ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 227/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Timiș – secția a II-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. (UMT), în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 1.701.310,62 RON, reprezentând valoarea prejudiciului suferit ca urmare a folosirii neautorizate a conductei de gaze proprietatea reclamantei, în scopul prestării serviciului de distribuție, fără a deține acordul proprietarului.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

Poziția procesuală a pârâtei A., a fost exprimată prin întâmpinarea formulată la data de 22 decembrie 2014, prin care a solicitat respingerea acțiunii introductive; în subsidiar, a solicitat obligarea UMT la plata către A. a sumei de 168.208,28 RON, reprezentând costurile suportate de societate pentru mentenanța și revizia conductei proprietatea UMT, începând cu data de 20 decembrie 2011 și până la momentul formulării cererii, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului. De asemenea, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, învederând instanței faptul că între societatea pârâtă și UMT s-a derulat anterior un litigiu care a format obiectul dosarului nr. x/2008

Reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. a formulat răspuns la întâmpinare și întâmpinare la acțiunea reconvențională, depusă la dosarul cauzei de către pârâta A. la data de 23 decembrie 2014.

La data de 23 martie 2015 reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. și-a modificat cererea de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 204 din C. proc. civ., în sensul că a înțeles să lărgească cadrul procesual, prin chemarea în judecată și a S.C. B. S.A., în calitate de pârâtă, dar și să adauge acțiunii introductive următoarele petite:

1) să fie obligată pârâta 1 să înceteze branșarea terților la conducta aflată în proprietatea reclamantei, fără acordul expres, obținut în formă scrisă, al reclamantei;

2) să fie obligată pârâta 1 fie să încheie cu reclamanta un contract de închiriere având ca obiect utilizarea conductei;

Poziția procesuală a pârâtei S.C. B. S.A. a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la data de 27 aprilie 2015, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Uzinele Mecanice Timișoara S.A., așa cum a fost modificată la termenul de judecată din 24 martie 2015, prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a societății.

La data de 28 aprilie 2015 S.C. B. S.A. (care s-a numit A. S.A. până la 31 decembrie 2010) a depus la dosar, în temeiul art. 72 din C. proc. civ., cerere de chemare în garanție a C. S.A. (fostă A.), față de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Uzinele Mecanice Timișoara S.A.

Prin încheierea de ședință din 10 noiembrie 2015 s-a admis, în parte și în principiu, cererea de chemare în garanție, s-a unit cu fondul cauzei excepția autorității de lucru judecat și s-a admis, în parte, excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1237/PI din 26 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepția autorității de lucru judecat și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. (fostă C. S.A., fostă A.) și chemata în garanție S.C. B. S.A., având ca obiect pretenții; s-a luat act că a încetat de drept acțiunea civilă formulată pe cale de cerere reconvențională față de reclamantă; nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. prin administrator special E. (apel confirmat ulterior și de administratorul judiciar F.), prin care s-a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată principale așa cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 196/A din 27 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. prin administratorul judiciar F. împotriva sentinței civile nr. 1237/PI/26.09.2017 a Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. (fostă C. S.A., fostă A.) și B. S.A.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 215 din 29 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. prin administrator judiciar F. împotriva deciziei nr. 196A din 27 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, în limitele ce urmează a fi arătate în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este vorba de ipoteza prevăzută de teza I a textului de lege indicat, întrucât decizia recurată nu a fost motivată în ceea ce privește soluția dată cu privire la intimata-pârâtă B..

Astfel, s-a arătat că recurenta-reclamantă a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei D. S.A. (fostă A.) solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.701.310,62 RON ce reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit, ca urmare a folosirii neautorizate a conductei de gaz proprietatea U.M.T.

Ulterior, recurenta-reclamantă și-a completat/modificat acțiunea, chemând în judecată, alături de pârâta inițială, pe B., adăugând, totodată, și două noi capete de cerere: obligarea primei pârâte la încetarea branșării terților la conducta aflată în proprietatea sa, fără acordul său expres, obținut în formă scrisă, precum și obligarea, fie la încheierea unui contract de închiriere având ca obiect utilizarea conductei, fie la încetarea utilizării fără drept a conductei, debranșând toți terții racordați ilegal la această conductă, sub sancțiunea plății de penalități.

În ceea ce o privește pe cea de-a doua pârâtă introdusă în cauză, respectiv B. S.A. reclamanta a solicitat obligarea acesteia să-i restituie sumele facturate cu titlu de "taxă de distribuție", aferente facturilor emise începând cu perioada 10 septembrie 2008 și până la data soluționării litigiului.

Întrucât prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu ambele pârâte, aceasta a formulat apel.

Prin motivele de apel formulate, reclamanta aduce critici și față de soluția de respingere a acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâta B., considerând că și această pârâtă obține venituri din exploatarea conductei, înregistrând beneficii din schimbarea abuzivă a regimului tehnic al conductei ce deservea exclusiv interesele reclamantei.

