ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1791/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, la 4 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună (i) anularea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit nr. x din 2 aprilie 2008, în actul adițional nr. x din 27 august 2010, în actul adițional nr. x din 26 aprilie 2011 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate nejustificat; (ii) înghețarea cursului de schimb valutar CHF și achitarea ratelor pentru acoperirea creditului în franci elvețieni la cursul de schimb de la data încheierii contractului de credit, respectiv 2 aprilie 2008; (iii) obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate nejustificat, cu dobânda legală calculată de la data încasării până la momentul plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 86 din 25 martie 2019, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea reclamanților și a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.12 din contractul de credit încheiat între părți, referitor la comisionul de procesare, obligând pârâta să restituie reclamanților suma încasată cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală din momentul perceperii și până la restituirea efectivă; de asemenea, a respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 336 din 25 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a anulat ca tardiv apelul declarat de reclamanții A. și B. și a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă C. S.A. București.

A. și B. și C. S.A. au formulat recurs împotriva acestei decizii.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că, în mod greșit, instanța de apel a invocat din oficiu excepția tardivității apelului pe care a analizat-o cu prioritate și că nu a aplicat corect dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ. deoarece a reținut că data formulării căii de atac era 8 iulie 2019 (data la care cererea de apel a fost înregistrată la instanță) în loc de 4 iulie 2019 (data care apare pe recipisa oficiului poștal).

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. S.A. București a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea deciziei atacate, invocând, în esență, următoarele:

Instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969 C. civ. din 1864 întrucât a calificat clauza contestată ca fiind abuzivă analizând numai una dintre condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ignorând caracterul cumulativ al acestora. Recurenta-pârâtă susține că inserarea clauzelor în discuție nu creează un dezechilibru și că au fost respectate exigențele bunei-credințe.

Autoarea căii de atac consideră că instanța de apel a interpretat greșit noțiunea de "negociere directă" din perspectiva dispozițiilor art. 953 C. civ. din 1864 întrucât nu a avut în vedere faptul că reclamanții au fost mulțumiți de oferta băncii, nu au solicitat o negociere și au semnat contractul de credit, ceea ce face dovada consimțământului lor. Partea face trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Se mai afirmă că din dispozițiile art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006, ale Legii nr. 193/2000 și ale O.U.G. nr. 21/1992, în vigoare la 6 martie 2008, nu rezulta obligația băncii de a menționa explicit și în detaliu natura și activitățile desfășurate pentru fiecare tip de comision, această interpretare fiind confirmată și de hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss.

Recurenta-pârâtă critică și soluția prin care instanța de apel a dispus restituirea sumelor încasate în temeiul contractului de credit arătând că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde o astfel de sancțiune, consecința constatării caracterului abuziv al clauzelor și a nulității acestora fiind lipsirea acestora de efecte. Invocând practica instanței supreme, aceeași parte afirmă că nulitatea va avea efecte numai pentru viitor, astfel cum rezultă și din prevederile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, și că nu se poate vorbi de o restituire a sumelor.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenții-reclamanți pentru lipsa semnăturii părților sau a reprezentantului convențional pe cererea de recurs.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul declarat de recurenții-reclamanti este admisibil, sub rezerva soluționării excepției nulității pentru lipsa semnăturii, iar recursul formulat de recurenta-pârâtă este nul.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, arătând că apreciază recursul său ca fiind admisibil.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor față de lipsa semnăturii cererii de recurs depuse de recurenții-reclamanți și inexistența motivelor de nelegalitate ale recursului formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în complet de filtru, reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți, se constată că potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut de art. 13 alin. (2), a avocatului său sau, după caz, a consilierului juridic." Alin. 2 al aceluiași text de lege dispune că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În cauza de față, instanța supremă observă că recurenții-reclamanți au depus cererea de recurs aflată la dosar. Din conținutul cererii rezultă că aceasta este redactată prin avocat, dar cererea nu poartă semnătura olografă părților sau a reprezentantului lor. Nici cererea transmisă prin poștă electronică aflată la dosar nu îndeplinește exigențele art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. deoarece semnătura este imprimată, iar la dosarul cauzei nu se regăsește un exemplar original al memoriului de recurs, cu semnătura olografă a recurenților sau a mandatarului acestora.

Art. 148 alin. (1) teza I C. proc. civ. statuează că orice cerere adresată instanțelor de judecată trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă, între altele, și semnătura, iar teza a II-a a aceluiași text de lege dispune că cererile adresate, personal sau prin reprezentat, instanței judecătorești pot fi formulate și prin înscris sub semnătură electronică, în condițiile legii.

Rolul semnăturii este acela de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, or din actele dosarului nu se deduce care este această voință deoarece înscrisurile care materializează cererile de recurs nu conțin nici semnătura olografă a recurenților și nici nu îndeplinesc condițiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică pentru a fi calificate drept înscrisuri sub semnătură electronică.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că această parte a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă formulează critici referitoare la comisionul de procesare, presupusul dezechilibru, la buna-credință și la negocierea clauzelor contractuale de către părți, toate aceste aspecte necesitând reevaluarea situației de fapt de la momentul încheierii contractului de credit, aspecte ce vizează netemeinicia și nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părții prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, față de lipsa semnăturii recurenților-reclamanți, respectiv față de inexistența motivelor de nelegalitate cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă, va da eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) și (2), respectiv 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 336 din 25 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.