ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2380/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În fapt, se reține că între reclamantă, în calitate de cumpărător și pârâtă, în calitate de furnizor, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 17.04.2018, constatat printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părți. Prin acest contract, pârâta B. S.A. s-a obligat să vândă reclamantei unsprezece stații de încărcare rapidă a autobuzelor electrice și trei stații de încărcare lentă a autobuzelor electrice.

În ceea ce privește încheierea din 29.06.2021, s-a arătat că în mod greșit instanța a respins cererea privind încuviințarea și administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea electronică, reținând că efectuarea unei constatări de către un expert nu ar mai fi posibilă.

Prin încheierea din 16.08.2021 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, s-a respins cererea de recuzare a doamnei judecător C., formulată de către petenta A. S.R.L.

Prin critica adusă acestei încheieri, reclamanta a arătat că devenise evident că soluția instanței era de respingere a cererii de chemare în judecată, având în vedere că instanța a apreciat că nu mai este posibilă proba cu expertiza tehnică în specialitatea electronică, întrucât a trecut o perioadă de timp îndelungată de la data apariției defecțiunilor semnalate și până la momentul discutării expertizei și a faptului că reclamanta ar fi susținut că ar fi înlăturat deficiențele.

Prin încheierea din 07.09.2021, s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale din încheierea de ședință din 29.06.2021, formulată de reclamanta A. S.R.L.

În ceea ce privește această încheiere, în esență s-a arătat că, de vreme ce instanța a preluat greșit o susținere a reclamantei, este evident vorba despre o eroare materială, de vreme ce fraza începând cu "reclamanta a afirmat" nu presupune vreo apreciere din partea instanței.

Prin decizia civilă nr. 553 A din 4 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor din 29.06.2021, 16.08.2021, 07.09.2021, precum și împotriva sentinței civile nr. 2071 din 01.09.2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.. A fost obligată apelanta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin încheierea din 21 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, s-a respins cererea apelantei-reclamante de emitere a unei adrese către Primăria Cluj și, totodată, s-a respins, ca nefiind utilă și concludentă pentru soluționarea apelului proba cu expertiză tehnică.

S-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și constatarea nelegalității încheierii aferente ședinței publice din 21.02.2022 în ceea privește modalitatea de soluționare a cererii în probațiune având ca obiect emiterea unei adrese către Municipiul Cluj- Napoca, cu consecința ca, în rejudecarea apelului, să fie administrată proba solicitată. Totodată, s-a solicitat casarea deciziei civile nr. 553/2022, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, instanței de apel.

Cu privire la nelegalitatea încheierii din 21 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a învederat că au fost încălcate regulile de procedură, în sensul că instanța de apel a creat un motiv de inadmisibilitate ad hoc al probei, această critică fiind subsumată motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 255 C. proc. civ.

S-a învederat că instanța de apel a respins cererea în probațiune având ca obiect emiterea unei adrese la beneficiarul final al stațiilor, Municipiul Cluj-Napoca, argumentând că revine părții sarcina de a depune la dosar înscrisurile pe care le apreciază utile pentru soluționarea cauzei.

Concluzia instanței de apel în sensul că partea nu poate obține concursul instanței pentru procurarea unui mijloc de probă este contrazisă în mod neechivoc de prevederi legale precum cele ale art. 297 și 298 C. proc. civ., potrivit cărora instanța poate dispune predarea unui înscris de către terțul sau instituția publică care îl deține.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a invocat vădita încălcare de către instanță a normelor procedurale care reglementează admisibilitatea probelor în procesul civil, ceea ce atrage nulitatea condiționată a actului de procedură astfel întocmit, în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În opinia recurentei, este evidentă vătămarea care i-a fost provocată prin încălcarea regulilor procedurale menționate, respectiv imposibilitatea de a obține mijlocul de probă solicitat, care ar fi avut aptitudinea de a-i dovedi susținerile, respectiv de a face proba contrară afirmațiilor părții adverse (e.g. în ceea ce privește actualitatea viciilor, identitatea dintre stațiile cumpărate de la intimată și cele defecte).

