ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1912/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secția I Civilă la 01.03.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. București și C. S.A., prin Agenția Suceava, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să dispună anularea art. 5 teza finală, art. 8 și art. 9 lit. b) și c) din contractul de credit nr. x/25.10.2007 și a art. 2.10 lit. a) din condițiile generale și eliminarea lor din contract; au mai solicitat obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și diferența de dobândă achitată în plus față de cea stabilită inițial și la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului și a cheltuielilor de judecată.

La 21.04.2017, reclamanții au depus la dosar o cerere modificatoare, prin care au solicitat instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1 și art. 7 lit. a).) din actul adițional încheiat la 20.09.2010 și eliminarea acestora.

Prin sentința civilă nr. 206/20.06.2017, Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă a admis în parte acțiunea modificată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza finală și art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.10.2007, art. 2.10 lit. a) din condițiile generale, art. 1 și art. 7 lit. a) din actul adițional din 20.09.2010 și a obligat pârâtele să restituie reclamanților sumele plătite nedatorat de către aceștia, cu titlu de dobândă excedentară și comision de acordare, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume până la plata efectivă a debitului; a respins celelalte capete de cerere și a obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamanții au formulat apel incident.

Prin decizia nr. 404/02.11.2017, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a respins ca nefondate apelurile și a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanții au formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1935/29.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 182/24.07.2020, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a admis apelurile și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și cererea de restituire a sumelor achitate cu acest titlu, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare și a obligat apelanta-pârâtă la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu acest titlu, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală de la data plății fiecărei sume și până la data achitării efective a debitului; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei și a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În cadrul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de repunere în termenul de recurs, prin care a arătat că hotărârea recurată nu i-a fost comunicată la sediul său procesual ales, respectiv la D.., în conformitate cu art. 158 C. proc. civ.

Referitor la dovada de înmânare aflată la dosar, a arătat că este aplicată o ștampilă a băncii "Biroul Arhivă și Registratură", fără a fi indicate datele de identificare ale vreunei persoane care ar fi primit comunicarea hotărârii. În acest context, a relevat că decizia recurată nu a fost comunicată în condiții legale.

A mai susținut că, în luna ianuarie 2021 a contactat serviciul arhivă din cadrul curții de apel, context în care a aflat că decizia ar fi fost comunicată la sediul D.., iar în urma fotocopierii dovezii de comunicare a constatat aspectele menționate anterior.

Potrivit recurentei, constatarea aspectelor arătate a avut loc la 19.01.2021, sens în care apreciază că aceasta este data cea mai timpurie de la care s-ar putea considera că a început să curgă termenul de 30 de zile pentru formularea recursului, conform art. 186 alin. (2) teza a II-a, coroborat cu art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, a subliniat că împrejurările de fapt semnalate reprezintă motive temeinic justificate, din perspectiva art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., a susținut că prima instanță nu a reținut caracterul abuziv al art. 7 lit. a) din actul adițional, ci a constatat nulitatea absolută a acestuia, față de lipsa consimțământului reclamanților la încheierea sa. De altfel, această chestiune este confirmată și prin decizia de casare, dată în primul ciclu procesual, la pag. 16.

Sub acest aspect, a subliniat că prima instanță a respins solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 9 lit. c) din contract, privind comisionul de administrare, context în care nu s-ar putea reține că art. 7 lit. a) din actul adițional ar fi fost anulat, în baza prevederilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a încălcat prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reținând, contrar considerentelor sentinței apelate, că tribunalul ar fi constatat caracterul abuziv al art. 7 lit. a) din actul adițional, ale art. 9 C. proc. civ. deoarece a menținut dispoziția de constatare a nulității absolute a unei clauze contractuale, în baza unor norme legale neinvocate de părți și pe cele ale art. 14 C. proc. civ., nefiind pusă în discuția părților această chestiune.

Conchizând, a evidențiat că sunt îndeplinite condițiile de la art. 175 C. proc. civ., întrucât i-a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

În continuare, evocând încălcarea dispozițiilor art. 22 și ale art. 476 C. proc. civ., a afirmat că instanța de apel a ignorat faptul că la pagina 2 din acordul părților, s-a prevăzut în mod expres "renunțarea la eventuale drepturi, acțiuni și/sau pretenții financiare sau de altă natură decurgând din sau în legătură cu validitatea sau eficacitatea clauzelor contractuale din contractul de credit".

