ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2393/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 14 alin. (1), art. 15 și art. 252-254 coroborat cu art. 257 C. civ., art. 12 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin cererea din 14.04.2016, reclamanta a majorat cuantumul pretențiilor la 1.294.903 RON

La 13 septembrie 2016 Ministerul Energiei a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul A. S.A. prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată, iar la 11.10.2016 C., în calitate de acționar minoritar al recurentei, a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei B., prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Energiei și a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu C..

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel incident pârâta B., prin care a solicitat admiterea excepțiilor invocate în fața Tribunalului Constanța, respectiv excepția necompetenței instanțelor judecătorești române, excepția lipsei dreptului sau pretenției apărate prin acțiune și excepția lipsei de interes, schimbarea în parte a acestei sentințe și respingerea acțiunii formulate de apelanta-reclamantă ca urmare a admiterii excepțiilor formulate.

Prin decizia nr. 135 din 18.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-au respins apelul principal formulat de reclamantă și apelul incident declarat de pârâtă.

În motivare, recurenta a prezentat situația de fapt și istoricul litigiului.

Recurenta susține că instanța de judecată în mod eronat nu a avut în vedere caracterul strategic al societății A. S.A., care face parte din companiile enumerate în H.G. nr. 980/2015 privind organizarea și funcționarea Ministerului Energiei, la poziția 2 din Anexa 2, respectiv în cadrul Companiilor naționale, societățile naționale și societățile pentru care Ministerul Energiei îndeplinește atribuțiile de instituție publică implicată în domeniul privatizării, precum și regiile autonome aflate sub autoritatea Ministerului Energiei.

Recurenta consideră că instanțele fondului nu au înțeles obiectul și scopul formulării cererii de chemare în judecată, întrucât acesta nu privește restrângerea drepturilor acționarilor sau atacarea acestor drepturi, ci vizează conduita abuzivă a unui singur acționar minoritar, conduită care s-a manifestat prin fapte proprii, care exced acțiunii de exercitare a votului.

În aprecierea recurentei, în mod greșit, instanța de apel a reținut că suma de 1.294.903 RON nu reprezintă un prejudiciu născut, actual, întrucât s-a dovedit că suma pretinsă reprezintă contravaloarea dividendelor pe care Statul Roman prin Ministerul de Resort le-ar fi încasat dacă pârâta nu ar fi blocat, în mod abuziv, majorarea capitalului social al recurentei.

Recurenta susține că interesul în promovarea cererii este legitim, personal și actual, având în vedere că demersurile pentru majorarea de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor este în sarcina societății și nu a acționarilor.

Recurenta nu a inițiat niciun demers judiciar până în anul 2016, deși Hotărârile AGEA au fost atacate sistematic de către pârâtă încă din anul 2011. Acțiunea în răspunderea pârâtei a fost formulată doar atunci când aceasta a depășit cadrul bunei-credințe, după 5 ani de judecată, în peste 60 de litigii, formulând acțiuni similare celor care au fost respinse definitiv de instanțele de judecată.

În toate hotărârile judecătorești s-a reținut că motivele invocate de pârâtă nu sunt întemeiate, nefiind o justificare legală pentru acțiunile formulate ulterior de către aceasta.

În continuare, recurenta prezintă hotărârile AGA prin care s-a aprobat majorarea capitalului social și litigiile inițiate de pârâtă, prin care s-a opus publicării acestora.

Recurenta susține că din demersurile întreprinse de pârâtă până în prezent rezultă fără echivoc intenția acesteia de a bloca orice majorare de capital, care ar avea drept rezultat diminuarea participațiilor sale. Prin urmare, interesul general al societății a intrat astfel în conflict cu interesul personal al pârâtei.

Potrivit art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată, acționarii sunt obligați să își exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) C. civ., orice persoană fizică sau juridică trebuie să îsi exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.

Potrivit recurentei, abuzul de drept, definit la art. 15 C. civ., presupune că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. Buna-credință este prevăzută ca o cerință a apărării unui drept subiectiv prin exercițiul acțiunii civile și în plan procesual civil.

Recurenta arată că nu constituie un scop legitim efectuarea unui demers juridic doar pentru a împiedica sau temporiza exercitarea de către partea adversă a unui drept subiectiv legitim.

Intimata a acționat cu vădită rea-credință, fără nicio justificare, având în vedere că ar fi avut la îndemână exercițiul dreptului de preferință în procedura de majorare a capitalului social care îi permitea menținerea cotei de participare în capitalul social și chiar împotriva propriului interes, urmărind exclusiv conservarea dreptului de vot deținut în prezent prin menținerea capitalului social la nivelul existent de-a lungul celor cinci ani de procese promovate cu rea-credință.

Conduita intimatei este, în opinia recurentei, în vădită contradicție cu interesul general al societății, majorarea capitalului social fiind o măsură menită să asigure creșterea credibilității societății, fiind de notorietate că o valoare mai mare a capitalului social conferă partenerilor de afaceri o siguranță și încredere sporită cu privire la relațiile comerciale ce pot fi derulate cu societatea. Tot așa, o valoare mai mare a capitalului social facilitează societății accesul pentru obținerea de garanții bancare sau accesarea de facilități de creditare. Toate acestea converg la dezvoltarea activității comerciale și la atingerea scopului general pentru care a fost înființată societatea.