Totodată, s-a învederat că administrarea acestui mijloc de probă ar fi putut conduce la admiterea apelului formulat de reclamantă, având în vedere că principalul motiv al respingerii pretențiilor sale s-a întemeiat pe premisa reparării stațiilor până în prezent.

O altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 C. proc. civ.

S-a învederat că instanța a rămas în pronunțare asupra cererii de emitere a adresei, fără a pune în discuție vreun potențial motiv de inadmisibilitate al solicitării reclamantei, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din 21.02.2022. Astfel, prin omisiunea instanței de a pune în discuție motivul de inadmisibilitate invocat, instanța de apel a lipsit reclamanta de dreptul de a formula apărări față de acest aspect, drept asigurat prin principiul contradictorialității care guvernează procesul civil și, implicit, prin enunțarea expresă a dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. care este, de asemenea, garantat.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei civile nr. 553/2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, recurenta-reclamantă a invocat, cu privire la respingerea probei cu expertiză, încălcarea regulilor de procedură, respectiv soluționarea cererii în probațiune după terminarea cercetării judecătorești, critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 prin raportare la art. 390 și art. 392 C. proc. civ.

Recurenta a învederat că la termenul din 21.03.2022, instanța de apel a deschis dezbaterile asupra fondului fără a mai reveni asupra cererii în probațiune prorogate și s-a pronunțat asupra acestei cereri direct prin decizia civilă nr. 553/2022 prin care a fost soluționat apelul declarat de reclamantă sub toate aspectele sale. Însă, procedând de această manieră, instanța a încălcat prevederile art. 390 și 392 C. proc. civ., nefiind permisă soluționarea prin același act procedural a cererii în probațiune și a pretențiilor care urmau a fi dovedite prin proba solicitată.

S-a invocat de către recurentă încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ. și cu privire la decizia recurată.

În acest sens, recurenta a arătat că motivele respingerii probei cu expertiza au fost enunțate pentru prima dată în cuprinsul hotărârii recurate, nefiindu-i puse în discuție anterior pronunțării hotărârii. Mai mult decât atât, instanța a invocat din oficiu și încuviințat excepția tardivității dreptului de a propune obiective la expertiză, fără a-i permite reclamantei să formuleze apărări în acest sens. Prin urmare, omisiunea instanței de a pune în discuție considerentele menționate se traduce prin încălcarea de către aceasta a principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ. și al dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ., critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează constatarea eronată a tardivității formulării de obiective la expertiză, fiind subusmată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 prin raportare la art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța a reținut că obiectivele cuprinse în notele de ședință depuse de reclamantă ar fi fost tardiv formulate, întrucât nu ar fi fost indicate în memoriul de apel. Această concluzie a instanței de apel este apreciată de către recurentă ca fiind rezultatul unei confuzii între obiectul cererii în probațiune și obiectivele la expertiză, care nu reprezintă decât o motivare a tezei probatorii aferente mijlocului de probă solicitat.

Astfel, limitând probațiunea admisibilă în calea de atac la "dovezile (...) arătate în motivarea apelului", legiuitorul a instituit un caz de decădere al părții din dreptul de a mai formula cereri în probațiune ulterior depunerii memoriului de apel. În opinia recurentei, acest text legal nu împiedică partea care a formulat o cerere de efectuare a expertizei în termen să își motiveze teza probatorie ulterior acestui moment, prin susținerea unor obiective suplimentare.

Din cuprinsul notelor de ședință depuse pentru termenul din 21.02.2022, reiese faptul că formularea noilor obiective s-a impus ca urmare a alegațiilor suplimentare ale părții adverse enunțate prin întâmpinare. Or, în acest context, instanța a respins ca tardive noile obiective, contrar prevederilor exprese ale tezei a II-a din art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care permit încuviințarea și administrarea "probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Prin urmare, concluzionând că obiectivele cuprinse în notele de ședință ale reclamantei ar fi fost tardiv formulate, instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce reprezintă un caz suplimentar de incidență al motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În temeiul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a precizat că vătămarea care i-a fost produsă constă în faptul că instanța a apreciat ca nefiind concludentă proba cu expertiza, tocmai ca urmare a înlăturării obiectivelor pe care le-a apreciat ca fiind tardive.

