ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2173/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 26.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat obligarea pârâtului STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la răscumpărarea a două Titluri de Stat (obligațiunea nr. x din 1935 și obligațiunea nr. x din 1935), prin plata contravalorii actualizate prin metoda de calcul-paritate a 16 bucăți din totalul de 18 bucăți cupoane emise, respectiv 15 bucăți din totalul de 18 bucăți cupoane emise.

Prin sentința civilă nr. 1149/06.11.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor civile din cadrul Tribunalului București.

Prin încheierea din 04.02.2021, Tribunalul București, secția a V- a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a V-a Civile și a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 15.02.2021, sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 1440/25.05.2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1440/25.05.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, iar pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a declarat apel împotriva încheierii din 30.03.2021 și a sentinței civile nr. 1440/25.05.2021, pronunțate de aceeași instanță.

Prin decizia civilă nr. 405/A din 7 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., apreciind că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut greșit că obligația de răscumpărare, respectiv de plată a sumelor solicitate, respectiv a cupoanelor, este prescrisă, fără a răspunde la chestiunea imposibilității de a răscumpăra deoarece nu au fost alocate fonduri în acest sens.

Prin urmare, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, arată că aceste situații nu au fost reglementate prin lege specială și nu s-au alocat niciodată fonduri pentru răscumpărarea acestor titluri, astfel încât nu s-ar putea susține în mod obiectiv că a existat o culpă a împrumutătorului, constând în pasivitatea acestuia.

Totodată, apreciază că, ceea ce trebuia demonstrat, este faptul că Statul Român, prin legea bugetului de stat, a alocat sume de bani pentru răscumpărarea acestor titluri, or ar fi de notorietate că nu au existat astfel de alocări.

Arată recurenta că, în Decretul lege nr. 167/1958 este prevăzut faptul că, se suspendă cursul prescripției cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere. Or, în opinia recurentei, schimbarea legii reprezintă un eveniment extern și imprevizibil, deoarece la data lansării emisiunii, nimeni nu avea capacitatea de a previziona schimbarea legii. Odată schimbată legea, dat fiind și perioada istorică de opresiune comunistă, ar fi clar că evenimentul era atât invincibil, cât și inevitabil.

Arată că instanța de apel ar fi reținut aceste aspecte în motivare, apreciind că data limită de răscumpărare a acestor titluri era data de 01.01.2000.

Evocă recurenta și dispozițiile art. 14 din Decretul lege nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripției între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cel ale cărui bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date și aprobate.

Apoi, susține că, chiar dacă art. 2532 din C. civ. nu exista în anul 2000, nu se poate ignora ca și concept faptul că prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă, cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia. Raportat la aceste considerații, apreciază că inexistența unor măsuri reparatorii pentru cei care au primit titluri de stat, dublată de lipsa banilor alocați cu o astfel de destinație, reprezintă o ascundere a exigibilității sumei.

Prin urmare, consideră că Statul Român nu se poate apăra invocând prescripția, bazându-se pe propria culpă, constând în aceea că nu a prevăzut în bugetul public sumele de bani necesare, tocmai cu scopul ilicit de a nu restitui ceea ce i-a fost de ajutor la un moment dat.

Aceasta chiar dacă, prin Legea nr. 142 din 1 mai 1947, titlurile de stat au fost declarate amortizate la data de 01.05.1947 (art. 1), deoarece Statul Român nu și-a îndeplinit obligația de a prevedea sumele necesare pentru plata datoriei publice pe exercițiul 1947-1948 (art. 2) și nu a pus, prin Ministerul Finanțelor, la dispoziția deținătorilor titlurilor sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate până la 01.07.1947, într-un fond special la Casa de depuneri, de unde puteau fi ridicate.

Arată și că, prin Decretul nr. 124 din 6 iulie 1948, fondul special, cu toate că nu a fost constituit, este deblocat și s-a stabilit termen de plată de un an de la data decretului, cu condiția plății în plafoanele stabilite de Legea nr. 287/16.08.1947 privind reforma monetară, fără a se prevedea din nou sumele necesare în exercițiul bugetar.

Susține că sunt de notorietate măsurile inumate practicate în toată perioada comunistă împotriva tuturor celor care aveau avere, inclusiv aceste "glume proaste" constând în nealocarea de fonduri pentru plata titlurilor cărora li se stabilite o dată limită de prezentare la plată, astfel că este ilogic ca într-un stat democratic și de drept, cel puțin la nivel declarativ, să i se impute titularului dreptului de creanță faptul că nu a prezentat titlul la plată (caz în care oricum nu ar fi încasat suma pentru că nu existau fonduri și, în plus, titularul obligațiunii ar fi fost condamnat la ani grei de temniță conform uzanțelor comuniste îndreptate împotriva celor ce aveau averi sau pretenții împotriva Statului).

Conchide recurenta că termenul de prescripție nu a început să curgă la 01.05.1947 și, în măsura în care a început să curgă, acesta a fost suspendat la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/1948, iar de la acel moment suspendarea nu a încetat, neexistând o chemare la plată (o atitudine activă de executare benevolă a obligației de plată din partea Statului Român).

