ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1935/2019

Ședința publică din data de 29 octombrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Prin cererea înregistrată la 01.03.2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Agenția Suceava, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 2.10 lit. a), art. 5 teza finală, art. 8 și art. 9 lit. b) și c) din convenția de credit nr. x, încheiată de părți la 25.10.2007 și să dispună eliminarea acestora din contract; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare, a dobânzii variabile încasate în plus față de dobânda rezultată după înlăturarea noțiunii de "dobândă de referință variabilă", precum și a dobânzii penalizatoare, încasate în plus față de dobânda rezultată după înlăturarea noțiunii de "dobândă de referință variabilă" din art. 5 teza finală, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății, cu cheltuieli de judecată.

La 21.04.2017 reclamanții au depus la dosar o cerere modificatoare, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzelor inserate la art. 1 și art. 7 lit. a).) din actul adițional implementat la 20.09.2010 și să se dispună eliminarea acestora; totodată, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea dobânzii încasate abuziv, la care se adaugă dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 206/20.06.2017, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5 teza finală din convenția de credit nr. x/25.10.2007, cu privire la dobânda de referință variabilă, art. 9 lit. b) și art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale, precum și la art. 1 și art. 7 lit. a) din actul adițional din 20.09.2010;

A obligat pârâtele să restituie reclamanților diferența dintre dobânda încasată în temeiul art. 5 teza a II-a din contractul de credit bancar și dobânda rezultată după înlăturarea" din conținutul art. 5 teza a II-a a noțiunii de "dobândă de referință variabilă", suma încasată cu titlu de comision de acordare, precum și sumele încasate în temeiul art. 1 și art. 7 lit. a) din actul adițional din 20.09.2010, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății sumelor de către reclamanți până la data achitării efective a debitului de către pârâtă;

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate;

A obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, așa cum au fost reduse de la suma de 2.500 RON.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 404/02.11.2017, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile; au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți în stadiul procesual al apelului.

II. RECURSURILE

Împotriva deciziei din apel, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

A subliniat recurenta că, în speță, raporturile contractuale dintre părți au încetat încă din anul 2013, când, urmare a nerespectării de către intimați a obligațiilor asumate, s-a declarat creditul scadent anticipat.

Întrucât intimații au optat pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 77/2016 cu privire la darea în plată și, cu toate că bunurile imobile aparținând acestora fuseseră vândute în cadrul procedurii executării silite, au solicitat, prin notificarea nr. x/21.02.2017, să se constate stingerea datoriilor izvorâte din Contractul de credit, adică a capitalului, a dobânzilor și a penalităților aferente, în contul sumei obținute în urma vânzării imobilelor ipotecate.

Solicită să se constate că pentru stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, a fost încheiat un acord, supus regulilor privind tranzacția, prin care părțile s-au obligat să nu inițieze niciun litigiu sau procedură administrativă sau judiciară de orice fel privind pretențiile și clauzele contractuale menționate.

Având în vedere că părțile au agreat ca Acordul să fie supus regulilor privind tranzacția, prevăzute de art. 2.267 - art. 2.278 din C. civ., solicită luarea în considerare a următoarele aspecte.

În primul rând, tranzacția este un contract prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi.

Tranzacția prezintă asemănări cu achiesarea.

Deosebirea dintre cele două instituții juridice constă în aceea că tranzacția presupune recunoașterea și, totodată, renunțarea reciprocă la drepturile "paralele și antagoniste formulate de părți".

Se arată că, în acest sens, este consacrat și efectul extinctiv al tranzacției, conform căruia părțile nu mai pot să formuleze pretenții legate de drepturile care au format obiectul tranzacției.

În virtutea renunțării la orice pretenții ce ar fi putut izvorî din Contractul de credit, după încetarea acestei convenții încă din anul 2013, solicită a se lua în considerare că nu exista niciun temei care să le permită instanțelor de fond să aducă modificări unor clauze care nu mai puteau produce vreun efect și, cu atât mai mult, să stabilească o situație de fapt contrară legii și voinței părților (chiar dacă intimații-reclamanți, în mod vădit ilicit, au revenit asupra acestei manifestări de voință, încercând să obțină foloase necuvenite).

