ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1220/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă la 01.03.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Agenția Suceava, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să dispună anularea art. 5 teza finală, art. 8 și art. 9 lit. b) și c) din contractul de credit nr. x/25.10.2007 și a art. 2.10 lit. a) din condițiile generale; au mai solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și diferență de dobândă achitată în plus față de cea stabilită inițial, la plata dobânzii legale aferente debitului și a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea adițională înregistrată la 21.04.2017, reclamanții au solicitat instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1 și 7 lit. a) din actul adițional încheiat la 20.09.2010 și să dispună eliminarea acestora.

Prin sentința civilă nr. 206/20.06.2017, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea modificată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x/25.10.2007, inserate la art. 5 teza finală și art. 9 lit. b), la art. 2.10 lit. a) din condițiile generale și a clauzelor inserate în actul adițional din 20.09.2010 la art. 1 și 7 lit. a) și a) obligat pârâtele să restituie reclamanților sumele plătite cu titlu de dobândă excedentară și comision de acordare, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la achitarea sumelor și până la plata efectivă a debitului; a respins celelalte capete de cerere și a obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, C. S.A. a declarat apel principal, iar A. și B. au promovat apel incident.

Prin decizia nr. 404/02.11.2017, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile și a compensat cheltuielile de judecată.

C. S.A. a declarat recurs principal împotriva deciziei instanței de apel, iar A. și B. au formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1935/29.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis atât recursul principal, cât și recursul incident, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 182/24.07.2020, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis ambele apeluri; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și cererea de restituire a sumelor achitate cu acest titlu, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare și a obligat apelanta-pârâtă la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu acest titlu, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală de la data plății fiecăreia și până la data achitării efective a debitului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs principal C. S.A., iar A. și B. au promovat recurs incident.

Prin decizia nr. 1912/05.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul principal, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecarea apelului incident declarat de reclamanții A. și B.; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate și a respins ca nefondat recursul incident declarat de B. și A. împotriva aceleiași decizii.

În ciclul procesual curent, în rejudecare, prin decizia nr. 116/12.05.2023, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul incident formulat de reclamanții A. și B., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, păstrând soluția de admitere în parte a cererii, a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale vizând comisionul de administrare cuprinsă la art. 9 lit. c) din contractul de credit nr. x/25.10.2007 și a dispus restituirea sumelor achitate cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală de la achitare și până la plata efectivă.

C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și, în consecință, respingerea apelului incident declarat de A. și B. și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prima critică, a susținut încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, afirmând că, fiind îndeplinite cele două condiții reglementate de aceasta, clauza privind comisionul de administrare - inserată în art. 9 lit. c) din contractul de credit - era exclusă de la evaluarea caracterului abuziv.

Dezvoltând prima condiție, evocând art. 2 lit. d) din Legea nr. 289/2004 - care definește costul total al creditului la consumator ca incluzând "toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda si celelalte cheltuieli" -, a apreciat că în noțiunea de "obiect principal al contractului" se includ și comisioanele.

Abordând a doua condiție, a susținut că, întrucât denumirea comisionului relevă fără echivoc motivația perceperii, iar cuantumul lui este exact și expres determinat, devine incidentă hotărârea pronunțată la 03.10.2019 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, "Curtea de Justiție") în cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss; a considerat că, în speță, clauzele vizate permiteau reclamanților să evalueze consecințele economice care decurgeau din ele.

Argumentând aceeași condiție și invocând în susținere atât decizia de casare din al doilea ciclu procesual, cât și practica judiciară, a susținut că nu este necesară detalierea tuturor serviciilor prestate în schimbul comisionului, atunci când cuantumul și periodicitatea încasării sunt expres prevăzute, iar denumirea lui relevă motivul perceperii.

Printr-o altă critică, recurenta a afirmat că decizia recurată încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și considerentele Curții de Justiție din cauza C-621/17.

Făcând referire la circumstanțele care trebuie avute în vedere pentru a aprecia asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale, indicate în paragraful 52 din hotărârea instanței europene, a apreciat că intimații au dispus de toate mijloacele pentru a prevedea și accepta sau refuza consecințele economice pe care clauza referitoare la comisionul de administrare urma să le aibă asupra lor. A argumentat că ambii împrumutați aveau calitatea de administratori ai unor societăți, că valoarea împrumutului este semnificativă - de 193.500 euro - și că au formulat o cerere expresă de reducere a nivelului costurilor împrumutului, materializată prin inserarea art. 21 din contractul de credit. Totodată, a reiterat că art. 9 lit. c) din convenție prevede expres cuantumul și periodicitatea costului.