De menționat este și faptul că intimata-pârâtă B. a depus în apel întâmpinare, prezentată în integralitatea sa în cuprinsul hotărârii instanței de apel, întâmpinare prin care intimata își face ample apărări, distincte de cele formulate de către D. S.A.

Instanța de apel a respins apelul reclamantei, în dispozitivul deciziei fiind indicate în calitate de intimate-pârâte atât D. S.A., cât și B. S.A.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei pronunțate nu există nicio referire, sub aspectul motivării, cu privire la soluția pronunțată în legătură cu pârâta B., hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

De reținut este și faptul că recurenta-reclamantă a formulat pretenții distincte față de cele două intimate-pârâte din cauză, argumentele pe care aceasta și-a fundamentat atât cererea introductivă, cât și cererea de apel, fiind doar în parte comune.

Analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel, atunci când s-a raportat la fapta ilicită și la prejudiciu, a avut în vedere în principal hotărârile pronunțate de Tribunalul Timiș și, respectiv de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2008, hotărâri prin care pârâta A. a fost obligată la plata sumei de 4.101.790 RON, cu titlu de despăgubiri față de reclamanta S.C. U.M.T. S.A.

Aceste considerente nu pot fi comune, atâta vreme cât prin aceste hotărâri, respectiv decizia nr. 134/2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2008, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din această perspectivă, hotărârea atacată este deficitară, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Având în vedere soluția de casare întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța supremă a reținut că motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt de prisos a mai fi analizate în faza procesuală a recursului.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, pentru a fi analizat apelul reclamantei în raport de cererile formulate de către aceasta față de fiecare dintre cele două pârâte, dar și în raport de temeiurile de drept invocate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, sub nr. x/2014*, la data de 4 iunie 2020.

Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 419/A din 30 septembrie 2020, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. prin administrator judiciar F. împotriva sentinței civile nr. 1237/PI/26.09.2017 a Tribunalului Timiș – secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. (fostă C. S.A., fostă A.) și B. S.A.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. UZINELE MECANICE TIMIȘOARA S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2014*, la data de 1 martie 2021.

Recurenta-reclamantă S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

S-a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente, astfel că aceasta este susceptibilă de a fi casată, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a solicitat să se constate că s-au încălcat următoarele dispoziții legale:

(i) normele privind drepturile terților ale căror bunuri sunt folosite pentru realizarea serviciului de distribuție a gazelor, respectiv normele de drept material ce reglementează prerogativele dreptului de proprietate;

(ii) cele referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale;

(iii) dispozițiile care reglementează răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală în ceea ce privește pretențiile formulate împotriva B. S.A.;

Recurenta-reclamantă a redat conținutul articolului 44 alin. (2) din Constituția României și pe cel al articolului 555 din C. civ., concluzionând în sensul că atât limitele restrângerii, cât și condițiile acesteia trebuie să rezulte în mod expres din lege, pentru ca restrângerea unora dintre atributele dreptului de proprietate să fie legală.

În speță, dispozițiile legale care trasează limitele restrângerii dreptului proprietarilor asupra conductelor de gaz și condițiile acestei restrângeri sunt cele ale art. 108 alin. (1) din Legea nr. 123/2012 (formularea este similară și în art. 85 din Legea nr. 351/2004), potrivit cărora concesionarul are următoarele drepturi asupra bunurilor proprietatea terților:

a) să folosească aceste bunuri prin efectul legii;

b) fără a se aduce atingere dreptului prevăzut la lit. a), condițiile de exercitare a acestuia sunt cele prevăzute în procesul-verbal de predare în exploatare și/sau în contract:

[...]

g) să asigure accesul unor noi solicitanți, cu respectarea uneia dintre următoarele condiții:

Din lecturarea dispozițiilor legale anterior citate se poate observa că legiuitorul a instituit o serie de drepturi ale operatorului de distribuție, în raport cu bunurile terților, precum și o serie de obligații corelative.

Astfel, dreptul operatorului de distribuție la folosința bunului [art. 108 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 123/2012] și dreptul de a branșa noi solicitanți [art. 108 alin. (1) lit. g) din aceeași lege] sunt reglementate distinct și fiecare dintre acestea generează, în mod corelativ, câte o obligație distinctă la o contraprestație sau o despăgubire.

În ceea ce privește dreptul de a branșa noi solicitanți, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (1) lit. g), proprietarul bunurilor necesare pentru realizarea serviciului de distribuție are obligația de a permite accesul noilor consumatori. Această permisiune nu se realizează cu titlu gratuit, ci, dimpotrivă, proprietarul are, în mod corelativ, dreptul la o despăgubire pentru partea ce îi revine din investiția făcută (faptă ilicită pentru care UMT a fost despăgubită ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2008).

Însă, în interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 123/2012, această despăgubire acordată pentru prejudiciul cauzat prin branșarea terților la conducta proprietatea terțului [art. 108 alin. (1) lit. g) din lege] nu exclude, în niciun caz, prejudiciul cauzat prin privarea terțului de posibilitatea de a uza în mod exclusiv de prerogativele dreptului său [reglementat conform art. 108 alin. (1) lit. a) și b) din lege].

