YILDIRIM c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 41596/02

prezentată de Ulaș YILDIRIM

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 11 septembrie 2007 într-o cameră compusă din:

doamna F. Tulkens, președintă,

domnii A.B. Baka,

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

doamna A. Mularoni,

domnul D. Popović, judecători,

și doamna S. Dollé, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 14 octombrie 2002,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 §3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, domnul Ulaș Yıldırım, este un resortisant turc, născut în 1978 și cu domiciliul la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de domnul Ö. Kılıç, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent pentru procedura în fața Curții.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În decembrie 2000, revista al cărei redactor-șef era reclamantul a publicat două articole intitulate Çözüm („Soluția”) și AİHM'e gençlikten mesaj („Mesaj al tineretului către CEDO”).

La 31 decembrie 2000, procurorul Republicii de pe lângă Curtea de siguranță a Statului din Istanbul l-a inculpat pe reclamant pentru propagandă separatistă și ajutor și asistență acordată unei organizații ilegale, în temeiul articolului 8 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului și al articolului 169 din vechiul cod penal. El a cerut, de asemenea, confiscarea revistei.

La 28 septembrie 2001, Curtea de siguranță a Statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de propagandă separatistă din cauza articolului intitulat Çözüm și l-a condamnat la șase luni de închisoare și la o amendă grea. L-a recunoscut vinovat de ajutor și asistență acordată unei organizații ilegale din cauza articolului intitulat AİHM'e gențlikten mesaj și l-a condamnat la patru ani și șase luni de închisoare. Aceasta a comutat pedepsele cu închisoarea într-o amendă și l-a condamnat pe reclamant, în final, la plata unei amenzi grele de 5.586.880.000 lire turcești (TRL) [aproximativ 3.959 EUR]. Curtea de siguranță a Statului a ordonat în plus închiderea revistei timp de o lună, în aplicarea articolului 2 §1 adițional din legea nr. 5680.

La 4 februarie 2002, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Hotărârea de casație a fost depusă la grefa Curții de siguranță a Statului la 26 februarie 2002. În aceeași zi, ea a fost notificată autorităților competente în vederea executării pedepsei aplicate.

La 18 martie 2002, poliția a procedat la închiderea revistei pentru o perioadă de o lună. Un proces-verbal de închidere a fost întocmit în prezența unui angajat al casei de editură.

La 19 aprilie 2002, reclamantul a primit notificarea somației de plată a amenzii.

În urma abrogării articolului 8 din legea nr. 3713 și a modificării articolului 169 din vechiul cod de procedură penală, Curtea de siguranță a Statului l-a achitat pe reclamant la 2 decembrie 2003.

CAPETE DE CERERE

Invocând art. 6 §§1 și 3 d) din Convenție, reclamantul susține că cauza sa nu ar fi trebuit să fie examinată de o curte de siguranță a Statului în măsura în care este vorba despre o infracțiune ce ține de legea nr. 5680 privind presa. El se plânge, de asemenea, de lipsa notificării avizului procurorului general de pe lângă Curtea de Casație.

Invocând articolul 7 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat din cauza unor articole al căror autor nu este.

Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa a încălcat dreptul său la libertatea de gândire și de exprimare.

Invocând articolul 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei căi de recurs interne pentru a contesta condamnarea sa.

Invocând articolul 14 luat singur sau în combinație cu articolele 6, 9, 10 și 13 din Convenție, reclamantul susține că a fost condamnat pentru că a publicat informații despre problema kurdă.

Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul susține că comutarea pedepsei sale într-o amendă grea i-a cauzat un prejudiciu material.

Bazându-se pe aceleași fapte, reclamantul invocă articolele 17 și 18 din Convenție.

ÎN DREPT

Reclamantul susține că procedura penală în fața instanțelor naționale, precum și condamnarea sa pentru că a publicat articolele litigioase au încălcat articolele 6, 7, 9, 10, 13, 14, 17 și 18 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Guvernul ridică o excepție întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni. În opinia sa, termenul de șase luni curge de la hotărârea Curții de Casație, și anume 4 februarie 2002.

Reclamantul observă că hotărârea Curții de Casație nu i-a fost notificată. Acesta afirmă că a luat cunoștință de aceasta la 19 aprilie 2002, atunci când a primit notificarea somației de plată a amenzii.

Curtea reamintește că, atunci când notificarea deciziei interne definitive nu este prevăzută în dreptul intern, se cuvine să se ia în considerare data punerii sale la dispoziție, dată de la care părțile pot lua cu adevărat cunoștință de conținutul acesteia. În acest scop, ea ia în considerare data depunerii hotărârii de casație la grefa instanței de primă instanță (a se vedea, printre altele, Evin Yavuz și alții c. Turciei, (dec.), nr. 48064/99, 1 februarie 2005, și Seher Karataș c. Turciei (dec.), nr. 33179/96, 13 martie 2001).

În speță, hotărârea Curții de Casație din 4 februarie 2002, care constituie decizia internă definitivă, a fost pusă la dispoziția părților la 26 februarie 2002 la grefa Curții de siguranță a Statului. În aceeași zi, ea a fost notificată autorităților competente în vederea executării pedepsei aplicate. La 18 martie 2002, poliția a procedat la sigilarea revistei.

