ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2342/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 17 octombrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să îl oblige pe pârât: să restituie către reclamantă toate bunurile mobile și imobile care au constituit fondul de comerț al branch-ului (sucursală) pe care l-a constituit în Irak, în starea în care au fost preluate, exceptând uzura normală până la 25 martie 2015, dată la care pârâtul a fost revocat din funcția de director general, iar, pentru cazul în care unele dintre bunurile respective nu mai există ori sunt improprii folosirii din orice motiv, a cerut restituirea contravalorii acestora; să achite despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunurilor menționate la punctul 1, pe ultimii trei ani, începând cu 25 martie 2015, data revocării sale și până la predarea efectivă a acestora sau a contravalorii lor; să plătească profitul net pe care trebuia să-l realizeze și să i-l transfere la finalul mandatului său, potrivit obligațiilor pe care și le-a asumat prin decizia administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010; să efectueze formalitățile necesare transcrierii dreptului de proprietate asupra terenului achiziționat în localitatea Kirkuk, de pe numele pârâtului pe numele reclamantei; să predea bilanțurile contabile ale reclamantei, înregistrate la organele fiscale începând cu anul 2011 și până la revocarea sa din funcție; să predea originalul tuturor documentelor justificative în posesia cărora a ajuns în calitatea sa de director general al sucursalei din Irak, precum și ștampilele și carnetele de cecuri ale sucursalei, de la înființarea societății și până în prezent; cu cheltuieli de judecată.

La 10 noiembrie 2017, reclamanta a depus la dosar precizări prealabile.

Prin sentința civilă nr. 875 din 2 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.274.203 RON și la restituirea bunurilor mobile exportate în Irak, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate întocmit de expert C. sau la plata contravalorii acestor bunuri, respectiv a sumei de 3.189.932,15 RON, în cazul imposibilității de predare a acestora. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 15.725.372,09 RON și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 322.735,07 RON. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata profitului net aferent anului 2013 ca prescrisă. A luat act de renunțarea la judecarea capetelor de cerere cu numărul 4 și 6. A anulat capătul 5 de cerere ca netimbrat. A respins celelalte cereri ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, iar pârâtul apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1074/A din 9 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 875 din 2 aprilie 2019.

Au fost schimbate în parte încheierea din 13 noiembrie 2018 și sentința apelată, în sensul că: a fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata profitului net stabilit prin decizia nr. 6 din 24 iunie 2010 a administratorului societății reclamante ca neîntemeiat; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.274.203 RON (echivalentul sumei de 3.310.000 USD), reprezentând sumă transferată de reclamantă către sucursala din Irak și să restituie bunurile mobile exportate în Irak, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate întocmit de expert C., în primă instanță sau la plata sumei de 3.189.932,15 RON (echivalentul sumei de 1.093.541,20 USD), reprezentând contravaloare bunuri mobile exportate în Irak, în caz de imposibilitate de restituire a bunurilor mobile; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.725.372,09 RON (echivalentul sumei de 5.115.772,17 USD), reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunurilor ce formează patrimoniul sucursalei din Irak, calculată până la 14 februarie 2019.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respins apelul incident declarat de pârâtul B., prin curator special D. ca nefondat.

A fost respinsă cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că înțelege să conteste soluția instanței de respingere în totalitate a cererii sale privind obligarea intimatului-pârât la plata profitului net pe care acesta trebuia să-l realizeze an de an în timpul mandatului său, potrivit obligațiilor pe care și le-a asumat prin decizia administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010, care este parte integrantă a hotărârii A.G.A. nr. 5 din 24 iunie 2010, prin care pârâtul a fost numit director al S.C. A. S.R.L. - Sucursala Irak.

În raport de această decizie, recurenta-reclamantă a susținut că intimatul-pârât "este responsabil pentru rezultatele economice înregistrate și pentru atingerea obiectivelor stabilite sucursalei din punct de vedere economic, respectiv: a) începând cu anul 2011, va realiza un profit net de minim 20% din valoarea investiției în bani și utilaje făcută de societatea mamă în Irak; în al doilea și al treilea an urmând să ajungă la minim 30% și respectiv minim 40% profit net din valorile mai sus menționate".

Recurenta-reclamantă a arătat că valoarea acestei pretenții este de 5.593.992,28 USD, echivalentul a 17.024.006,14 RON.

Astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, controversa pe acest capăt de cerere constă în calificarea obligației intimatului-pârât ca fiind una de mijloace sau una de rezultat.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că ambele instanțe au reținut că între părți a fost încheiat un contract de mandat, iar drepturile și obligațiile intimatului-pârât au fost stabilite prin decizia nr. 6 din 24 iunie 2010, decizie care stabilea o obligație de rezultat, conform dispozițiilor art. 1.481 din C. civ.