Instanța de apel a observat corect faptul că dispozițiile art. 85 din Legea nr. 351/2004 și cele ale art. 108 din Legea nr. 123/2012 stabilesc o limită a atributului folosinței, conferind concesionarilor activității de distribuție de gaze naturale prerogativa legală de a folosi un bun proprietate privată (în speță, conducta) chiar și în lipsa acordului exprimat de proprietar.

Legea a stabilit limitele restrângerii [art. 108 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012] și a lăsat în sarcina proprietarului și a concesionarului să convină prin negociere asupra condițiilor în care această restrângere poate să opereze, inclusiv asupra celei mai importante dintre toate, respectiv prețul [art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012]. Cu alte cuvinte, conform celor instituite expres prin lege, revine proprietarului și concesionarului să convină asupra despăgubirii care i se cuvine proprietarului pentru faptul că nu mai poate exercita asupra bunului său, în mod exclusiv, atributul folosinței.

Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 351/2004 sau al Legii nr. 123/2012, oricât de "sistematic" ar fi interpretată legea, nu rezultă că folosința asupra bunului proprietate privată ar putea fi exercitată de către terț (concesionar) cu titlu gratuit, astfel cum în mod nelegal a reținut instanța de apel.

Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat pe parcursul acestui litigiu, imediat după ce legile stabilesc că un concesionar are dreptul de a folosi, pentru transportul gazelor naturale, bunuri proprietate privată, ele au grijă să menționeze că această folosire se exercită în condițiile stabilite prin proces-verbal și/sau prin contract.

În opinia recurentei-reclamante, ar fi inadmisibil și lipsit de orice fel de suport să fie exclus dintre condițiile asupra cărora părțile trebuie să convină însuși prețul, ca element determinant în orice înțelegere cu titlu oneros (care reprezintă regula), pe baza unei interpretări așa-zis "sistematice" a legilor, în condițiile în care limitările dreptului de proprietate nu pot fi decât expres menționate de lege.

Mai mult decât atât, dacă o dispoziție legală ar fi prevăzut, în mod expres, că un concesionar se poate folosi gratuit de bunul unui terț pentru a-și îndeplini serviciul de distribuție a gazelor naturale, aceasta ar fi avut un vădit caracter neconstituțional.

Art. 44 alin. (3) și (5) din Constituția României, care se referă în mod expres la expropriere, respectiv la folosirea subsolului oricărei proprietăți imobiliare, consacră, în realitate, principiul potrivit căruia nimeni nu poate uzurpa vreunul dintre atributele dreptului de proprietate, chiar și prin efectul legii, decât dacă plătește proprietarului o despăgubire justă.

În alți termeni, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său și, totodată, excluderea oricăror terți, inclusiv a autorităților publice sau a celor care prestează un serviciu de interes public, de la împiedicarea acestui monopol, fără ca acestea să plătească o despăgubire.

În speță, calitatea reclamantei de unic proprietar asupra conductei (aspect stabilit, în mod definitiv, de instanțele de fond încă din primul ciclu procesual), îi conferă acesteia monopolul posesiei, folosinței și dispoziției cu privire la bunul său, cu excluderea intimatelor-pârâte, care au calitatea de terți față de UMT.

Din această perspectivă, în lumina principiului fundamental al ocrotirii proprietății private, exercitarea de către un terț a prerogativei folosinței asupra bunului proprietatea reclamantei, în mod gratuit, reprezintă un comportament abuziv și ilicit, echivalând practic cu o uzurpare continuă a proprietății.

Sesizând o evidentă deficiență de logică în raționamentul, potrivit căruia concesionarul ar avea dreptul de a folosi, în mod gratuit, bunuri proprietate privată pentru distribuția de gaze naturale, fiind obligat să stabilească numai "alte condiții" prin procesul-verbal și/sau prin contract, instanța de apel a încercat să remedieze această deficiență, reținând, fără niciun suport legal sau principial, că în realitate dreptul de folosință nu ar totuși unul gratuit, ci unul oneros, "însă prețul acestei folosințe este plătit de consumatorul care se racordează la conducta de distribuție proprietate privată - preț (despăgubire) stabilit prin raportare la partea ce îi revine din investiția făcută, iar nu de către concesionarul serviciului de distribuție".