Dintr-un alt punct de vedere, arată că creanța solicitată a fost recunoscută prin necontestarea raportului lichidatorului judiciar al reclamantei, întocmit în temeiul art. 59 din Legea nr. 85/2014, care a fost publicat în BPI, raport prin care a operat compensarea unor datorii ale debitoarei către bugetul statului, operațiunea în sine fiind o recunoaștere a datoriei.

Consideră că, dacă se discută despre excepția prescripției dreptului la acțiune, atunci se impune a se analiza și incidența întreruperii prescripției, care are drept consecință începerea curgerii unui nou termen de prescripție.

În final, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea lămuririi tuturor aspectelor scăpate criticii, respectiv dacă au fost alocate fonduri pentru răscumpărarea acestor titluri, iar în lipsa unor asemenea fonduri, în ce măsură se poate considera că debitorul nu a ascuns exigibilitatea sumei.

La 25 mai 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care a depus răspuns la întâmpinare la 21 iunie 2022.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, instanța supremă reține că, deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat critici ce pot fi subsumate acestui motiv de casare.

Astfel, deși a invocat faptul că instanța nu a motivat și nu a lămurit critica din apel privind imposibilitatea răscumpărării titlurilor de stat ca urmare a nealocării fondurilor necesare răscumpărării de către cel în folosul căruia s-a făcut împrumutul, instanța supremă reține că, în realitate, recurenta-reclamantă a susținut această critică pe baza unor argumente care vizează modalitatea de stabilire a situației de fapt, în urma administrării unui probatoriu adecvat, din care ar fi trebuit sa rezulte faptul că Statul Român nu a alocat niciodată fonduri pentru răscumpărarea acestor titluri.

Or, stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor devolutive, în recurs instanța supremă verificând doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente în cauză.

Instanța de recurs nu poate primi criticile recurentei privind suspendarea cursului prescripției extinctive ca urmare a intervenirii unei situații de forță majoră sau a situației prevăzute de art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât au fost invocate pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici criticile privind incidența dispozițiilor art. 2532 din noul C. civ.

De altfel, instanțele anterioare au reținut că, în cauză, prescripția este guvernată de dispozițiile C. civ. de la 1864, iar recurenta-reclamantă nu a contestat acest aspect.

În ce privește restul criticilor, subsumate motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind suspendarea curgerii termenului de prescripție ca urmare a ascunderii de către intimată a exigibilității datoriei, stabilirea culpei intimatei pentru nealocarea fondurilor necesare achitării titlurilor, determinarea momentului de început al termenului de prescripție extinctivă prin raportare la consecințele regimului comunist în România, precum și privind incidența recunoașterii datoriei de către intimata-pârâtă prin necontestarea raportului lichidatorului și inexistența unei chemări la plată din partea Statului Român, instanța supremă reține, în primul rând, că acestea reprezintă o reluare a argumentelor din cererea de chemare în judecată și din memoriul de apel, la care recurenta-reclamantă a primit deja un răspuns.

În al doilea rând, reține că, prin reiterarea acelorași susțineri, recurenta-reclamantă urmărește o devoluare a fondului prin readministrarea probatoriului, incompatibilă cu cercetarea ce poate fi efectuată în recurs.

Înalta Curte reține că interpretarea a probelor și stabilirea culpei – elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății – ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu a reușit să dezvolte critici de nelegalitate, susținerile sale vizând netemeinicia alegată a deciziei recurate. Recurenta se raportează formal la dispozițiile Legii nr. 142/1947, Legii nr. 287/1947 și ale Decretului nr. 124/1948, întrucât nu prezintă, în concret, ce articole din aceste acte normative au fost aplicate greșit sau au fost înlăturate în mod greșit de la aplicare de către instanța de apel.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că, în reluarea acelorași argumente din ciclurile procesuale anterioare, recurenta-reclamantă a făcut abstracție de raționamentul instanței de apel din decizia atacată, care face efectiv obiectul acestei căi de atac.

Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut atât faptul că prescripția a început să curgă anterior adoptării Decretului nr. 167/1958, cauzele de suspendare a prescripției extinctive fiind cele prevăzute de C. civ. de la 1864, cât și intervenirea suspendării cursului prescripției în perioada regimului comunist.

Totodată, a mai reținut că Decretul nr. 124/1948 nu se referă la scadența anticipată a împrumutului din 1934, deci la o "chemare la plată" pentru subscriitorii obligațiunilor din 1935 în aplicarea legii din 1934 referitoare la "înzestrarea țării", precum și faptul că rapoartele de activitate ale lichidatorului nu stabilesc creanțe ale debitorului împotriva terților.

Or, recurenta-reclamantă nu a criticat aceste rețineri, ci s-a cantonat în a reitera aceleași susțineri din memoriul de apel într-o manieră ce nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Prin urmare, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 405/A din 7 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 405/A din 7 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.