Totodată, invocând art. 3 din Legea nr. 77/2016 și caracterul special al acestei legi față de reglementarea din dreptul comun, a arătat că, deși toate bunurile imobile ale reclamanților au fost vândute în cadrul procedurii de executare silită, aceștia i-au solicitat recurentei-pârâte, prin notificarea nr. x/21.02.2017, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, în contul sumei obținute în urma vânzării imobilelor ipotecate. În acest context, fiind de bună-credință, a dat curs solicitării reclamanților și a încheiat acordul aflat în discuție.

Potrivit recurentei-pârâte, lipsa oricărei referiri la acest acord constituie o încălcare a art. 22 C. proc. civ. și, implicit, o nesocotire a art. 476 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a analizat toate cererile formulate în cauză.

În acest context, a afirmat că lipsa analizei acestei critici atrage și încălcarea art. 425 C. proc. civ., hotărârii recurate lipsindu-i considerentele aferente sub acest aspect. De altfel, și în această situație, sunt îndeplinite condițiile de la art. 175 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că este exclusă posibilitatea evaluării caracterului abuziv al clauzei de la art. 9 lit. c) din contract, referitoare la comisionul de administrare.

Evocând art. 2 lit. d) din Legea nr. 289/2004, a relevat că acest comision face parte din noțiunea de "obiect principal al contractului", iar din denumirea acestuia rezultă fără echivoc motivul perceperii și cuantumul determinat, context în care a făcut trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și cea a instanței supreme.

În continuare, a invocat încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subliniind că hotărârea recurată este contrară deciziei preliminare pronunțată în cauza C-621/17 de C.J.U.E.

Redând paragraful 52 din decizia enunțată, a afirmat că nu se poate trece peste faptul că ambii împrumutați aveau calitatea de administratori, au împrumutat o sumă de 193.500 euro și că au formulat o cerere de reducere a costurilor împrumutului, care s-a materializat prin inserarea la art. 21 din contract, iar art. 9 lit. c) din convenție prevede expres cuantumul și periodicitatea costului.

În opinia recurentei-pârâte, toate aceste aspecte nu fac decât să confirme că reclamanții se bucură de o pregătire superioară consumatorului mediu și că au dispus de toate mijloacele pentru a prevedea și accepta/refuza consecințele economice ce urma să le aibă asupra lor comisionul de administrare.

A mai subliniat că, posibilitatea perceperii unor comisioane era reglementată de legislația aplicabilă contractului de credit, conform art. 2 lit. d), coroborat cu art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 289/2004, potrivit cărora în costul total al creditului, la consumator sunt incluse costurile necesare pentru transferul fondurilor și cele de menținere a unui cont în care se înregistrează plățile efectuate cu titlu de rambursare a creditului, plata dobânzilor și a altor costuri.

În continuare, a detaliat contraprestațiile efectuate de bancă pentru perceperea comisionului de administrare și a afirmat că este lipsită de temei imputarea obligației de menționare a definiției comisionului în contract.

Conchizând, a arătat că, în condițiile intrării în autoritate de lucru judecat a nulității actului adițional de aliniere, comisionul de administrare a fost perceput exclusiv în baza art. 9 lit. c) din contractul de credit. Mai mult, actul adițional de aliniere fusese denunțat de părțile adverse prin adresa din 22.02.2011.

La 30.03.2021, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității recursului pârâtei și a inadmisibilității motivelor de recurs prevăzute la pct. 3.1, 3.2 și 3.3 care vizează alte chestiuni decât analiza comisioanelor de acordare și de administrare, întrucât sunt depășite limitele stabilite prin decizia de casare pentru rejudecarea apelurilor; au mai invocat excepția nulității recursului pârâtei, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate art. 488 C. proc. civ.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., reclamanții au formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit.

În motivare, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 3 din O.G. nr. 21/1992.

Sub acest aspect, au arătat că în ce privește comisionul de acordare, instanța de apel, în rejudecare, ar fi trebuit să analizeze toate elementele specifice stabilite prin decizia preliminară din cauza C-621/17 a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Or, instanța de apel, deși a făcut trimitere la această decizie, nu a efectuat o verificare a acestor aspecte și nici nu a motivat hotărârea, în raport cu apărările pe care le-au dezvoltat prin concluziile scrise depuse la 24.07.2020.

În continuare, au arătat că natura serviciilor furnizate nu poate fi înțeleasă sau dedusă din contract, iar clauza privind comisionul de acordare credit este ambiguă, întrucât nu se explică clar și complet pentru ce anume se datorează și care sunt cheltuielile băncii pentru justificarea perceperii lui. Așadar, nu se poate considera că face parte din cheltuielile aferente documentației de credit, nici datorită denumirii și nici a naturii lor.