În accepțiunea recurentei-reclamante, instanța de apel a susținut două idei profund eronate, pe care se bazează aproape integral decizia pronunțată și anume:

a. faptul că distribuitorul de gaze poate folosi conducta unui proprietar fără a achita vreun preț acestuia, întrucât oricum proprietarul va fi despăgubit de alte persoane, respectiv de terții consumatori;

b. faptul că prin procesul-verbal sau contractul care ar trebui să se încheie, conform art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012, se vor stabili "alte condiții" ale dreptului de folosință, dar nu prețul acestuia;

Practic, instanța de apel acreditează ideea potrivit căreia este perfect normal și legal ca un concesionar de distribuție de gaze naturale (persoana juridică cu scop lucrativ) să obțină beneficii importante, fără a achita niciun leu persoanei ale cărei bunuri le folosește pentru prestarea serviciului. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat acea conductă, concesionarul ar fi trebuit să o construiască din fonduri proprii pentru a-și desfășura business-ul și a obține profit, dar pentru că ea există, nu trebuie să mai facă investiții în acest scop, bucurându-se în mod gratuit de investiția făcută de un terț pentru nevoile proprii, acesta din urmă fiind oricum despăgubit de terții branșați de distribuitorul de gaze.

Negând dreptul reclamantei la o contraprestație pentru folosirea conductei de către intimatele-pârâte, doar pentru motivul că aceasta a primit o contraprestație venită, indirect, de la consumatori, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 108 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 123/2012, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Dispozițiile art. 108 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012 stabilesc dreptul operatorului de distribuție de a folosi bunul proprietate a unui terț, însă acesta este stabilit ca un drept distinct de dreptul de branșa noi solicitanți și i se corelează o obligație distinctă de obligația terților de a plăti parte din conducta la care s-au branșat, respectiv obligația distribuitorului de gaze de a încheia un proces-verbal, respectiv un contract în care să se stabilească toate condițiile privind exercitarea dreptului, inclusiv prețul folosinței.

Contrar celor reținute de instanță, pe de o parte, consumatorii care beneficiază de branșamentul la conducta proprietarului au obligația de a plăti pentru dreptul ce li se acordă o despăgubire față de proprietarul conductei, iar, pe de altă parte, distinct, distribuitorul de gaze care, prin folosirea conductei, realizează profit, fără a mai investi în construirea unei conducte noi, trebuie să achite, la rândul său, un preț negociat conform contractului sau procesului-verbal ce se încheie cu proprietarul conductei.

Fără niciun fel de suport legal, instanța de apel a reținut că procesul-verbal sau contractul care trebuie să se încheie între operatorul de gaze și proprietarul conductei nu va cuprinde un preț, ci în aceste documente se vor stabili "alte condiții" ale dreptului de folosință, fără să arate însă despre ce alte condiții este vorba și, mai ales, ce justifică eliminarea prețului dintre aceste condiții conținute în contract.

Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la decizia nr. 414/2017 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 130 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 123/2012, prin care s-a statuat că "este conformă scutirea acordată operatorului când utilizează fonduri aservite - aflate în proprietate publică".

Per a contrario, în situația în care bunul afectat este proprietate privată, scutirea este inoperantă, proprietarul fiind îndreptățit la o contraprestație pentru folosința bunului său.

În același sens, Legea nr. 351/2004 prevedea, la art. 26 alin. (1) lit. i), dreptul operatorului de distribuție de a folosi, cu titlu gratuit, terenurile proprietate publică locală, deci nu și cele proprietate privată, în această din urmă ipoteză proprietarul având dreptul la o despăgubire.

Soluția legislativă, în sensul despăgubirii proprietarului pentru limitarea dreptului său este una firească, fiind în acord atât cu dispozițiile constituționale și legale care reglementează regimul dreptului de proprietate, cât și cu reglementarea europeană în materie.

Nu în ultimul rând, faptul că între părți nu s-a încheiat niciodată un contract nu înseamnă în niciun caz că reclamanta ar fi agreat tacit să permită intimatelor folosința gratuită a bunului său.

Dimpotrivă, recurenta-reclamantă consideră că dispozițiile art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012 reprezintă temeiul legal pentru obligarea intimatelor la încheierea unui contract în cuprinsul căruia să se prevadă contraprestația aferentă folosirii bunului și pentru acordarea de despăgubiri pentru perioada în care acest contract nu a fost încheiat, evident din culpa intimatei-pârâte D. S.A.

Raționamentul instanței de apel este profund greșit, întrucât este deopotrivă inechitabil și fără suport legal să se considere că dreptul de folosință asupra conductei poate fi exercitat, în mod gratuit, de distribuitorul de gaze, persoana juridică cu scop lucrativ, în baza unei plăți făcute de consumatori; pe de altă parte, legea prevede expres corelativ dreptului de folosință exercitat de distribuitor obligația acestuia de a încheia un contract cu proprietarul, contract care nu poate avea drept scop decât stabilirea contraprestației ce se va achita de către distribuitorul de gaze în schimbul dreptului de folosință acordat prin efectul legii.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că nu ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că s-au aplicat greșit dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, instanța de apel apreciind că nu există nicio faptă ilicită dacă D., în calitate de concesionar, folosește conducta proprietate a societății Uzinele Mecanice Timișoara S.A., fără a-i achita acesteia o chirie pentru folosința permanentă.

Totodată, recurenta a menționat că soluția instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește analiza condiției prejudiciului.

