanța de apel a aplicat greșit legea, întrucât după ce se reține că actul juridic încheiat între părți este un antecontract și nu un contract de vânzare-cumpărare, constată că nu se aplică prevederile generale din Titlul II (Izvoare obligații) Capitolul I art. 1166-1323 C. civ., ci prevederile din Titlu IX (diferite contracte speciale). Astfel, antecontractele pot fi arbitrare și ilicite.

Instanța de apel ignoră faptul că prin factura seria x din 27.04.2014, depusă la dosar s-a modificat promisiunea bilaterală într-o vânzare efectivă, în baza unui act juridic emis de intimatele-pârâte.

Recurenții apreciază că prevederile Cap. IV (Generalități contracte speciale) și nu Cap. I (contractul de vânzare) din C. civ. se aplică tuturor contractelor, actelor și faptelor ilicite civile, inclusiv vânzării definite la art. 1650 C. civ.

În esență, recurenții susțin că, din analiza situației de fapt dedusă judecății, rezultă că intimata-pârâtă D. S.R.L. a avut ca scop inducerea în eroare, obținerea de profit injust și mai ales neasumarea atribuțiilor legale și eliminarea responsabilităților.

Descoperirea viciilor a început la sfârșitul anului 2014 și s-a acutizat în anul 2016, după ce au început să se mute mai mulți locatari, moment în care lipsa izolației fonice și termice au început sa se evidențieze.

În continuare recurenții prezintă dovezile privind comunicarea deficiențelor și a viciilor.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea atacată este nelegală, fiind rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material.

Recurenții susțin că promisiunea de vânzare-cumpărare, în realitate, reprezintă un contract simulat de creditare, fără obligații pentru promitentul-vânzător. În continuare, recurenții arată că în cauză sunt întrunite condițiile clauzei leonine.

În speță, profitând de dependența economică a reclamanților, urgența găsirii unui spațiu de locuit, precum și de faptul că reclamanții nu au citit noul act din 28.11.2013, crezând ca s-au efectuat toate modificările, aceștia au semnat fără a observa că s-au introdus o multitudine de clauze abuzive cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive și art. 1 lit. c), g), i), 1) și s) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenții consideră că promisiunea de vânzare-cumpărare este nulă întrucât sunt întrunite condițiile clauzei leonine, nu a fost introdusă clauza referitoare la garanția privind calitatea edificiului, iar pârâtele nu sunt societăți bancare însă, prin deghizare, au întocmit un act prin care îi împrumută pe reclamanți cu o dobânda peste limita legală prevăzută de art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizarea pentru obligații bănești. Această situație reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1255 alin. (1) C. civ., potrivit cărora sunt nule clauzele și convențiile contrare legii, pârâtele neavând calitatea de subiecte active în raportul de credit financiar.

Având în vedere că, în realitate promisiunea autentificată reprezintă o modalitate de eludare a legii, deoarece pârâtele nu sunt instituții financiare de credit, sunt întrunite elementele esențiale ale fraudării legii prevăzută de art. 1237 C. civ., în speță obiectul contractului fiind împrumutul și nu vânzarea apartamentului. Mai mult, cele două pârâte neasumându-și obligația de garanție specifică unui contract de vânzare cumpărare a unui imobil, obiectul contractului nu este licit întrucât se încalcă prevederile art. 1225 alin. (2) și (3) C. civ.

Totodată, consimțământul reclamanților a fost viciat prin leziune, sub acest aspect fiind întrunite toate condițiile prevăzute de art. 1221 C. civ.

Pârâta D. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. (actuala E. – S.R.L.) în temeiul art. 36 C. proc. civ., a nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile relevate de reclamanți nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) din același cod și a prescripției dreptului de a solicita răspunderea pentru vicii în temeiul art. 2531 C. civ.

