ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2341/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la 28 ianuarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului să achite suma de 27.765 RON, reprezentând plată nedatorată, încasată în perioada în care pârâtul a deținut funcția de director general al reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 2024 din 19 mai 2015, Judecătoria Târgoviște a admis excepția propriei necompetențe materiale, invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Prin încheierea din 21 septembrie 2015, Tribunalul Dâmbovița – secția Civilă a transpus dosarul la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin sentința nr. 1417 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul B. și a respins cererea introductivă; a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel reclamanta, iar pârâtul a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 317 din 26 iunie 2019, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a admis apelul principal declarat de reclamantă și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanta-apelantă a sumei de 27.765 RON; a înlăturat obligația reclamantei de plată către pârât a cheltuielilor de judecată în apel și a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârât.

Prin decizia nr. 2318 din 17 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație – secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza pentru o nouă judecată a apelurilor.

Prin decizia nr. 238 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a fost admis apelul incident formulat de pârât și a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

A fost respins ca nefondat apelul principal declarat de apelantă.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de către reclamantă.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că admiterea apelului incident formulat de pârât, ca urmare a admiterii excepției dreptului material la acțiune invocat de către acesta, s-a făcut cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 2.517 și 2.528 alin. (1) C. civ.

În raport de dispozițiile art. 2.517 din C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că termenul prescripției este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen, iar, potrivit art. 2.523 din cod, prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar, potrivit alin. (2), aceste dispoziții se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe plata nedatorată.

Recurenta-reclamantă a susținut că a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la 18 decembrie 2013, respectiv la data la care a fost comunicat Raportul de control, înregistrat la A. sub nr. x/18.12.2013, prin care Curtea de Conturi a României a constatat faptul că au fost efectuate plăți nelegale către directorul general, iar de la această dată până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu au trecut mai mult de trei ani, astfel încât acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Cât privește invocarea deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, recurenta-reclamantă a apreciat că aceasta nu este incidentă în cauză, întrucât privește exclusiv actele de control efectuate de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, Or, în speța dedusă judecății, pârâtul nu a avut calitatea de salariat în perioada efectuării plății sumelor solicitate prin acțiune. De altfel, așa cum a arătat în apel, instanța de apel nu era ținută de dispozițiile deciziei menționate mai sus, din moment ce aceasta nu era încă publicată în Monitorul Oficial al României, iar, potrivit art. 516 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României Partea I.

A mai arătat recurenta-reclamantă că prin decizia nr. 2687 din 20 iunie 2018 Înalta Curte a reținut faptul că "instanța de fond a hotărât, cu aplicarea corectă a legii, că plățile suplimentare făcute managerului, din fondurile alocate unui proiect de investiții, încalcă dispozițiile art. 3

2

alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008, directorul general al societății făcând parte din echipa de coordonare a proiectului, iar pentru participarea sa la derularea acestui proiect a beneficiat de adaosuri salariate, or, potrivit art. 3

1

și art. 3

2

din O.U.G. nr. 79/2008, directorul general, pentru întreaga activitate depusă, beneficiază de o remunerație lunară acordată în baza contractului de mandat, care reprezintă unica formă de recompensare în bani pentru această activitate". Totodată, a arătat că Înalta Curte a mai constatat faptul că această activitate "a intrat în atribuțiile manageriale ale directorului general, iar potrivit O.U.G. nr. 79/2008, ca și prevederilor contractului de mandat nr. x/16.02.2010, directorul general beneficiază pentru activitatea sa exclusiv de remunerația stabilită potrivit prevederilor legale, neputându-i-se acorda alte beneficii, de orice formă, în afara celor stabilite de O.U.G. nr. 79/2008".

Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că prin decizia nr. 2687 din 20 iunie 2018, definitivă, ceea ce îi conferă autoritatea de lucru judecat prevăzută de dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) Cod procedură civilă, Înalta Curte a analizat problema de drept privind natura și legalitatea plăților efectuate și calitatea beneficiarului plăților (pârâtul din prezenta cauză), astfel încât problema juridică tranșată prin pronunțarea acestei hotărâri nu mai poate primi pe fond o altă soluție legală decât cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive pronunțate anterior.

În acest context, recurenta-reclamantă a apreciat că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2687 din 20 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014 în ceea ce privește dezlegarea chestiunilor privind plățile ce fac obiectul acestei acțiuni.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă a mai susținut că sentința civilă nr. 1417 din 21 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2015 a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.341 C. civ. și ale art. 3

2

alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008, expunând argumente în susținerea acestei critici.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că are dreptul la restituirea sumei în cauză, conform art. 1.341 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire", fiind îndeplinite condițiile necesare pentru a se naște raportul specific plății nedatorate.

A mai susținut recurenta-reclamantă că prima instanță a reținut în mod greșit că activitățile de cercetare științifică pentru proiect au fost desfășurate "în afara programului de lucru, fără a afecta îndatoririle ce le reveneau membrilor echipei, inclusiv directorului general, conform fișei postului lor", or directorul general nu avea calitatea de salariat, prin urmare nu exista nicio fișă de post corespunzătoare acestei calități.

În ceea ce privește invocarea de către pârât a contractului de cercetare științifică ca bază legală a plății efectuate, recurenta-reclamantă a susținut că pârâtul nu este parte în acest contract, astfel că afirmația că ar fi fost plătit în baza acestui contract este vădit neîntemeiată.