În realitate, este îndeplinită și condiția existenței prejudiciului. Astfel, fapta ilicită a intimatelor-pârâte de a folosi neautorizat conducta proprietatea UMT are un caracter continuu și creează în patrimoniul reclamantei un prejudiciu continuu.

Acest prejudiciu constă atât în privarea reclamantei de dreptul de a folosi, în mod exclusiv, bunul proprietatea sa, cât și în privarea continuă de dreptul de a percepe fructele bunului, în calitate de proprietar al conductei (beneficiile generate de utilizarea conductei fiind percepute în mod continuu de către intimate), cu consecința profund inechitabilă ca D. să obțină beneficii din partea consumatorilor în urma folosinței gratuite a conductei proprietatea UMT.

Reclamanta a primit o despăgubire pentru branșarea terților la conducta aflată în proprietatea sa (despăgubire calculată conform prevederilor legale), însă acest lucru nu exclude dreptul UMT de a primi o contraprestație pentru exercitarea de către intimate a prerogativei dreptului de folosință asupra bunului său.

Dimpotrivă, reclamanta apreciază că este îndreptățită și la repararea acestei componente de prejudiciu, solicitate pe calea acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, în condițiile în care, potrivit art. 1385 alin. (1) din C. civ. "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel".

În egală măsură, deși nu au fost analizate de instanța de apel, în cauză sunt îndeplinite și celelalte două condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Faptul că D., deși recunoaște că reclamanta UMT este proprietarul exclusiv al conductei, continuă să o folosească și în prezent, fără acordul acesteia și fără plata unei contraprestații, demonstrează, fără dubiu, atât vinovăția intimatei-pârâte, cât și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a acesteia și prejudiciul cauzat societății reclamante.

Autoarea căii de atac a solicitat instanței de recurs să rețină și faptul că una dintre deciziile citate în cuprinsul cererii de recurs (i.e. decizia nr. 257/2017 a Curții de apel Timișoara) a fost pronunțată chiar de Curtea de Apel Timișoara împotriva D. (intimata-pârâtă din prezenta cauză). Așadar, la acest moment, există (cel puțin) două hotărâri diametral opuse pronunțate împotriva aceleași persoane.

Această situație încalcă grav principiul securității juridice, dar și pe cel al egalității în fața legii, în condițiile în care reclamanta din cauza anterior citată beneficiază de despăgubiri lunare de la D. pentru folosința conductei proprietatea sa, în timp ce reclamantei S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. îi este negat acest drept.

În fine, recurenta-reclamantă a susținut faptul că este nelegală soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește pretențiile formulate împotriva B. S.A., deoarece au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală.

S-a arătat că acest capăt de cerere este întemeiat pe dispozițiile răspunderii civile delictuale și urmărește acoperirea prejudiciului cauzat prin achitarea de către reclamanta UMT a unor sume de bani nedatorate, cu titlu de taxă pentru folosirea bunului său, pârâtei B. S.A.

Reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. nu a fost despăgubită pentru utilizarea, fără drept, a bunului proprietatea sa și a plătit sume de bani pentru a-i fi permis să își utilizeze propriul bun prin vehicularea (distribuirea) gazului în scopul consumului propriu. Or, asemenea faptă are un caracter ilicit, fiind contrară obligației negative generale și abstracte a terților de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei.

Faptul că societatea reclamantă a consimțit contractual să plătească acele sume de bani nu are nicio importanță din perspectiva angajării răspunderii civile delictuale.

Este cunoscut faptul că orice clauză contractuală este nulă absolut dacă are la bază o cauză ilicită și este impusă prin fraudă la lege.

Recurenta apreciază că asemenea motive de nulitate absolută pot fi cercetate de instanța judecătorească și pe cale incidentală, în litigii având ca obiect rambursarea prestațiilor încasate în temeiul unor clauze lovite de nulitate absolută, însă instanța de apel a refuzat să procedeze astfel, reținând, pur și simplu, că fiind convenite, clauzele respective ar conferi intimatei-pârâre E.ON dreptul de a reține sumele reprezentând taxa de distribuție.

Pe de altă parte, a susținut faptul că și raționamentul bazat pe regulile răspunderii civile delictuale este nelegal. Pornind de la premisa că societatea reclamantă nu a dovedit că gazele naturale au trecut numai prin conducta proprietate personală, instanța de apel a considerat că prejudiciul nu este cert.

În realitate, s-a pornit de la o premisă greșită, în totală contradicție cu prevederile art. 1532 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora "prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată".

În speță, este cert că gazele naturale care deservesc UMT trec prin conducta aflată în proprietatea sa. Este cert, de asemenea, că ar fi vădit nelegal ca o persoană să fie obligată la plata unei sume de bani pentru folosirea propriului bun. Mai mult decât atât, deși reclamanta a demonstrat faptul că gazele naturale ajung să fie folosite după ce trec prin propria conductă, B. S.A. nu a dovedit că respectivele gaze ar fi distribuite și prin alte conducte și care ar fi procentul respectivei distribuții.