Potrivit recurenților-reclamanți, în raport cu scopul declarat al acestui comision, s-ar deduce că există o cheltuială a băncii, aferentă întocmirii și analizării documentației de credit, reprezentând contravaloarea unui serviciu prestat de bancă. Or, această interpretare nu poate fi primită în condițiile în care, în calitatea lor de clienți, au achitat mai multe taxe de analiză, de evaluare a imobilelor aduse în garanție, taxe notariale și pentru instituirea ipotecii, polițe de asigurare, context în care au prezentat toate documentele solicitate de bancă, exclusiv pe cheltuiala lor.

Au mai relevat că, în realitate, există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care le plătește consumatorul, generându-se astfel un dezechilibru contractual în defavoarea reclamanților. Pe de altă parte, nici modalitatea de determinare a cuantumului acestuia nu are legătură cu scopul său declarat "de acordare", procentul aplicându-se la valoarea creditului, ca procent din suma împrumutată, neputându-se astfel aprecia cu privire la justețea cuantumului și a legalității, în raport cu serviciile pretins a fi prestate.

În continuare, au afirmat că sunt incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, potrivit cărora în sarcina împrumutatului nu pot fi puse decât cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit, constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Or, aceste cheltuieli fiind deja suportate de către împrumutați, este evidentă nelegalitatea perceperii comisionului de acordare credit, stabilit unilateral de către bancă, fără o justificare obiectivă, în cuantum de 1,8 % din valoarea creditului.

Conchizând, au arătat că recurenta-pârâtă, în calitate de furnizor de servicii, este cea care impune condițiile de creditare și pe baza documentației procurate de împrumutați procedează la verificarea acestora, activitate care nu poate să genereze un cost atât de mare. Astfel, reiese că dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului este evident, recurenții-reclamanți fiind puși în situația de a plăti un cost exagerat, fără a exista o justificare clară în contract.

În drept, au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 08.06.2022, au fost respinse cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta-pârâtă, excepțiile tardivității și nulității recursului principal; au fost admise în principiu recursurile și stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de credit nr. x/25.10.2007, în temeiul căruia recurenta-pârâtă s-a obligat să acorde recurenților-reclamanți un împrumut de 193.500 euro pentru acoperirea unor nevoi personale.

Pentru creditul acordat, recurenții-reclamanți s-au obligat să plătească recurentei-pârâte o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare și o dobândă de referință variabilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, recurenta-pârâtă putând modifica, potrivit art. 2.10 lit. a) din condițiile generale și art. 5.2 teza finală din contract, valoarea acesteia în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acesteia, urmând să se aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; în cazul creditelor restante, dobânda majorată calculându-se conform art. 8 din contract.

Conform art. 9 lit. b) din contract, banca percepe un comision de acordare credit de 1,80% flat, iar în baza lit. c) de la același articol, percepe un comision de administrare de 96,75 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat.

Ulterior, prin actul adițional din 20.09.2010, la art. 1 și art. 7 lit. a) a fost modificată dobânda variabilă, iar în cazul comisionului lunar de administrare credit a fost menționată aceeași valoare, de 96,75 euro.

Apreciind că inserarea prevederilor contractuale sus-enunțate s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, recurenții-reclamanți au inițiat prezentul demers judiciar, solicitând instanței să constate caracterul abuziv al acestora, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor, la care se va adăuga dobânda legală.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza finală și art. 9 lit. b) din contract, art. 2.10 lit. a) din condițiile generale, art. 1 și art. 7 lit. a) din actul adițional din 20.09.2010 și a obligat pârâtele să restituie dobânda excedentară și sumele achitate cu titlu de comision de acordare credit, respingând în rest acțiunea.

Sentința astfel pronunțată a fost schimbată în parte, în rejudecarea apelurilor, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, constatării caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare și obligarea apelantei-pârâte la plata către reclamanți a sumelor achitate cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plății fiecărei sume și până la plata efectivă a debitului; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, prin decizia care formează obiect al recursurilor de față.

Prin recursul principal declarat, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii recurate, cu privire la dispoziția dată asupra clauzei privind comisionul de administrare, în sensul constatării caracterului abuziv al acesteia.

Subsumat primului motiv de recurs, susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reținând, contrar considerentelor sentinței apelate, că prima instanță ar fi constatat caracterul abuziv al art. 7 lit. a) din actul adițional, conform Legii nr. 193/2000, în condițiile în care, în realitate, a fost constatată nulitatea absolută, în temeiul art. 948 pct. 2 C. civ., față de lipsa consimțământului reclamanților.