A mai arătat recurenta-reclamantă că nici afirmația pârâtului potrivit căreia sumele acordate în cadrul proiectului erau extrabugetare, respectiv din finanțarea Comisiei Europene, nu corespunde realității, având în vedere faptul că, prin hotărârea nr. 1 din 13 ianuarie 2011, consiliul de administrație a aprobat efectuarea plăților către salariații din cadrul A. care au participat la proiectul C. din sumele alocate pentru acest proiect, prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli al societății aferent anului 2011.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la 9 noiembrie 2021, prin care a solicitat menținerea soluției pronunțate de instanța de apel.

La 25 noiembrie 2021, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză s-a întocmit și comunicat părților raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 septembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Prioritar, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin decizia nr. 2318 din 17 noiembrie 2020, pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, instanța supremă a statuat că motivarea reținută de instanța de apel în sensul că termenul de prescripție pentru restituirea plății nedatorate curge de la data deciziei nr. 3 din 14 ianuarie 2014 a Curții de Conturi este greșită, o astfel de ipoteză nefiind reglementată prin dispozițiile privitoare la prescripția extinctivă.

Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, Înalta Curte a mai arătat că nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, care este un terț față de raporturile juridice ce s-au derulat între părți și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze reclamanta, ci prezintă relevanță momentul producerii prejudiciului reprezentat de plățile efectuate de reclamantă cu încălcarea dispozițiilor legale.

A mai reținut instanța de casare că instituția plății nedatorate invocată de către reclamantă este prevăzută la art. 992 - 993 în vechiul C. civ., aceasta reprezentând un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată.

De asemenea, a statuat că termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe plata nedatorată începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.

A mai arătat instanța de recurs că problema relevanței actului de control al Curții de Conturi sau a altui organ cu atribuții de control în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție a fost lămurită în jurisprudența recentă a Înaltei Curții de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 19/2019, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

A apreciat instanța de recurs că, deși această decizie are în vedere raporturi de muncă, dezlegarea dată este valabilă și în cauză, întrucât vizează aceeași problemă de drept, respectiv că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii.

Înalta Curte a decis ca, în rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanța de apel să verifice, în raport cu datele la care au fost făcute plățile nedatorate, respectiv martie și aprilie 2011, aplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acest context, în al doilea ciclu procesual instanța supremă reiterează dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Față de această dispoziție procedurală, reiese că instanța de rejudecare trebuie să soluționeze cauza în limita celor stabilite în decizia de casare, pentru că modul în care instanța de recurs a tranșat una sau mai multe probleme de drept puse în discuție este obligatoriu.

Se constată că instanța de apel a reținut în rejudecare, cu respectarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și în funcție de momentele plăților menționate chiar în cererea de chemare în judecată, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și nu prevederile noului C. civ., întrucât plățile pretins nedatorate s-au efectuat în martie- aprilie 2011.

Totodată, instanța de apel a reținut incidența deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, astfel cum a statuat instanța de recurs în primul ciclu procesual.

Ca atare, nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante în sensul greșitei aplicări a prevederilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și a faptului că în cauză nu este incidentă decizia nr. 19/2019 pronunțată în cadrul recursului în interesul legii, instanța de apel conformându-se întocmai în rejudecare dezlegărilor obligatorii din decizia de casare.

Se impune a se mai arăta că statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție date în recursul în interesul legii prin decizia nr. 19/2019 sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Astfel, la momentul soluționării recursului în primul ciclu procesual - 17 noiembrie 2020, dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia nr. 19/2019 era obligatorie pentru instanțele de judecată, de aceea critica vizând acest aspect este apreciată ca nefondată și va fi înlăturată, fiind fără relevanță data pronunțării deciziei în apel în primul ciclu procesual câtă vreme între timp decizia din recursul în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial, obligativitatea ei fiind stabilită chiar prin decizia de casare.

Înalta Curte va înlătura și criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 2.517 și art. 2.528 alin. (1) din noul C. civ., întrucât acestea nu sunt incidente în cauză, în raport de momentul efectuării plății pretins nedatorate, respectiv martie- aprilie 2011, așadar înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. la 1 octombrie 2011, Înalta Curte reținând că, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (5) din noul C. civ., "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

În susținerea recursului declarat, reclamanta a mai invocat încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2687 din 20 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nici această critică nu poate fi reținută.

Înalta Curte subliniază că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În cauza dedusă judecății nu se poate reține, însă, încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2687 din 20 iunie 2018, în niciuna din cele două manifestări deja evocate, decizie prin care recurenta-reclamantă susține că s-au tranșat natura și legalitatea plăților efectuate și calitatea beneficiarului plăților, întrucât instanța de apel nu a procedat la o analiză pe fond a pretențiilor deduse judecății, cererea fiind respinsă ca prescrisă.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că sentința civilă nr. 1417 din 21 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2015 a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.341 C. civ. și ale art. 3

2

alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008.

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Ca atare, Înalta Curte nu poate analiza o pretinsă nelegalitate a hotărârii pronunțate de tribunal, astfel cum urmărește recurenta-reclamantă, controlul acestei hotărâri putând fi exercitat doar în instanța de apel.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 238 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.