În motivare, astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, instanța de fond a apreciat că, și dacă limbajul utilizat ar indica asumarea unei obligații de rezultat, având în vedere obligațiile generale trasate prin lege în sarcina administratorului societății, mijloacele aflate la îndemâna administratorului pentru asigurarea atingerii acestui rezultat, în baza art. 1.481 C. civ., în realitate, obligația invocată era una de diligență și nu de rezultat.

În raport de dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă a susținut că administratorii societății au, în general, o obligație de diligență în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor lor, însă nefiind vorba despre norme imperative, un administrator își putea asuma o obligație de rezultat, în deplină cunoștință de cauză, iar instanța de fond nu a contestat că din limbajul utilizat nu ar rezulta acest fapt în mod neechivoc.

Făcând trimitere la conținutul deciziei administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010, recurenta-reclamantă a arătat că singura remunerație a administratorului sucursalei sale, pârâtul din prezenta cauză, a fost constituită din cele 20 de procente din profitul anual net pe care trebuia să-l obțină sucursala. A afirmat că această remunerație s-a prevăzut a fi achitată lunar, trimestrial, prin înregistrarea acestor sume în contabilitate, iar la finalul exercițiului financiar să se regularizeze suma până la 20% din profitul net obținut de sucursală.

Astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, nu a stabilit ca intimatul-pârât să fie remunerat și cu alte sume în afara celor 20% din profitul net anual obținut de sucursală și a conchis în sensul că, dacă acesta nu și-ar fi asumat o obligație de rezultat, s-ar admite că ar fi acceptat riscul să administreze în mod gratuit sucursala din Irak, adică o afacere de câteva milioane de dolari, ceea ce este inadmisibil.

A mai arătat recurenta-reclamantă că acest procent era unul foarte mare, motivant, tocmai ca urmare a faptului că pârâtul a dorit să-si asume o obligație de rezultat, cunoscând faptul că riscul neobținerii acelor performanțe era extrem de scăzut, în contextul dat.

În opinia recurentei-reclamante, neatingerea indicatorilor de performanță potrivit deciziei administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010 echivalează cu neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor asumate prin contractul de mandat.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.270 din C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, atât timp cât părțile au convenit obținerea unor rezultate determinate, au dorit asumarea unei obligații de rezultat, iar nu de mijloace, iar instanța a nesocotit voința lor, încălcând astfel textul de lege menționat anterior.

A mai argumentat recurenta-reclamantă că, în cazul s-ar admite că intimatul-pârât și-a asumat o obligație de rezultat, pretențiile sale sunt întemeiate și dovedite și acest capăt de cerere trebuia admis, astfel că hotărârile primelor două instanțe sunt nelegale, întrucât au nesocotit dispozițiile art. 1.481 din C. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat, se va ține seama de modul în care obligația este stipulată în contract.

În ceea ce privește existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului, recurenta-reclamantă a susținut că a pus la dispoziția intimatului-pârât o afacere "la cheie", în valoare de câteva milioane de dolari americani, urmând ca, în urma exploatării corespunzătoare a fondului de comerț respectiv, acesta să obțină un profit net de care să îi dea seamă la finalul mandatului său, iar pentru munca acestuia s-a obligat să-i achite 20% din profitul net anual, adică o remunerație foarte motivantă, în condițiile în care uzanța este că remunerația de acest fel se situează sub 10% din profitul net anual.

În ceea ce privește gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, recurenta-reclamantă a arătat că din probele existente la dosar rezultă că intimatul-pârât avea o bază de producție solidă, precum și resurse financiare suficiente pentru a obține cel puțin minimul performanțelor asumate.

Tot cu privire la aprecierea gradului de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că intimatul-pârât, pe lângă patrimoniul foarte mare pus la dispoziția sa, era cetățean irakian, el și familia sa erau rezidenți în zona de lucru a sucursalei, activitatea se desfășura în limba locală și funcționarii locali comunicau doar în această limbă. În plus, nu a solicitat niciun profit până la data revocării pârâtului, preferând capitalizarea profitului, ca să îi dea posibilitatea să dezvolte afacerea prin reînvestirea sumelor respective.

Referitor la influența pe care cealaltă parte o avea asupra executării obligației, recurenta-reclamantă a arătat că, astfel cum a dovedit, intimatul-pârât a fost singurul reprezentant al sucursalei sale în Irak, până la data revocării în anul 2015 și a luat decizii fără a fi stingherit de reprezentanții societății-mamă.