De asemenea, pe fondul recursului, pârâta a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 16.06.2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor invocate de pârâtă și, în consecință, admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

La termenul din 15 noiembrie 2022, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurenți se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Recursul fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenții, în cadrul criticilor aferente acestui motiv de casare, susțin că instanța de apel nu a analizat apărarea formulată cu privire la modificarea promisiunii de vânzare, în contract de vânzare-cumpărare, odată cu emiterea facturii seria x din 27.04.2014, motivarea instanței de apel având la bază motive străine de natura cauzei, atât din această perspectivă, cât și cu privire la respingerea motivului de apel vizând prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemnea, recurenții susțin că, din analiza situației de fapt dedusă judecății, rezultă că intimata-pârâtă D. S.R.L. a avut ca scop inducerea în eroare, obținerea de profit injust și mai ales neasumarea atribuțiilor legale și eliminarea responsabilităților.

Descoperirea viciilor a început la sfârșitul anului 2014 și s-a acutizat în anul 2016, după ce au început să se mute mai mulți locatari, moment în care lipsa izolației fonice și termice a început sa se evidențieze.

În continuare recurenții prezintă dovezile privind comunicarea deficiențelor și a viciilor.

În speță, se constată că recurenții invocă motive străine de natura cauzei, solicitând reanalizarea facturii seria x din 27.04.2014, care ar fi condus la modificarea promisiunii de vânzare, în contract de vânzare-cumpărare, odată cu emiterea acesteia, însă, în realitate, recurenții solicită reaprecierea situației de fapt și reinterpretarea probelor prin analiza corespondenței purtate între părți privind comunicarea deficiențelor și a viciilor.

Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi subsumate acestui motiv.

Astfel, se constată că, în realitate, recurenții își exprimă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel în motivarea hotărârii, critică de netemeinicie ce nu se încadrează în ipotezele legale prevăzute de acest motiv de nelegalitate.

Prin urmare, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii atacate sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Ca atare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Recurenții-reclamanți au invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susținerile acestora nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată ar fi fost încălcate normele de drept material.

Astfel, deși recurenții indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material cuprinse în Legea nr. 193/2000, respectiv art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 lit. c), g), i), 1) și s) din Anexa la Legea nr. 193/2000, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate aceste dispoziții legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă o simplă reluare, în recurs, a susținerilor de la instanțele devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., de strictă interpretare.

În cuprinsul motivelor de casare, recurenții reiau descrierea situației de fapt privind derularea raporturilor contractuale dintre părți, critică modul în care instanța de apel a interpretat situația de fapt și prevederile promisiunii de vânzare încheiate între părți, susținând că, în realitate, promisiunea autentificată reprezintă o modalitate de eludare a legii, deoarece pârâtele nu sunt instituții financiare de credit, fiind astfel întrunite elementele esențiale ale fraudării legii prevăzute de art. 1237 C. civ., în speță obiectul contractului fiind împrumutul și nu vânzarea apartamentului

Astfel, reiterarea situației de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond privind derularea raporturilor contractuale precum și criticile privind reinterpretarea clauzelor din contract și a serviciilor prestate fără a se preciza în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod.

În plus, cu toate că recurenții tind să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 1221, art. 1237, art. 1255 C. civ., susținerile acestora relevă, de fapt, nemulțumirea exprimată cu privire la soluția instanței raportat la criticile formulate în apel, referitoare la nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/28.11.2013 din perspectiva inducerii în eroare a reclamanților în ceea ce privește încheierea acesteia, a clauzelor abuzive pe care le conține, a clauzelor leonine, a leziunii sau a omisiunii de introducere în conținutul său a unor clauze esențiale, precum cele referitoare la garanția oferită de vânzător în privința calității imobilului ce le-a fost transmis promitenților-cumpărători. Recurenții nu arată, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la elementele de fapt, care au fost deja analizate de instanța de apel, prin prisma probatoriului administrat.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, sub aspectul nerespectării regulilor de drept.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenții nu au indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2256 din 22 decembrie 2021, pronunțate Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte D. S.R.L. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, respectiv factura nr. x din 10 mai 2022 și ordinul de plată nr. x din 11 mai 2022, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurenților-reclamanți în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte D. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurenților B. și A. la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2256 din 22 decembrie 2021, pronunțate Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți B. și A. să achite intimatei-pârâte D. S.R.L. suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.