În subsecvența acestei critici, mai susține că instanța de apel a menținut dispoziția de constatare a nulității unei clauze contractuale, în baza unor prevederi legale care nu au fost invocate de reclamanți și că nu a fost pus în discuția părților temeiul de drept în baza căruia a fost anulat art. 7 lit. a) din actul adițional, cu încălcarea principiilor disponibilității și al contradictorialității, reglementate de art. 9 și art. 14 C. proc. civ.

Analiza deciziei recurate relevă că, la examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, instanța de apel a pornit de la împrejurarea că acesta a fost inserat în contractul de credit la art. 9 lit. c) la o valoare de 96,75 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat și că, ulterior, a fost modificat prin art. 7 lit. a) din actul adițional din 20.09.2010, stabilindu-se perceperea lui în același cuantum.

Notând că dispoziția dată asupra art. 7 lit. a) din actul adițional a intrat în puterea lucrului judecat, aspect reținut și prin decizia de casare, instanța de apel a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, doar în ceea ce privește clauza de la art. 9 lit. c) din contract.

Chestiunea aflată la baza dispoziției de anulare a actului adițional din 20.09.2010 și, implicit, a art. 7 lit. a), dezlegată de prima instanță, expusă diferit în cuprinsul hotărârii recurate, în sensul că s-ar fi produs urmare a incidenței dispozițiilor din Legea nr. 193/2000, nu are aptitudinea de a conduce la casarea deciziei recurate, din această perspectivă.

Astfel, deși temeiul de drept reținut pentru constatarea nulității absolute a actului adițional este reprezentat de art. 948 pct. 2 C. civ., nulitatea invocată de recurenta-pârâtă în condițiile art. 175 C. proc. civ. este condiționată de o vătămare care trebuie demonstrată de partea care o invocă, în măsura în care, în acest caz, vătămarea nu este prezumată.

Or, o vătămare nu există în acest caz, deoarece instanța de apel doar a făcut o constatare a faptului că nu se mai impunea și analizarea art. 7 lit. a) din actul adițional, pornind de la premisa reținerii puterii de lucru judecat în ce privește nulitatea absolută a actului adițional din 20.09.2010, chestiune ce nu necesita o eventuală punere în dezbatere, cum greșit se afirmă.

De aceea, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Argumentele referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 și art. 476 C. proc. civ., prin care se invocă neluarea în considerare a unor mențiuni din cuprinsul acordului încheiat între părți, prin care acestea au stabilit să nu inițieze niciun litigiu sau procedură administrativă/judiciară și buna-voință a recurentei-pârâte în relația cu reclamanții în procedura purtată în baza Legii nr. 77/2016, și, implicit, o lipsă a motivării hotărârii recurate sub acest aspect, cu nesocotirea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., excedează controlului de legalitate.

Aceasta, întrucât prin reluarea argumentelor deja cenzurate în primul ciclu procesual, recurenta, sub aparența incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii în ceea ce privește dispoziția dată asupra clauzei privind comisionul de administrare, prin care s-a constatat caracterul abuziv al acesteia, susținând că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și că există o contradicție vădită între hotărârea recurată și decizia preliminară din cauza C-621/17, urmare a interpretării nelegale a celor reținute în decizia preliminară.

Examinarea deciziei recurate relevă că, la examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, în rejudecare, instanța de apel a apreciat că aceasta nu este exprimată în mod clar și inteligibil, întrucât în cuprinsul contractului nu se arată ce reprezintă acest comision și nici serviciul prestat de bancă pentru perceperea lui, că nu este suficientă interpretarea gramaticală a sintagmei "administrare" pentru a defini activitatea prestată și că există o suprapunere între comisioanele de acordare și administrare credit. Totodată, a mai apreciat că valoarea comisionului este disproporționată, în raport cu suma împrumutată, și că anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, legislația nu prevedea perceperea lui. Toate aceste aspecte au condus instanța de apel la concluzia că în cauză recurenților-reclamanți le-a fost creat un dezechilibru semnificativ.