În lipsa unei astfel de demonstrații care, potrivit regulilor care reglementează probațiunea, cade în sarcina pârâtei E.ON, reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timișoara S.A. are dreptul la rambursarea întregii taxe de distribuție achitate nedatorat în perioada septembrie 2008 - ianuarie 2015.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 14 aprilie 2021 (e-mail) intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021, s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. UZINELE MECANICE TIMIȘOARA S.A. împotriva deciziei civile nr. 419/A din 30 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, stabilindu-se termen la data de 3 februarie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerente ce succed.

În esență, recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel, susținând faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a nomelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la încălcarea dispozițiilor legale privind drepturile terților ale căror bunuri sunt folosite pentru realizarea serviciului de distribuție a gazelor naturale, respectiv a normelor care reglementează prerogativele dreptului de proprietate, sens în care a indicat art. 44 din Constituția României, art. 555 din C. civ., art. 108 alin. (1) lit. a), b) și g) din Legea nr. 123/2012.

Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate, instanța de apel stabilind corect că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei asupra conductei de gaze, întrucât potrivit legii speciale, derogatorie de la dreptul comun, activitatea de transport și distribuție a gazelor naturale este o activitate economică, cu caracter de serviciu public de interes național, iar lucrările de dezvoltare, reabilitare, modernizare, exploatare și întreținere a obiectivelor și sistemelor de transport al gazelor naturale sunt lucrări de utilitate publică.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, legea stabilind conținutul și limitele sale, astfel că, în speță, Legea nr. 123/2012 dispune, în virtutea art. 44 din Constituția României, cu privire la modul de folosință a bunurilor proprietatea privată ale terților, implicate în procesul de transport și distribuție a gazelor naturale, drepturile și obligațiile concesionarului acestor activități, precum și ale proprietarului terț. De altfel, autoarea căii de atac recunoaște, în dezvoltarea motivelor de recurs, că există o limită legală a folosinței conductei, chiar și în lipsa acordului proprietarului, însă apreciază că aceasta este singura restrângere posibilă, iar instanța de apel a stabilit greșit caracterul gratuit al acestei limitări, deoarece legea prevede dreptul la o despăgubire pentru partea sa din investiția făcută.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu a fost încălcat dreptul la despăgubiri, deoarece în cadrul dosarului nr. x/2008 s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, valoarea întregii conducte și despăgubirea care i se cuvine societății reclamante. Aceasta a primit de la intimata D. S.A. dezdăunări pentru valoarea investiției privind conducta de gaze, respectiva valoare fiind cea pe care intimata trebuia să o plătească pentru a deveni coproprietar al conductei. Așadar, odată ce a primit suma acordată de instanțele judecătorești în litigiul anterior, recurenta-reclamantă nu poate pretinde, în viitor, periodic, sume de la concesionarul și operatorul licențiat al sistemului de distribuție a gazelor naturale pentru folosința conductei în activitatea specifică de distribuție și transport gaze naturale către terții pentru a căror racordare la conductă a fost deja obligată la despăgubiri.

Totodată, se reține că nu există niciun argument al instanței de apel referitor la posibilitatea distribuitorului de a folosi conducta de gaze a proprietarului fără o despăgubire justă, ci s-a stabilit, în mod corect, că obligația de plată a intimatei concesionare, corelativă dreptului recurentei la despăgubiri pentru limitarea dreptului de proprietate prin folosința conductei, a fost deja îndeplinită de intimata D. S.A.

Este adevărat că legea nu prevede caracterul gratuit pentru folosința conductei de către concesionar, însă aceasta nu se poate interpreta în sensul caracterului oneros pentru titularul serviciului de distribuție; în realitate, prețul folosinței continue a conductei este achitat de consumatorul care se racordează la conducta de distribuție proprietate privată, despăgubirea calculându-se raportat la partea ce-i revine din investiția făcută. Dacă prețul folosinței conductei ar fi fost în sarcina concesionarului sistemului de distribuție a gazelor naturale, ar fi fost prevăzut expres de legea specială sau ar fi fost prevăzut un drept al acestuia de a recupera acest cost prin includerea în tariful pe care-l achită consumatorul final.

În speță, Înalta Curte reține că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei asupra conductei de distribuție a gazelor naturale, exploatarea acesteia realizându-se în limitele restrângerilor dispuse prin norma de drept specială, astfel că soluția de respingere a pretențiilor sale a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale incidente. Dacă susținerile și raționamentul recurentei ar fi fost validate de instanțele devolutive, dreptul său la despăgubiri, cu același obiect și întemeiate pe aceeași cauză, ar fi devenit perpetuu, ceea ce contravine dispozițiilor legale.

A doua critică formulată prin memoriul de recurs privește încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, recurenta afirmând că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că nu ar fi îndeplinite condițiile pentru incidența acestor dispoziții. A mai arătat că fapta ilicită este folosirea neautorizată de către intimate a conductei, astfel încât se generează un prejudiciu continuu.