Pentru a reține ca fiind justificată soluția primei instanțe de respingere a probei cu expertiză, instanța de apel a argumentat că efectuarea unei expertize ar fi fost în mod obiectiv imposibilă fără a exista la dosar "un proces-verbal sau orice alt document întocmit la momentul intervenției, în care să se fi consemnat stația defectă, cauza deficiențelor, măsura luată pentru îndepărtarea acestora, persoanele care au efectuat reparația". Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ., având în vedere că reclamanta a luat la cunoștință despre soluția respingerii cererii sale direct din cuprinsul hotărârii judecătorești.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă și întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a omis să cerceteze fondul cauzei, fiind încălcat astfel dreptul la apărare, raportat la art. 13 și 22 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanțele de fond au refuzat administrarea probelor pe care le-a propus reclamanta în sprijinul pretențiilor sale. Prin urmare, hotărârea recurată a fost pronunțată pornind de la premisa nedovedită conform căreia nu numai că viciile ar fi fost înlăturate, dar stațiile ar fi fost chiar modificate în cursul procesului de reparație, aspecte care ar lipsi de temeinicie solicitarea de înlocuire a bunurilor viciate. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a preluat starea de fapt reținută de către prima instanță în lipsa oricărui mijloc de probă pertinent, precum și susținerile părții adverse, la rândul lor neprobate, însă a privat reclamanta de dreptul de a dovedi contrariul acestor alegații, în legătură cu existența și gravitatea viciilor pe care le-a invocat.

Recurenta a susținut că orice apreciere legată de gravitatea, cauzele și stadiul viciilor trebuia să fie stabilită de către un expert tehnic deoarece excedează atât competențelor părții, cât și ale instanței.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la respingerea apelului formulat împotriva încheierii din 16.08.2021, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât considerentele instanței de apel sunt străine de motivul de recuzare invocat.

Instanța a respins cererea de apel în temeiul unor argumente care nu au nicio legătură cu motivul de recuzare invocat. În concret, s-a afirmat că instanța a reținut exclusiv faptul că "pentru respingerea probei, prima instanță a avut în vedere o imposibilitate obiectivă de efectuare a expertizei", precum și faptul că respingerea cererii de chemare în judecată nu a rezultat din respingerea probei cu expertiză.

Prin urmare, s-a susținut că instanța nu a menționat niciun motiv pentru care conduita primei instanțe nu ar fi echivalat cu o antepronunțare, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece, motiv pentru care, s-a învederat că hotărârea instanței, în ceea ce privește soluționarea apelului împotriva încheierii din 16.08.2021, cuprinde numai motive străine de natura și obiectul cererii - recuzarea primei instanțe, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii din apel.

În ceea ce privește respingerea apelului împotriva încheierii din 07.09.2021, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului contradictorialității - art. 488 alin. (1) pct. 5 prin raportare la art. 14 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește soluția dată apelului formulat împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, instanța de apel a reținut că, în cauză, considerentul potrivit căruia reclamanta a afirmat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că prin diligențe proprii a înlăturat deja deficiențele reprezintă raționamentul primei instanțe și nu poate face obiectul unei îndreptări de eroare materială.

Însă, acest motiv de respingere a cererii de îndreptare nu a fost invocat de prima instanță, iar instanța de apel nu a pus în discuție faptul că susținerile reclamantei ar reprezenta un raționament care ar exceda natura unei erori materiale.

Referitor la respingerea apelului declarat împotriva încheierii din 7.09.2021, recurenta-reclamantă a invocat respectarea condițiilor îndreptării erorii materiale, prin raportare la art. 442 C. proc. civ.