A mai susținut recurenta-reclamantă că a dovedit cu fotografii făcute la intervale relevante, că pârâtul, în loc să depună diligențele necesare pentru exploatarea afacerii, a golit de conținut patrimoniul sucursalei, înstrăinând fără voia și știrea acesteia o mare parte din bunurile ei sau folosindu-le în interes propriu ori lăsându-le în paragină sau dând o destinație improprie unor investiții imobiliare pe care aceasta le-a făcut.

Totodată, recurenta-reclamantă a invocat și faptul că intimatul-pârât nu a probat că și-ar fi îndeplinit chiar și cea mai neînsemnată obligație, mai mult, nu a dovedit că ar fi predat gestiunea ca urmare a revocării sale.

Intimatul-pârât, astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, deține atât bunurile sale, cât și documentele contabile ale sucursalei în perioada în care a fost administratorul ei.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat situația de fapt expusă în cadrul dosarului, raportat la criteriile prevăzute de art. 1.481 C. civ.

Mai mult decât atât, a afirmat că instanța de apel, la fel ca și cea de la fond, a presupus în mod nejustificat că a existat un profit zero al investiției de câteva milioane de dolari, deși intimatul-pârât, singurul care deține evidențele contabile ale sucursalei, nu a susținut și nu a dovedit că profitul sucursalei ar fi fost zero sau că ar fi avut o altă valoare, în anii cât a fost administrator.

Pentru a demonstra justețea susținerilor sale, recurenta-reclamantă a exemplificat potențialul concret al instalațiilor de producție și capacitatea de a realiza profit a investițiilor realizate, susținând că din probele existente la dosar rezultă nu doar că intimatul-pârât nu a fost de bună-credință, dar și caracterul fraudulos al întregii sale activități.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de apel a argumentat în mod greșit soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata profitului net pe care trebuia să-l realizeze an de an în timpul mandatului său, pe motiv că în cuprinsul deciziei nu se menționează obligația pârâtului de a despăgubi societatea în cazul în care nu va realiza profitul dorit de conducerea acesteia.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a plecat de la premisa greșită că ar exista certitudinea că intimatul-pârât nu a realizat profit în timpul mandatului său sau cel puțin că nu a realizat profit la nivelul indicatorilor de performanță stabiliți prin decizia în discuție.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că există la dosar probe suficiente din care rezultă că a fost obținut profit, dar acesta nu i-a fost remis, ci a fost reținut de intimatul-pârât și folosit în interes propriu.

Nepredarea gestiunii după revocarea sa din funcție și în lipsa depunerii de către intimatul-pârât, în cadrul acestui proces, a oricărei dovezi scrise cu privire la situația financiară, denotă, în opinia recurentei-reclamante, că intimatul-pârât a dorit să ascundă că a existat profit, pe care l-a folosit în interes propriu.

Cu privire la acest capăt de cerere, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel nu a avut în vedere argumentele sale, motivate pe larg, chiar dacă obligația intimatului-pârât era calificată ca și obligație de diligență, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Recurenta-reclamantă critică și soluția de admiterea în parte a cererii sale de obligare a intimatului-pârât să îi achite despăgubiri pentru lipsa de folosință a mașinilor și utilajelor, diminuate cu cota de uzură, precum și despăgubiri pentru lipsei de folosință a sumelor menționate la capătul I al cererii de chemare în judecată și ulterior datei de 14 februarie 2019, data efectuării raportului de expertiză contabilă la fond, respectiv până la predarea efectivă a bunurilor sau a echivalentului lor bănesc, precum și până la restituirea sumelor de bani la care a fost obligat intimatul-pârât prin sentința primei instanțe.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către ambele instanțe de judecată a dispozițiilor art. 1.530, art. 1.531, art. 1.532 C. civ., susținând că nepredarea de către intimatul-pârât a bunurilor și banilor datorați creează în continuare în mod incontestabil în patrimoniul său un prejudiciu care este consecința directă a faptelor acestuia.

Ca parte prejudiciată, recurenta-reclamantă a susținut că are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, în speță fiind vorba despre un prejudiciu viitor cu caracter cert, instanța de apel omițând să aplice dispozițiile art. 1.532 alin. (3) C. civ., deși prin raportul de expertiză contabilă efectuat la fond au fost stabilite criterii clare în baza cărora prejudiciul poate fi calculat și în viitor.

Recurenta-reclamantă a criticat și soluția instanței de apel de admitere în parte a cererii sale privind obligarea intimatului-pârât să îi achite cheltuielile în calea de atac a apelului.