Înalta Curte reține, pe temeiul considerentelor anterior expuse, că nici această critică nu este fondată, instanța de apel stabilind corect că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile acestei forme de răspundere, respectiv nu este incidentă instituția răspunderii civile delictuale a intimatelor.

Cu privire la D. S.A., dreptul de folosință asupra conductei de gaze nu poate fi asimilat faptei ilicite, întrucât acest drept este recunoscut expres prin lege intimatei, în calitate de concesionar al serviciului de distribuție a gazelor naturale. Nici caracterul pretins gratuit al acestei folosințe nu poate intra în sfera ilicitului civil, deoarece, pe de-o parte, toate obligațiile de plată ale concesionarului sunt stabilite legal, iar adăugarea unei obligații de plată cu executare succesivă excede acestor dispoziții; pe de altă parte, intimata a achitat deja despăgubirile stabilite în litigiul care s-a purtat între aceleași părți și care a fost judecat definitiv.

De asemenea, în ceea ce privește calificarea drept faptă ilicită a activității intimatei D. S.A. de branșare la conducta de gaze a unor noi consumatori, în perioada ce face obiectul acțiunii pendinte (29.10.2011 – 29.10.2014), instanța de apel a stabilit că nu s-a probat nicio astfel de nouă racordare la rețeaua de gaze respectivă, prin urmare, nu poate fi vorba de caracterul ilicit al unei fapte care nu există.

Înalta Curte constată că, în mod judicios, prin decizia recurată au fost analizate susținerile recurentei-reclamante cu privire la fapta ilicită, instanța de apel interpretând corect, sistematic art. 108 prin raportare la întregul cuprins al Legii nr. 123/2012 și concluzionând că nu se poate privi distinct fapta intimatei concesionare de racordare la conductă a unor noi consumatori și cea de folosire a conductei de către aceeași intimată pentru distribuția gazelor naturale către aceștia, întrucât scopul și finalitatea celor două operațiuni sunt aceleași, și anume asigurarea dreptului de acces al consumatorului final la sistemul de distribuție, drept garantat de lege.

Totodată, deși nu era îndeplinită condiția faptei ilicite, cumulul celor patru condiții ale răspunderii civile delictuale nefiind întrunit, instanța de apel a analizat și condiția prejudiciului invocat de recurentă, justificat prin imposibilitatea de a culege fructele bunului său.

Cu privire la prejudiciu, Înalta Curte reține că nu au fost încălcate dispozițiile de drept material incidente, dimpotrivă, instanța de apel a aplicat prevederile speciale ale Legii nr. 123/2012 care reglementează restrângerile dreptului de proprietate al terțului asupra conductei de gaze. În considerarea caracterului activității de transport și distribuție a gazelor naturale drept serviciu public de interes național, recurenta-reclamantă nu poate exercita atributele dreptului de proprietate în mod exclusiv, cu încălcarea legii, ci cu stricta respectare a limitelor impuse de dispozițiile speciale în materie.

Astfel, recurenta nu are dreptul de a schimba destinația bunului, este obligată să respecte dreptul de acces al consumatorilor la rețeaua de gaze, nu poate exploata direct conducta, întrucât nu deține o licență corespunzătoare; totuși, aceasta poate folosi conducta pentru propriul consum și valorifica fructele bunului prin intermediul concesionarului serviciului de distribuție, conform legii. Așadar, nu se poate reține o împiedicare în folosința bunului ce i-ar produce vreun prejudiciu.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală din perspectiva aplicării, față de intimata D. S.A., a dispozițiilor de drept ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la intimata B. S.A., pretinsa încălcare a normelor privind răspunderea civilă delictuală va fi analizată împreună cu ultima critică, care vizează doar raporturile juridice dintre recurentă și această intimată.

Autoarea căii de atac a invocat, în susținerea argumentelor sale privind incidența răspunderii civile delictuale, jurisprudență favorabilă a Curții de Apel Cluj, a Curții de Apel Timișoara și a Tribunalului Cluj, arătând că într-unul dintre litigiile respective a fost parte chiar intimata D. S.A., decizia fiind pronunțată, în contradictoriu cu aceasta.

Înalta Curte reamintește că practica judiciară nu are valoare probatorie în sine și nici nu reprezintă izvor de drept, întrucât Constituția României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii și, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate și obligativitate. Așadar, nu se poate reține că, prin alte procese s-ar fi stabilit contrariul celor reținute de instanța de apel sau că anumite aspecte au fost interpretate diferit, în favoarea recurentei, în alte dosare, într-un anumit context, raportat la pretențiile formulate și la modul de derulare a raporturilor juridice dintre părțile acelor litigii, care nu ar fi de actualitate în litigiul de față.

Cu privire la intimatele din prezenta cauză, acestea nu au participat împreună la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătorești ce li se opun, în care au fost analizate anumite situații și s-au pronunțat soluții favorabile recurentei, iar efectul acestor hotărâri nu poate fi extins în prezenta cauză, astfel că, față de acestea, hotărârile invocate de recurentă se vor opune cu valoarea unui fapt juridic și a unui mijloc de probă. De aceea, intimatele pot combate dezlegările date în hotărârile favorabile recurentei, câtă vreme fac dovada unei alte realități juridice.