Or, față de aspectele prezentate mai sus, nu există niciun temei care să permită instanțelor de judecată să aducă modificări unor clauze ce nu mai puteau produce efecte și să stabilească o stare de fapt contrară legii și voinței părților.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 și a susținut că legiuitorul a pornit de la premisa existenței unui contract în derulare, fiind evident că după încetarea contractului acesta nu mai poate fi modificat nici prin voința părților, nici de instanța de judecată.

După redarea conținutului normativ al art. 13 din Legea nr. 193/2000 a reiterat susținerea că după încetarea contractului de credit, acesta nu mai poate fi modificat nici prin acordul părților, nici pe cale judecătorească.

O altă critică vizează încălcarea art. 2 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale."

În acest sens, a susținut că, în speță, având în vedere calitatea intimaților de directori generali ai unor societăți comerciale, dar și cuantumul semnificativ al sumei solicitate cu titlu de credit, se naște prezumția că respectiva sumă a fost întrebuințată în scopuri comerciale, astfel că, față de lipsa calității de consumatori a împrumutaților, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.

De asemenea, a arătat că decizia atacată este nelegală și din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform căruia "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Aceasta, întrucât prin clauzele referitoare la dobândă și comisioane se stabilește prețul contractului, iar analiza acestora relevă că limbajul utilizat este unul ușor inteligibil și accesibil oricărui consumator cu aptitudini medii de informare.

În ceea ce privește perioada ulterioară adoptării Actului adițional de aliniere, nu poate fi pusă sub semnul îndoielii formula dobânzii variabile care depinde exclusiv de EURIBOR 6M.

La toate acestea, a adăugat faptul că, în ceea ce privește comisioanele, cuantumul lor este expres prevăzut în Contractul de credit. Aceeași este situația și în ceea ce privește periodicitatea perceperii lor, aspecte detaliate în cuprinsul Condițiilor generale.

Mai mult, simpla denumire a acestor comisioane este de natură a releva scopul perceperii lor.

Subsumat aceluiași motiv de casare, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În acest context, a arătat că instanța de apel a analizat formal condițiile cumulative instituite de textul de lege sus-menționat, fără a avea în vedere particularitățile cauzei.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subliniind că între părți a existat o negociere efectivă, iar prin clauzele pretins abuzive nu s-a creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate

În primul rând, a precizat că, în perioada precontractuală, intimatul-reclamant a formulat o cerere prin care a solicitat scăderea nivelului dobânzii și al comisioanelor prevăzute de Contractul de credit.

Ca urmare a aprobării acestei cereri, Banca a scăzut nivelul dobânzii și al comisionului de acordare, incluzând în cuprinsul Contractului de credit art. 21, care învederează acest demers.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanțele de fond, între părți a existat o negociere efectivă, fiind îndeplinită condiția impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În plus, a arătat, că a motivat și a probat prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei faptul că intimații-reclamanți au avut și posibilitatea de a negocia prevederile contractuale contestate. Acest aspect rezultă fără niciun dubiu, cel puțin dintr-o reglementare internă, care stabilește atât procedura de negociere, cât și responsabilitățile salariaților Băncii în ceea ce privește desfășurarea acestei proceduri.

Lipsa caracterului negociat ar fi putut fi constatată doar în ipoteza în care intimații-reclamanți ar fi încercat negocierea, iar recurenta ar fi refuzat, respectiv dacă ar fi anunțat că nu există posibilitatea negocierii. Niciuna dintre aceste situații nu este incidență în speță.

Art. 1.2.1 din procedura mai sus amintită prevede următoarele, "pot beneficia de un nivel negociat al comisioanelor/marjei produs din structura dobânzilor/dobânzii fixe practicate la credite persoane fizice/persoane fizice autorizate care au cont deschis/nu au cont deschis la C. și care solicită negocierea dobânzii/comisioanelor pentru produsele tip credit pe care intenționează să le cumpere". Cu alte cuvinte procedura mai sus menționată devine aplicabilă de la data la care se solicită negocierea de către un consumator.