A apreciat recurenta-reclamantă că este îndreptățită la plata taxei judiciare de timbru, chiar și dacă în apel nu i s-au acordat sume în plus.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că promovarea apelului a fost generată tot de culpa intimatului-pârât și că acesta nu a încercat soluționarea pe cale amiabilă a litigiului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

În cauză s-a întocmit și comunicat părților raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 septembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Se impune a se arăta că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de nelegalitate a invocat și nemotivarea hotărârii, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și nelegala respingere a cererii privind obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, critică ce urmează a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pe de o parte, acesta a fost invocat formal, fără a se arăta în concret în ce constă nesocotirea normei/normelor legale indicate, iar pe de altă parte că recurenta-reclamantă face trimitere, în argumentarea acestei critici, în mod exclusiv la situația de fapt, la probatoriu și la modul în care acesta a fost evaluat.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.270 și art. 1.481 C. civ., făcând ample trimiteri la conținutul deciziei nr. 6 din 24 iunie 2010 a administratorului societății recurente, la probele din care reies baza de producție și investiția pe care a realizat-o, invocând contextul familial și social în care intimatul-pârât și-a desfășurat activitatea, faptul că acesta a înstrăinat, respectiv a folosit în interes personal bunurile sucursalei, lipsa dovezilor în sensul îndeplinirii de către intimat a obligațiilor asumate, mijloacele de probă cu privire la existența profitului. Totodată, recurenta-reclamantă a expus exhaustiv situația de fapt.

A mai invocat recurenta-reclamantă încălcarea de către instanța de apel a art. 1.530, art. 1.531, art. 1.532 C. civ., susținând că raportul de expertiză contabilă cuprinde criterii clare în baza cărora prejudiciul poate fi calculat și pentru viitor.

Înalta Curte subliniază că nu este suficientă enunțarea unei critici care se limitează la a reproduce dispozițiile legale pe care aceasta se întemeiază, în speță art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum reține și că invocarea aplicării greșite ori a încălcării unei norme de drept material în recurs presupune nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, ci și reflectarea în hotărârea atacată a mecanismului corect de aplicare a respectivei norme de drept și prezentarea argumentată a modului în care instanța de apel a înfrânt acest mecanism. Or, în cererea de recurs aceste exigențe nu au fost respectate, de aceea critica, chiar dacă amplu argumentată, este lipsită de substanță, este formală și nu are aptitudinea de a se încadra în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În plus, instanța supremă constată și că nemulțumirea recurentei-reclamante față de hotărârea recurată este centrată funciarmente asupra modului în care instanța de apel a conchis asupra stării de fapt, în raport cu probele administrate. Ea nu deduce judecății în instanța de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum impun dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Este de domeniul evidenței că recurenta-reclamantă, exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată în apel, tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanța de prim control judiciar mijloacelor de probă și, finalmente, la o devoluare a fondului, la schimbarea situației factuale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte nu va primi criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este apreciat ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a invocat că hotărârea nu este motivată, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere argumentele sale în susținerea cererii, în situația în care obligația intimatului-pârât urma a fi calificată ca și obligație de diligență.

Această critică nu îndeplinește cerințele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a stabilit că prin decizia administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010 nu s-a stipulat obligația intimatului-pârât de a despăgubi societatea din fondurile proprii în cazul nerealizării profitului, argument în raport cu care a conchis că în mod corect prima instanță a calificat obligația ca fiind de diligență.

Or, acest raționament al instanței de apel nu are legătură cu argumentele expuse de recurenta-reclamantă privitor la natura obligației și nici nu a fost criticat de către autoarea căii de atac, context în care, neformând obiectul criticii în recurs, nu poate fi înlăturat de instanța supremă, care constată astfel că hotărârea este, din această perspectivă, motivată, fundamentul soluției de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând profit nerealizat neavând legătură directă cu natura obligației de a realiza profit (de rezultat sau de diligență), ci constituindu-l în esență inexistența obligației convenționale a intimatului-pârât de a suporta din fonduri proprii despăgubiri pentru cazul nerealizării profitului.

Ca atare, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cauză, prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte încheierea din 13 noiembrie 2018 și sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata profitului net stabilit prin decizia nr. 6 din 24 iunie 2010 a administratorului societății reclamante ca neîntemeiat și nu ca prescris.

Prin aceeași decizie, instanța de apel a menționat echivalentul în USD al sumelor la care a fost obligat pârâtul în primă instanță, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Reiese, astfel, că, deși apelul declarat de reclamantă a fost admis, aceasta nu se află în ipoteza părții care a câștigat procesul, câtă vreme cererea sa de acordare a profitului nerealizat a rămas respinsă, instanța schimbând doar fundamentul soluției de respingere. De aceea, cererea sa privind obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată a fost în mod legal respinsă de instanța de apel, recurenta-reclamantă fiind doar formal, nu în substanță în situația părții care a câștigat procesul, astfel cum impun dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, în raport cu argumentele înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1074/A din 9 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.