O ultimă critică privește încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală și delictuală referitor la pretențiile formulate de recurentă împotriva intimatei B. S.A.

Înalta Curtea reține că, prin cererea formulată de societatea reclamantă împotriva acestei pârâte, a solicitat să fie obligată la restituirea taxei de distribuție pentru perioada cuprinsă între 10 septembrie 2008 și până la momentul la care va fi soluționat prezentul litigiu, ulterior precizând că solicită doar sumele facturate până în luna ianuarie 2015 și că temeiul juridic al cererii este răspunderea civilă delictuală.

Însă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, raporturile juridice dintre cele două părți vizând taxa de distribuție, își au izvorul în două contracte de furnizare, semnate de acestea în anul 2008 și, respectiv 2012, prin care s-a stabilit obligația recurentei de a achita taxa de distribuție.

Așadar, din decizia recurată, rezultă că instanța de prim control judiciar a aplicat corect dispozițiile art. 1350 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora, dacă izvorul raportului juridic dintre părți este contractul, răspunderea civilă contractuală se aplică cu prioritate, fiind nelegală incidența altor reguli care ar fi mai favorabile oricărei părți. Întrucât cele două forme de răspundere au izvor și premise diferite, acestea nu pot coexista cu privire la aceeași faptă/situație.

În speță, Înalta Curtea constată că taxa de furnizare a fost prevăzută expres prin contractele de furnizare dintre părți, fiind legal datorată de recurentă; totodată, acest cost se aplică pentru utilizarea de către recurentă nu doar a conductei proprietatea sa de 5,2 km, ci pentru întreaga rețea de gaze necesară pentru transportul și distribuția gazelor naturale de care beneficiază recurenta. De altfel, chiar aceasta afirmă că intimata B. S.A. trebuie să-i stabilească procentul din taxa de distribuție raportat la lungimea totală a rețelei prin care trece gazul consumat, recunoscând indirect această realitate.

Prin urmare, este fără relevanță și excede analizei controlului de legalitate susținerea potrivit căreia intimata trebuia să probeze faptul că gazele folosite de recurentă pentru consumul propriu trec și prin alte conducte, întrucât simpla confirmare că gazele care o deservesc sunt transportate prin conducta sa, nu înseamnă recunoașterea că trec și prin alte conducte din rețea.

Deși a reținut corect incidența dispozițiilor răspunderii civile contractuale, înlăturând aplicabilitatea în speță a instituției răspunderii civile delictuale, instanța de apel a analizat totuși pretențiile recurentei-reclamante și din perspectivă delictuală, reținând că nu sunt întrunite condițiile cumulative, întrucât reclamanta nu a probat caracterul cert al prejudiciului.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, printre argumentele expuse în susținerea criticilor care vizează raporturile sale juridice cu intimata B. S.A., nulitatea clauzei contractuale prin care a consimțit să plătească taxa de distribuție, pentru cauză ilicită și fraudă la lege. A susținut faptul că acest motiv de nulitate poate fi cercetat de instanță și pe cale incidentală, având în vedere că litigiul are ca obiect rambursarea prestațiilor încasate în temeiul unei clauze lovite de nulitate absolută, însă instanța de apel nu a procedat în acest mod.

Cu privire la această critică, referitoare la nulitatea clauzei contractuale, Înalta Curte reține că, pe parcursul judecății litigiului pendinte, până la formularea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă nu a invocat nulitatea vreunei clauze contractuale, instanța de apel nefiind învestită cu un motiv de apel care să vizeze această critică și, pe cale de consecință, nu putea analiza ceea ce nu s-a cerut.

Un argument important referitor la lipsa acestei critici din cererile formulate de reclamantă este temeiul juridic al acțiunii formulate împotriva pârâtei B. S.A., respectiv răspunderea civilă delictuală. Niciodată recurenta-reclamantă nu a formulat o pretenție contractuală, negând în mod constant că izvorul pretențiilor sale este contractul. Aceasta a afirmat permanent, chiar și în cuprinsul motivelor de recurs, că prejudiciul pretins de la intimata B. S.A. a fost cauzat prin fapta de a încasa bani pentru utilizarea conductei, care are caracter ilicit, fiind contrară obligației negative generale și abstracte a terților de a nu aduce atingere dreptului său de proprietate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Înalta Curte constată că aceste critici care vizează nulitatea clauzei contractuale pentru cauză ilicită și fraudă la lege evocată de recurentă în memoriul de recurs a fost invocată omisso medio, aspectele respective nefiind sesizate în faza procesuală a apelului. Fiind invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Întrucât nu este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., decizia atacată fiind dată cu respectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. UZINELE MECANICE TIMIȘOARA S.A. împotriva deciziei civile nr. 419/A din 30 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2022.