Cât privește produsele bancare ce pot fi negociate, art. 1.2.2 din procedura de negociere stabilește că ..produsele pentru care se pot negocia comisioanele, dobânda fixă sau marja de produs din structura dobânzii sunt toate produsele de creditare clienți retail cu excepția facilității de descoperit de cont acordare prin intermediul cardului de debit.

De asemenea, la art. 1.2.3.1 sunt prevăzute, alternativ și exemplificativ, criteriile pe care Banca le are în vedere în derularea procedurii de negociere cu consumatorul.

Totodată, în ceea ce privește etapele procesului de negociere, la art. 3.1 din procedură se prevede faptul că "inițierea analizei pentru avizarea/aprobarea unui nivel negociat al comisioanelor/dobânzii fixe/marjei de produs din structura dobânzilor, începe cu solicitarea scrisă a clientului retail [...]".

Susține recurenta-pârâtă că din prevederile mai sus citate se desprinde cu ușurință concluzia potrivit căreia împrumutații puteau negocia cu Banca nivelul dobânzii și al comisioanelor, ceea ce s-a și întâmplat.

Cu privire la inexistenta dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, susține că nici această condiție nu este îndeplinită.

Arată că începând cu data de 22.11.2010, ca urmare a încheierii Actului adițional de aliniere, modul de calcul al dobânzii s-a modificat, raportându-se exclusiv la variațiile EURIBOR 6M. Astfel, există două perioade de referință:

- cea anterioară încheierii Actului adițional de aliniere;

- cea ulterioară încheierii Actului adițional de aliniere, întrucât, începând de la acel moment dobânda a fost calculată exclusiv prin raportare la indicele de referință EURIBOR 6M.

Pentru perioada ulterioară Actului adițional de aliniere indicele EURIBOR 6M este în afara oricărui control al Băncii. Variațiile acestuia sunt verificabile public și simpla menționare a sa este suficientă pentru înlăturarea oricărui echivoc.

În plus, prin aplicarea acestei formule a fost menținută valoarea dobânzii de la data adoptării Actului adițional de aliniere (a cărei variație nu a fost contestată timp de 2 ani), demers normal pentru păstrarea echilibrului contractual.

Perioada anterioară Actului adițional de aliniere:

- dobânda de referință variabilă are la bază o serie de indici (EURIBOR, costul cu rezerva minimă obligatorie, costurile de lichiditate - indici ce au fost explicați pe larg în cuprinsul întâmpinării depuse în fața primei instanțe, cât și în cuprinsul unui raport de expertiză extrajudiciară anexat acesteia) a căror variație excedează controlului ori posibilității de previzionare a Băncii. Mai mult, rata dobânzii a fost raportată și aprobată chiar de BNR, cu deplina respectare a dispozițiilor Regulamentului BNR nr. 4/2014;

- dobânda reprezintă prețul folosinței banilor împrumutați, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu există condiții legale restrictive din perspectiva valorii sale. Aceasta este dată de consimțământul părților;

- până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiți.

În aceste condiții, se arată că Banca percepea o dobândă variabilă raportată la cheltuielile sale, cheltuieli ce exprimau în mod public indicele de dobândă raportat la costurile interne de finanțare. Contrar celor reținute prin decizia recurată, aceste costuri nu au fost niciodată înăuntrul posibilității de previzionare a băncii.

Consideră esențială pentru constatarea lipsei dezechilibrului contractual mențiunea că intimații-reclamanți au înțeles de la început conținutul clauzelor și au făcut tot posibilul pentru a beneficia de acordarea creditului. în forma propusă de Bancă. În acest sens, a depus adresa nr. x/01.10.2007 emisă de D. S.R.L. și adresa nr. x/01.10.2007, emisă de E. S.R.L.

Prin aceste adrese, emise de către cele două societăți, prin directorul general, respectiv administratorul lor (în fapt, intimații-reclamanți) ofereau explicații pentru majorările salariale de la 598 la RON la 4183 RON pentru fiecare dintre cei doi intimați-reclamanți.