Deopotrivă, conduita pârâtei aduce atingere interesului legitim al statului, reprezentat prin Ministerul Energiei, de a-și majora participația în societate, drept prevăzut prin dispoziții legale imperative, respectiv art. 32

2

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002.

Totodată, s-a arătat că reaua-credință a pârâtei rezultă din formularea în mod repetat de cereri de intervenție împotriva mențiunilor depuse la ONRC, fără a achita taxele de timbru, cu scopul vădit de a întârzia rămânerea irevocabilă a hotărârii de respingere a cererii de intervenție și prin urmare, întârzierea înregistrării la ONRC a Hotărârii de majorare a capitalului social și respectiv, depășirea termenului de un an prevăzut de art. 219 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei, marea majoritate a Hotărârilor Adunărilor Generale a Acționarilor au fost contestate în aceeași manieră abuzivă prin cereri de intervenție având același conținut, netimbrate, și prin formularea căilor de atac fără a le timbra.

Așadar, având în vedere că fapta ilicită a constat în promovarea cu rea-credință de acțiuni, în scopul temporizării sau împiedicării punerii în executare a dispozițiilor legale privind majorarea de drept a capitalului social, fără un interes legitim, recurenta consideră că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta susține că acesta constă în valoarea dividendelor aferente capitalului social prevăzut în lege că se majorează de drept cu aportul în natură, pe care recurenta a fost în imposibilitate de a o plăti acționarului majoritar din cauza blocării procedurii de majorare, iar cuantumul acestuia a fost stabilit prin Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară din data de 08.04.2016, întocmit de expertul contabil D..

În ceea ce privește daunele morale, recurenta consideră că prin abuzul de drept în formă continuată, manifestat de pârâtă, a fost afectată demnitatea, ocrotită de art. 72 și art. 252 alin. (1) C. civ. si de art. 1 din Protocolul CEDO. Totodată a fost afectat și dreptul la propria imagine în spațiul comercial, român și internațional.

Recurenta susține că instanța de apel în mod eronat a reținut în motivare că nu se poate identifica abuzul de drept având în vedere că pârâta nu a formulat cereri de anulare a hotărârii AGA, ci numai cereri de intervenție la solicitările societății de înregistrare în registrul comerțului a mențiunilor privind hotărârile de majorare a capitalului. Or, recurenta menționează că atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel a învederat faptul că pârâta a formulat nu doar cereri de intervenție, ci și acțiuni în anulare și ordonanțe presedințiale, prin care a blocat înregistrarea la ONRC a hotărârilor privind majorarea capitalului social al recurentei A. S.A.

La 03.05.2022 pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile recurentei nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

La 19.05.2022 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate de intimată pe fondul recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

La termenul din 15 noiembrie 2022, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează și motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Nemulțumirea părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat formal pe motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei, recurenta limitându-se să reitereze susținerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanțe.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta susține, în esență, că intimata-pârâtă și-a exercitat drepturile cu rea-credință, fără a respecta drepturile și interesele legitime ale societății și ale celorlalți acționari, fiind vorba în cauză de un abuz de drept. Recurenta învederează că majoritatea hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor au fost contestate de către pârâtă, în mod abuziv, prin formularea de cereri de intervenție cu același conținut, iar această conduită este, în opinia sa, excesivă și depășește limita unui demers rezonabil, încălcând dispozițiile art. 15 C. civ., care interzic demersurile ce îmbracă forma abuzului de drept.

În cauză, recurenta nu face referire la niciun considerent al instanței de apel, așa-zisele critici de nelegalitate nefiind altceva decât o reluare a susținerilor formulate prin cererea de apel.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, aspect care conduce, în realitate, la netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport cu stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Astfel, recurenta-reclamantă readuce în discuție aspecte de fapt referitoare la abuzul de drept exercitat de către pârâtă prin formularea de cereri în instanță, această acționând cu rea-credință și cu nerespectarea drepturilor și intereselor legitime ale societății și acționarilor, aspecte care nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face vreo referire la vreun considerent al instanței de apel, recurenta se rezumă la a face simple afirmații, inserate printre alte susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Totodată, Înalta Curte reține că susținerile recurentei referitoare la cuantificarea despăgubirilor materiale și morale acordate în funcție de criteriile jurisprudențiale în materie nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, nici așa-zisele critici referitoare la dispozițiile din Legea nr. 31/1990 nu sunt veritabile critici de nelegalitate, întrucât reprezintă aceleași susțineri ale părții formulate pe calea apelului, fără nicio referire concretă la vreun considerent al instanței de apel.

Aceleași concluzii se impun și în ceea ce privește evocarea dispozițiilor art. 14 alin. (1), art. 15 C. civ. sau art. 33 C. proc. civ.. În plus, recurenta nu s-a limitat numai la a prelua ca atare fragmente întregi din cererea de apel, ci, a evidențiat aspecte factuale, referitoare la imposibilitatea includerii în capitalul social al celor două terenuri, din cauza demersurilor pârâtei, care ar îmbraca forma abuzului de drept, raportat la istoricul litigiilor purtate de către pârâtă or, aceste chestiuni nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Înalta Curte constată că toate aceste argumente evidențiate anterior nu reprezintă altceva decât trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății.

În plus, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel, recurenta-reclamantă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentația deciziei recurate și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-reclamantă critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulite de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, simpla reluare a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel.

Astfel, se constată că recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din instanța de prim control judiciar devolutiv.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 135/2021 din 18 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 135/2021 din 18 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.