Prima instanță a reținut că reclamanta a afirmat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că prin diligențe proprii a înlăturat deja aceste deficiențe (încheierea de ședință din 29.06.2021), cu toate că reclamanta nu a susținut decât că a fost nevoită să depună eforturi pentru a ține în funcțiune aceste stații, angajând cheltuieli suplimentare, aceasta fiind eroarea materială pe care instanța de apel a calificat-o drept raționament al primei instanțe.

În consecință, respingând apelul în această manieră, instanța de apel a încălcat prevederile art. 442 alin. (1) C. proc. civ. care califică în mod expres susținerile părților drept erori materiale care pot fi îndreptate în procedura consacrată de acest text de lege: "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu".

Încălcarea acestor prevederi legale este sancționată cu nulitatea actului de procedură astfel întocmit, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. S-a mai învederat că vătămarea reclamantei este reprezentată de faptul că mențiunea consemnată în mod eronat a reprezentat argumentul principal pentru care instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, iar în măsura în care această eroare materială ar fi fost îndreptată, cel puțin de către instanța de apel, acțiunea reclamantei ar fi putut avea alt deznodământ.

Totodată, având în vedere ponderea considerabilă pe care a avut-o refuzul nejustificat de administrare a probelor în economia motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, recurenta-reclamantă a solicitat ca, în temeiul prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., să se dispună administrarea, de către instanța de apel, a probei cu expertiza tehnică în specialitatea electronică și emiterea adresei către beneficiarul final al stațiilor.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, care a fost respinsă la termenul de astăzi. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, analizând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă critică procedura derulată și măsurile procesuale asupra probelor dispuse de instanță, susținând că au fost încălcate principiile fundamentale ale desfășurării procesului civil de către instanța de apel, critici circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte precizează, în legătură cu chestiunile puse în discuție de recurentă care implică evaluarea probatoriului în raport cu limitele cenzurii în recurs că, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel avea prerogativa de a aprecia asupra oportunității administrării probelor în procesul civil din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora în soluționarea cauzei.

Recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea încheierii de ședință din data de 21 februarie 2022, prin care instanța de apel a respins cererea sa de emitere a unei adrese către beneficiarul final (Primăria Municipiului Cluj-Napoca) al bunurilor achiziționate de la pârâtă.

Recurenta susține că această probă a fost calificată greșit ca privind obținerea unor înscrisuri de la un terț, când, în realitate, avea ca obiect comunicarea unor informații relevante pentru soluționarea cauzei, fiind permisă de dispozițiile art. 255 alin. (4) C. proc. civ., precum și de art. 297 și art. 298 C. proc. civ.

De asemenea, se susține că motivul de inadmisibilitate a probei reținut de instanța de apel nu a fost invocat în ședință publică, astfel încât nu a avut posibilitatea de a-și susține apărările, fiind nesocotite principiul contradictorialității și dreptul de apărare.

Recurenta mai arată și că administrarea acestui mijloc de probă ar fi putut conduce la o altă soluție pe fondul apelului, fiind întrunite toate condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii recurate.

Cu privire la cadrul judecății, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă (cumpărător) a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea intimatei-pârâte (vânzător) la înlocuirea bunurilor achiziționate în temeiul contractului nr. x din 17 aprilie 2018, în folosul beneficiarului final - Primăria Municipiului Cluj-Napoca, invocându-se avarierea și defecțiunile tehnice multiple ale bunurilor furnizate.

Acțiunea a fost respinsă ca nefondată și în apelul reclamantei s-a solicitat, în cadrul probelor noi, emiterea unei adrese către beneficiarul final – Primăria Municipiului Cluj-Napoca, ce nu era parte în proces, pentru a se comunica punctul său de vedere în legătură cu evidența tuturor defecțiunilor și reparațiilor efectuate asupra bunurilor ce au format obiectul contractului în litigiu.

Este de notat că partea adversă (pârâta) s-a opus administrării acestei probe, iar instanța de apel, prin încheierea recurată, invocând dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., a respins cererea de administrare a probei, constatând că revenea părții interesate (apelanta-reclamantă) sarcina de a depune la dosar înscrisurile apreciate ca utile soluționării căii de atac, în vederea admiterii acțiunii sale introductive.