Dintr-o altă perspectivă, autoarea recursului a arătat că posibilitatea perceperii unor comisioane era expres prevăzută de art. 2 lit. d) coroborat cu art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 289/2004, care stabilește că în costul total al creditului la consumator sunt incluse costurile necesare pentru transferul fondurilor și costurile de menținere a unui cont în care se înregistrează plățile efectuate cu titlu de rambursare a creditului, plata dobânzilor și a altor costuri.

În continuare, după enumerarea contraprestațiilor care justifică perceperea comisionului de administrare de către bancă - întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului, informările clienților cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa băncii, cât și impuse de legislația națională, închiderea contului de credit și informarea clientului cu privire la înregistrarea de sume restante -, recurenta a afirmat că aceste servicii au fost prestate, în caz contrar nefiind posibilă determinarea soldului rămas de achitat, în vederea rambursării anticipate a creditului.

A susținut și că, din moment ce nicio prevedere legală nu a impus definirea dobânzii în cuprinsul contractelor încheiate de instituțiile de credit, cu atât mai puțin poate fi criticată omisiunea definirii în contract a comisionului de administrare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 21.09.2023, A. și B. au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care recurenta s-a prevalat.

Prin încheierea din 27.03.2024, a fost respinsă excepția nulității recursului, care a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părților pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este fundamentat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar prima critică afirmă că decizia recurată încalcă art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza privind comisionul de administrare - singura asupra căreia subzistă disputa litigioasă - era exclusă de la evaluarea caracterului abuziv, întrucât face parte din obiectul principal al contractului și este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Analizând primul segment al criticii, Înalta Curte observă, preliminar, că la 25.10.2007, data încheierii contractului de credit nr. x, art. 4 al Legii nr. 193/2000 nu cuprindea această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale negociate, introdusă doar prin Legea nr. 363/2007, intrată în vigoare de la 31.12.2007.

Distinct de acest fine de neprimire a criticii, ea apare deopotrivă nefondată.

Articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează că nu pot fi supuse evaluării caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în măsura în care clauzele sunt exprimate în mod clar și inteligibil; textul de lege transpune în legislația națională art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție - a se vedea în acest sens punctul 32 din hotărârea din 03.10.2019, Kiss și CIB Bank, C-621/17, EU:C:2019:820 (în continuare, "cauza C-621/17") - noțiunea de obiect al contractului vizează clauzele contractuale care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între un profesionist și un consumator și care îl caracterizează.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că diferite tipuri de costuri sau un comision sunt cuprinse în costul total al unui credit nu este determinant pentru a se stabili că aceste costuri fac parte din principalele prestații ale contractului de credit, după cum s-a reținut în hotărârea Curții de Justiție din 03.09.2020 în cauzele conexate C-84/19, C-222/19 și C-252/19, EU:C:2020:631, punctul 69.

Prin urmare, comisionul de administrare nu poate fi încadrat între prestațiile esențiale ale împrumutatului care caracterizează contractul și, deci, nu este inclus în obiectul său principal.

Al doilea segment al criticii vizează îndeplinirea condiției de transparență, însă va fi avut în vedere cu prilejul soluționării criticii următoare, care susține că decizia recurată încălcă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aceasta, întrucât cerința analizată are aceeași întindere, independent dacă o clauză contractuală intră sau nu intră sub incidența articolului 4 alin. (6) din lege, concluzie care se desprinde și din hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, punctul 36.

Așadar, următorul set de critici afirmă că instanța de apel a încălcat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și considerentele Curții de Justiție din hotărârea pronunțată în cauza C-621/17.

Recurenta susține că a fost greșit evaluată cerința privind transparența și s-a conchis eronat că prevederea contractuală în dispută creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Autoarea căii de atac afirmă că stipulația contractuală este exprimată în mod clar și inteligibil - denumirea comisionului relevând fără echivoc motivația perceperii lui, iar cuantumul său fiind expres determinat -, astfel încât nu era necesară detalierea serviciilor prestate în schimbul sumei.