În lumina celor de mai sus, Curtea constată că prezentarea cererii la 14 octombrie 2002 este tardivă și că aceasta trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§1 și 4 din Convenție.

Prin urmare, se cuvine să se pună capăt aplicării art. 29 §3 din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

S. Dollé, Grefier

F. Tulkens, Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

41596/02

présentée par Ulaș YILDIRIM

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 septembre 2007 en une chambre composée de

:

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14

octobre 2002,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Ulaș Yıldırım, est un ressortissant turc, né en 1978 et résidant à İstanbul. Il est représenté devant la Cour par M

e

Ö. Kılıç, avocat à İstanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En décembre 2000, la revue dont le requérant était le rédacteur en chef publia deux articles intitulés

Çözüm

(«

La solution

») et

AİHM’e gençlikten mesaj

(«

Message de la jeunesse à la CEDH

»).

Le 31 décembre 2000, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’İstanbul inculpa le requérant de propagande séparatiste et d’aide et assistance à une organisation illégale sur le fondement de l’article

8 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme et de l’article169 de l’ancien code pénal. Il requit aussi la confiscation de la revue.

Le 28 septembre 2001, la cour de sûreté de l’État reconnut le requérant coupable de propagande séparatiste en raison de l’article intitulé Ç

özüm

et le condamna à six mois d’emprisonnement et à une amende lourde. Elle le reconnut coupable d’aide et assistance à une organisation illégale en raison de l’article intitulé

AİHM’e gençlikten mesaj

et le condamna à quatre ans et six mois d’emprisonnement. Elle commua les peines d’emprisonnement en une amende et condamna le requérant au final au paiement d’une amende lourde de 5

586

880

000 livres turques (TRL) [environ 3

959 EUR]. La cour de sûreté de l’État ordonna en outre la fermeture de la revue pendant un mois en application de l’article 2 § 1 additionnel de la loi n

o

5680.

Le 4 février 2002, la Cour de cassation confirma l’arrêt de première instance. L’arrêt de cassation fut versé au greffe de la cour de sûreté de l’État le 26 février 2002. Le même jour, il a été notifié aux autorités compétentes en vue de l’exécution de la peine infligée.

Le 18 mars 2002, la police procéda à la fermeture de la revue pour une période d’un mois. Un procès-verbal de fermeture fut dressé en présence d’un employé de la maison d’édition.

Le 19 avril 2002, le requérant obtint notification de l’injonction de payer l’amende.

À la suite de l’abrogation de l’article 8 de la loi n

o

3713 et de la modification de l’article 169 de l’ancien code de procédure pénale, la cour de sûreté de l’État acquitta le requérant le 2

décembre 2003.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant soutient que sa cause n’aurait pas dû être entendue par une cour de sûreté de l’État dans la mesure il s’agit d’une infraction relevant de la loi n

o

5680 sur la presse. Il se plaint aussi du défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.

Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné en raison d’articles dont il n’est pas l’auteur.

Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant allègue que sa condamnation a méconnu son droit à la liberté de pensée et d’expression.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’une voie de recours interne pour contester sa condamnation.

Invoquant l’article 14 lu isolément ou en combinaison avec les articles

6, 9, 10 et 13 de la Convention, le requérant soutient qu’il a été condamné pour avoir publié des informations sur le problème kurde.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant soutient que la commutation de sa peine en une amende lourde lui a causé un préjudice matériel.

Se basant sur les mêmes faits, le requérant invoque les articles

17 et 18 de la Convention.

EN DROIT

Le requérant soutient que la procédure pénale devant les juridictions nationales ainsi que sa condamnation pour avoir publié les articles litigieux ont enfreint les articles 6, 7, 9, 10, 13, 14, 17 et 18 de la Convention et l’article

1 du Protocole n

o

1.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-respect du délai de six mois. D’après lui, le délai de six mois court à partir de l’arrêt de la Cour de cassation, à savoir le 4

février 2002.

Le requérant fait observer que l’arrêt de la Cour de cassation ne lui a pas été notifié. Il affirme en avoir pris connaissance le 19 avril 2002 lorsqu’il a reçu notification de l’injonction de paiement de l’amende.

La Cour rappelle que, lorsque la signification de la décision interne définitive n’est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération la date de sa mise à disposition, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu. À cette fin, elle prend en considération la date du dépôt de l’arrêt de cassation au greffe de la juridiction de première instance (voir, parmi d’autres,

Evin Yavuz et autres c. Turquie

, (déc.), n

o

48064/99, 1

er

février 2005, et

Seher Karataș c.

Turquie

(déc.), n

o

33179/96, 13

mars 2001).

En l’espèce, l’arrêt de la Cour de cassation du 4 février 2002, qui constitue la décision interne définitive, a été mis à la disposition des parties le 26 février 2002 au greffe de la cour de sûreté de l’État. Le même jour, il a été notifié aux autorités compétentes en vue de l’exécution de la peine infligée. Le 18 mars 2002, la police procéda à la mise sous scellé de la revue.

À la lumière de ce qui précède, la Cour constate que la présentation de la requête le 14 octobre 2002 est tardive et que celle-ci doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article

29

§

3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

F. Tulkens

Greffière

Présidente