Înalta Curte reține că posibilitatea recunoscută instanței de apel în cadrul art. 479 alin. (2) C. proc. civ. de a hotărî asupra admisibilității unei probe noi, în funcție de pertinența și concludența sa – cu alte cuvinte, aptitudinea acesteia de a conduce la soluționarea procesului – este un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre legală și temeinică.

În acest cadru legal dictat de prevederile art. 482, art. 255 și art. 258 din C. proc. civ., instanța de apel era învestită să aprecieze cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora în situația în care considera că nu se încadrează în condițiile prevăzute de lege.

Înalta Curte constată însă că instanța de apel, în analiza admisibilității acestei probe, nu a reținut nelegalitatea din perspectiva dispozițiilor art. 255 alin. (4) ori a art. 298 C. proc. civ., invocate în cadrul criticilor din recurs.

Nu se poate susține nici că, în acest context, prin respingerea probei s-ar fi adus atingere principiilor fundamentale ale procesului echitabil, din moment ce dispoziția procesuală a instanței de apel a avut ca fundament un alt principiu al procesului civil și anume, obligarea părții de a-și proba pretențiile, prevăzut de art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

În fapt, motivarea respingerii probei solicitate de recurenta-reclamantă a constat în lipsa pertinenței probei prevăzute de art. 297 C. proc. civ., din perspectiva regulilor pentru înfățișarea mijloacelor de probă, întrucât raporturile juridice convenționale ale reclamantei cu terțul - beneficiar (autoritatea contractantă - Primăria Municipiului Cluj-Napoca) permiteau acesteia depunerea înscrisurilor doveditoare.

Această probă, de altfel, a și fost admisă recurentei-reclamante prin încheierea recurată, cu concluzia că nu se poate susține încălcarea regulilor de admisibilitate a probelor.

De altfel, motivarea soluției pronunțate de instanța de apel a avut în vedere nu doar înscrisurile emise de reclamantă și pârâtă, ci și ale companiei de transport local care a utilizat bunurile puse la dispoziție de beneficiar, respectiv de autoritatea contractantă – Primăria Municipiului Cluj-Napoca.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta critică hotărârile recurate în legătură cu respingerea cererii de efectuare a expertizei tehnice. Recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 390 și art. 392 C. proc. civ., prin soluționarea cererii direct prin decizia de apel, fără a se reveni asupra dezbaterii cererii în probațiune prorogate, cu consecința încălcării principiilor contradictorialității și dreptului la apărare prevăzute de art. 13 și 14 din C. proc. civ.

În acest sens, se susține că recurenta a fost privată de posibilitatea de a pune concluzii asupra excepției tardivității obiectivelor la expertiză.

În opinia acesteia, instanța de apel a făcut o confuzie între obiectul cererii noi în probațiune (expertiză tehnică în specialitatea electronică) și obiectivele de expertiză care nu reprezintă decât explicitarea tezei probatorii și care pot fi formulate ori adăugate ulterior cererii de apel. Se arată că instanța de apel nu a avut în vedere că este permisă și administrarea probelor care necesită din dezbateri, acesta fiind și motivul pentru care noile obiective de expertiză au fost depuse la termenul din 21 februarie 2022, ca urmare a alegațiilor din întâmpinarea intimatei.

Înalta Curte reține, pentru început, că probele noi cerute în fața instanței de apel sunt probele necesare analizării motivelor de apel, acestea fiind necesar să fie propuse potrivit regulilor de la art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța de apel a operat distincția între probele noi, între care se situau și cele solicitate la prima instanță și respinse, reiterate în calea de atac și soluția primei instanțe contestată în apel, privind respingerea cererilor de probatorii.

Pe de altă parte, în mod corect instanța de apel s-a supus cerinței impuse de lege ca probele noi să fie propuse în condiții procedurale, adică prin cererea de apel, apreciind și dacă erau necesare soluționării cauzei.