Critica este fondată.

Înalta Curte reține că, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție în cauza C-621/17, instanța de apel era chemată să verifice, în condițiile art. 479 și art. 501 C. proc. civ., dacă prevederea contestată releva cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, și în ce măsură consumatorii au avut posibilitatea să înțeleagă sau să deducă natura serviciilor furnizate efectiv și să identifice o eventuală suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Contrar obligațiilor ce îi reveneau, instanța de apel s-a limitat la a enumera criteriile expuse în hotărârea din cauza C-621/17 și a statua că ele nu sunt îndeplinite în convenția părților, fără a proceda la o judecată proprie a căii de atac.

Se impune reamintit că, prin hotărârea din cauza C-621/17, Curtea de Justiție a statuat că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE (…) trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, (…), care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum și că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală (…) referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Înalta Curte reține că, deși valoarea comisionului de administrare este clar determinată prin art. 9 lit. c) din contractul părților - fiind de 96,75 euro, reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat -, iar el este plătibil lunar, aceste circumstanțe nu sunt valorificate, în sensul punctelor 37-39 din hotărârea Curții de Justiție din cauza C-621/17, pentru a conchide că împrumutații erau în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice ce decurg din perceperea comisionului în ceea ce îi privește.

În privința motivelor impunerii comisionului de administrare, distinct de împrejurarea că ele rezultă din însăși denumirea sa, instanța de prim control judiciar neglijează să dea eficiență împrejurării stipulării lui separat de obligația de plată a dobânzii, tocmai în considerarea faptului că nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Tot astfel, analiza curții de apel nu urmează nici considerentele de la punctele 43 și 44 din cauza C-621/17 și nu răspunde apărărilor pârâtei, care a evocat îndeplinirea condiției de transparență, atât prin prisma negocierilor precontractuale - arătând că art. 21 din contractul de credit a fost introdus ca urmare a negocierii dintre părți a costurilor contractuale -, cât și raportându-se la contract în ansamblu, sens în care a indicat că scopul perceperii comisionului este reflectat de denumirea lui și reprezintă singurul cost achitat de consumator cu această finalitate; totodată, a detaliat și serviciile pentru care este perceput comisionul.

Nu numai susținerile evocate au fost ignorate, dar analiza instanței de rejudecare a neglijat și cadrul procesual constituit de reclamanți prin cererea introductivă, care nu permite concluzia că împrumutații nu au avut reprezentarea activităților care motivează perceperea comisionului.

Or, elementele sintetizate anterior erau relevante pentru analiza motivelor invocate prin apelul incident și întâmpinare, în scopul verificării stabilirii situației de fapt și a aplicării legii de prima instanță, în limitele stabilite prin rejudecare.

Decizia recurată reflectă o greșită aplicare a legii și în privința condiției dezechilibrului semnificativ, curtea de apel analizând eronat caracterul abuziv al clauzei ce instituie plata unui comision de administrare din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți și nu al evaluării echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile lor.

Astfel, se impune reamintit că împrumutatul nu se poate prevala de caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă; este relevantă, din perspectiva menționată, hotărârea Curții de Justiție din 26.02.2015, în cauza Matei C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127, punctul 55.

În rejudecare, instanța de apel va analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui comision de administrare sau care să impună băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Mai departe, nici concluzia curții de apel potrivit căreia comisionul de administrare ar reprezenta o dobândă mascată nu urmează logic din singura premisă - eronată - expusă în decizia recurată, afirmația că serviciile justificate prin comision nu sunt enumerate în contract.

Comisionul de administrare este separat atât contractual, cât și funcțional de dobândă, acoperind, spre deosebire de aceasta din urmă, nu utilizarea capitalului împrumutat, ci costurile administrative legate de gestionarea creditului pe întreaga durată contractuală.

În raport cu cele arătate anterior, reținând că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei fără a avea în vedere elementele concrete ale cauzei, care, de altfel, conduc spre o concluzie de legalitate și conformitate a clauzelor privind comisionul de administrare, Înalta Curte constată că vătămarea produsă recurentei nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

De aceea, pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă instanței de apel pentru o nouă judecată a apelului incident, în conformitate cu considerentele prezentei decizii.

Totodată, în rejudecare, vor fi avute în vedere și cererile accesorii ale părților, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 116/12.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelanții-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2024.