În acord cu recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o analiză a clauzei privind comisionul de administrare, cu nerespectarea deciziei preliminare dată în cauza C-621/17 și a dispozițiilor instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub un prim aspect, instanța supremă notează că, în primul ciclu procesual, a fost pronunțată o decizie de casare, nr. 1935/29.10.2019, pentru considerente privind modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit și efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), în cuprinsul căreia se subliniază că nu este necesară detalierea tuturor serviciilor furnizate de bancă în schimbul sumelor de bani percepute cu titlu de comision de administrare sau acordare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisioanelor de administrare și procesare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Așadar, chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil a fost clarificată prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17.

Dezechilibrul juridic, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

Totodată, dezechilibrul semnificativ prevăzut de art. 4 din Legea nr. 193/2000, ca și condiție a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este unul juridic, și nu economic, organele judiciare având atribuția de a analiza în ce măsură perceperea unui astfel de comision este sau nu interzisă de lege, neputând face aprecieri cu privire la cuantumul unor astfel de comisioane. Acestea sunt elemente de oportunitate, lăsate la aprecierea agenților economici și care reglează piața sub aspectul ofertei de produse și servicii, contribuind la libera concurență. Instanța nu poate stabili astfel nivelul costurilor practicate de un profesionist și nici nu poate aprecia, în cadrul prevăzut de Legea nr. 193/2000, cu privire la proporționalitatea dintre serviciile prestate și costurile acestor servicii.

De altfel, instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision.

Astfel, întrucât instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare a creditului, realizând o analiză formală a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentei-pârâte sub acest aspect.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea și aplicarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care trebuie să le analizeze în aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, instanța de apel va reanaliza și solicitările reclamanților de restituire a sumelor achitate cu acest titlu.

În consecință, Înalta Curte reține că sunt fondate criticile recurentei-pârâte, în limitele descrise de prezenta decizie, motiv pentru care va admite recursul pârâtei, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Examinând recursul incident al reclamanților, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți critică legalitatea deciziei atacate în ceea ce privește dispoziția dată de instanța de prim control judiciar asupra clauzei privind comisionul de acordare credit, susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 3 din O.G. nr. 21/1992.

În subsecvența acestei critici, recurenții-reclamanți au afirmat că instanța de apel nu a efectuat o analiză în acord cu elementele specifice stabilite prin decizia preliminară din cauza C-621/17 a Curții de Justiție a Uniunii Europene și nici nu a motivat hotărârea, în raport cu argumentele lor prezentate prin concluziile scrise.

Au mai relevat că este ambiguă clauza privind comisionul de acordare și că există o suprapunere între diferitele costuri/servicii pe care le achită consumatorul, generând un dezechilibru contractual în defavoarea lor. Totodată, mai invocă nelegalitatea perceperii comisionul de acordare, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Raportând criticile recurenților-reclamanți la considerentele instanței de apel, instanța supremă reține că aceștia nu formulează nicio critică care să vizeze în concret elementele avute în vedere de instanța de apel la analiza caracterului abuziv al acestei clauze, ci au reluat într-o manieră identică argumentele prezentate în fața instanței de apel, fără a indica în ce constă greșeala instanței de judecată din perspectiva aplicării dispozițiilor legale pretins încălcate.

Înalta Curte notează că, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare de credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei privind comisionul de acordare, inserate la art. 9 lit. b) din contract, instanța de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, reținând că această clauză referitoare la comisionul de acordare stabilește în mod neîndoielnic scopul perceperii comisionului – acordarea creditului –, cuantumul acestuia, metoda de calcul și data de exigibilitate, fiind evidentă funcționarea concretă a mecanismului.

Instanța de prim control judiciar, în raport cu legislația incidentă și cu probatoriul administrat în cauză, și, totodată, în acord cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza C-621/17, a statuat în mod just că recurenții-reclamanți au putut să prevadă la încheierea contractului de credit care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 1,8% din valoarea totală a creditului de 193.500 euro, plătibil o singură dată, la încheierea contractului, întrucât metoda de calcul și data scadenței au fost stipulate foarte clar în cuprinsul contractului.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Mai mult, susținerile părților privind lipsa serviciilor prestate de către bancă pentru perceperea comisionului de acordare scapă cenzurii instanței de recurs, având în vedere că prin acestea se tinde la o reevaluare a probatoriului administrat în cauză, aspect care excedează limitele controlului de legalitate ce poate fi realizat în această etapă procesuală.

Prin urmare, argumentele părților nu reprezintă în realitate critici concrete de nelegalitate, ci vădesc nemulțumirea părții față de soluția instanței de apel dată în privința comisionului de acordare.

Pentru considerentele ce preced, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, iar în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul incident formulat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 182/24.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului incident formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 206/20.06.2017, pronunțată de Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2022.