Regula discutării probelor înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului este expresia ordinii logice în care trebuie să se desfășoare procesul, întrucât dezbaterea asupra fondului implică în mod necesar cunoașterea probatoriului.

În categoria excepțiilor de la această regulă se înscrie art. 391 C. proc. civ., în temeiul căruia instanța poate proceda la refacerea ori completarea unei probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri, ipoteză în care nu s-a înscris recurenta-reclamantă.

Înalta Curte va înlătura alegațiile recurentei privind încălcarea art. 390 și art. 392 C. proc. civ., în legătură cu încălcarea limitelor procedurale ale soluționării cererilor de probe în apel, constatându-se că proba cu expertiză tehnică solicitată de recurenta-reclamantă a fost respinsă prin încheierea premergătoare din 21 februarie 2022, ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei.

Asupra discutării aceleiași probe care a format și obiectul contestării, prin calea de atac, a respingerii de către prima instanță, instanța de apel a făcut expres precizarea prin încheierea menționată anterior că urma a se pronunța asupra acestei critici cu prioritate, în măsura în care ar fi fost însușită în cadrul controlului judiciar, în conformitate cu art. 480 alin. (6) C. proc. civ., în rejudecarea cauzei după anularea sentinței existând posibilitatea reluării dezbaterilor asupra necesității expertizei.

În legătură cu acest motiv de apel, prin decizia recurată, instanța a confirmat soluția primei instanțe și a constatat lipsa concludenței expertizei, avându-se în vedere teza probatorie susținută ca atare și în cererea de apel, precum și temeiul acțiunii în răspundere – art. 1710 alin. (1) lit. b) și art. 1707 C. civ.

În acest context, instanța de apel a constatat că prin cererile de la termenul din 21 februarie 2022, calificate ca note de ședință de avocatul apelantei-reclamante, sub pretextul reformulării obiectivelor expertizei care ar fi rezultat din dezbateri, s-au încălcat dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a judecat la prima instanță și dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. privind propunerea probelor noi în apel, neputându-se critica măsura procesuală a primei instanțe în această modalitate, cu încălcarea regulilor de procedură.

Rezultă, deci, că analiza instanței de apel a avut în vedere limitele învestirii și judecății în apel și conținutul concret al criticilor formulate, nefiind cazul unei soluționări a cererilor de administrare a probelor noi prin decizie, acestea fiind soluționate anterior, prin încheierea de ședință din 21 februarie 2022.

În legătură cu notele de ședință depuse la termenul din 21 februarie 2022, instanța de apel a făcut mențiunea expresă, prin această încheiere preparatorie, că în măsura în care conțin critici noi nu vor fi soluționate, fiind depuse peste termenul legal de motivare a apelului, astfel încât nu se poate susține nici nesocotirea contradictorialității și dreptului de apărare, prin lipsa unei posibilități reale a apelantei-reclamante de a-și susține ulterior și punctul de vedere propriu asupra tardivității modificării cadrului procesual al dezbaterilor, criticile recurentei fiind nefondate.

În cadrul aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține atât încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., în legătură cu motivarea respingerii cererii de administrare a expertizei tehnice de care ar fi luat cunoștință din conținutul hotărârii pronunțate, cât și nesocotirea dreptului de apărare prin raportare la art. 13 și art. 22 din C. proc. civ., prin refuzul sistematic al instanțelor de fond, de administrare a probelor propuse în justificarea pretențiilor formulate prin acțiune, cu consecința nesoluționării fondului cauzei.

Aceste critici nu sunt fondate. Cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este determinată de efectul său devolutiv ce constă în reînnoirea sau reeditarea judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

Întrucât apelul reclamantei cuprindea critici de netemeinicie, instanța de apel era ținută a cenzura hotărârea primei instanțe prin raportare la stabilirea situației de fapt, în baza probelor încuviințate și administrate.

În cauză, contrar susținerilor din recurs, reclamantei i s-a oferit posibilitatea, în scopul justei soluționări a cauzei, concordant cu aflarea adevărului, ca în plus față de probele de la prima instanță să aducă în calea de atac dovezi prin care să își demonstreze susținerile, prin încheierea de ședință din 21 februarie 2022 fiindu-i încuviințată proba cu înscrisuri și respinsă expertiza tehnică solicitată, măsură procesuală motivată în cauză, în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin urmare, dreptul de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt a putut fi exercitat efectiv. Invocarea motivelor de apel a fost însoțită de posibilitatea de a dovedi în fața instanței susținerile formulate prin cererea de apel, privind reținerea unei alte situații de fapt decât cea din considerentele sentinței apelate, nefiind cazul încălcării principiilor fundamentale procesuale.

Înalta Curte reține că principiul contradictorialității aplicabil în procesul civil presupune ca partea în proces să aibă dreptul de a-și susține și dovedi pretențiile și apărările sale, precum și dreptul de a discuta și a contesta susținerile și probele celeilalte părți.

În realizarea acestui principiu, instanța de judecată este obligată să încuviințeze sau să respingă probele solicitate de părți numai în ședință publică, după ce părțile își exprimă punctul de vedere asupra admisibilității acestora.

Or, instanța de apel nu i-a încălcat recurentei-reclamante dreptul la apărare, dându-i posibilitatea efectivă de a-și susține în fața instanței cererile de probatoriu formulate, astfel cum au fost precizate și de a administra proba cu înscrisuri în dovedirea pretențiilor formulate.

Totodată, Înalta Curte subliniază că posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, nu degrevează părțile de obligația de a propune și de a administra în condiții procedurale probele de care înțeleg să se folosească pentru dovedirea pretențiilor, aspect care rezultă din art. 254 alin. (6) C. proc. civ., care statuează că părțile nu vor putea invoca în căile de atac omisiunea instanței de a administra din oficiu probele care nu au fost propuse în condițiile legii.

Încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare este susținută de recurentă și în legătură cu soluționarea apelului împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, prin raportare la art. 442 C. proc. civ.

Nici acest motiv nu poate fi reținut, instanța de apel confirmând corect soluția primei instanțe, întrucât eroarea materială pretinsă nu se referea direct la consemnarea eronată a poziției părții, cum se susține, ci la raționamentul expus de prima instanță în considerentul respingerii cererii de efectuare a expertizei ca lipsită de utilitate, avându-se în vedere reparațiile și intervențiile efectuate asupra bunurilor contractate.

Recurenta invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținându-se că motivarea instanței care a respins apelul împotriva încheierii de recuzare a judecății fondului conține numai motive străine de natura și obiectul cererii întemeiate pe art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Și aceste critici urmează a fi înlăturate, constatându-se că instanța a analizat motivele de apel, astfel cum au fost formulate de reclamantă, respectiv prin reiterarea aspectelor invocate prin cererea de recuzare și anume, în sensul că judecătorul fondului și-ar fi format convingerea cu privire la speță, astfel cum a rezultat din motivarea respingerii probatoriilor propuse de reclamantă.

Astfel, instanța de apel a motivat prin decizia recurată că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată nu se putea deduce doar din respingerea probei cu expertiză, iar măsura respingerii probelor a fost motivată legal, nefiind cazul unei prejudecăți personale în cauză, decizia pronunțată fiind conformă cerințelor impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind motivarea hotărârii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul împotriva încheierii de ședință din 21 februarie 2022 și a deciziei civile nr. 553 A din 4 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

În temeiul art. 451 și art. 453 C. proc. civ., având în vedere soluția pronunțată de respingere a căii extraordinare de atac, recurenta va fi obligată să plătească intimatei suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat, dovedit cu actele depuse la dosar.

În raport cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este cazul reducerii acestor cheltuieli, astfel cum a solicitat recurenta, întrucât nu sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea, complexitatea ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 21 februarie 2022 și a deciziei civile nr. 553 A din 4 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. să achite intimatei-pârâte B. S.A. suma de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 15 noiembrie 2022.