Dacă nu ar fi înțeles conținutul clauzelor contractuale, împrumutații nu ar fi recurs la măriri salariale care implicau și plata unor taxe suplimentare la bugetul general consolidat al statului și nu ar fi așteptat 9 ani de la semnarea Contractului de credit pentru a formula cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult după încheierea Acordului, prin care au renunțat expres la acest drept.

Pentru aceste motive, a solicitat să se constate că este exclusă posibilitatea reținerii caracterului abuziv al art. 5 din Contractul de credit. Banca nu a avut niciodată posibilitatea de a modifica, potrivit propriei voințe, nivelul dobânzii, iar posibilitatea variației acesteia, în sensul creșterii, a fost asumată de către consumatori prin semnarea contractului, modalitatea de variație fiind deplin înțeleasă, asumată și chiar urmărită de către aceștia.

Cu privire la comisionul de acordare credit

Comisionul de acordare cuprinde costurile Băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare.

A precizat că acest comision este perceput o singură dată, la momentul acordării creditului. Așadar, comisionul de acordare este un cost justificat, pe care l-a adus la cunoștința împrumutatului de la momentul solicitării creditului, deci înainte de semnarea Contractului de credit, acesta fiind reluat si menționat clar și inteligibil chiar pe prima pagină a Contractului de credit.

Perceperea acestui comision nu poate fi contestată prin prisma lipsei contraprestației, pentru că Banca a suportat aceste costuri.

Totodată, față de denumirea lipsită de echivoc, formată din termeni uzuali, reiese cu claritate scopul comisionului.

Prin urmare, susține că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia nu s-ar fi prevăzut în contract motivele perceperii comisionului. Aceasta cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii convenției, nu exista vreo prevedere legală care să instituie obligația inserării acestei mențiuni în convenții.

Solicită a se observa că tocmai aceste argumente au stat la baza respingerii capătului de cerere privind art. 9 lit. c) din Contractul de credit, referitor la comisionul de administrare și sunt aplicabile întru totul si comisionului de acordare credit.

Cu privire la comisionul de administrare prevăzut de art. 7 alin. (1) din Actul adițional de aliniere.

Sub acest aspect, a evidențiat că deși a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al art. 9 lit. c) din Contractul de credit, instanța de apel a păstrat soluția de admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al art. 7 alin. (1) din Actul adițional de aliniere. Or, cele două clauze au un conținut identic, presupunând aceleași costuri pentru împrumutați. Prin urmare, considerentele care au stat la baza respingerii cererii privind clauza din Contractul de credit se aplică și pentru menținerea art. 7 alin. (1) din Actul adițional de aliniere.

Acest din urmă act a fost denunțat prin Adresă, astfel încât oricum, art. 9 lit. c) din Contractul de credit a continuat să producă efecte și ulterior datei denunțării, sumele încasate cu titlu de comision de administrare fiind percepute în baza acestei prevederi contractuale.

A precizat că O.U.G. nr. 50/2010, al cărei scop a fost acela de a clarifica modul de calcul al dobânzii și tipurile comisioanelor ce pot fi percepute de Bancă, permite perceperea comisionului de administrare, stabilind totodată care este rațiunea acestuia.

Astfel, potrivit art. 36 din actul normativ menționat, "comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului."

În ceea ce privește modalitatea de stabilire a acestui comision, tot O.U.G. nr. 50/2010 stabilește faptul că el poate fi exprimat fie într-un cuantum fix, fie într-un procent, aplicat la soldul creditului.

Chiar dacă acest act normativ nu este aplicabil Contractului de credit, recurenta consideră că permisiunea acordată de legiuitor în sensul perceperii acestui cost este relevantă.

În cazul de față, comisionul de administrare a fost perceput într-un cuantum fix, indicat expres în Contractul de credit. Întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe toată perioada creditării.

Solicită să se constate că prezumția de bună-credință subzistă, ceea ce înlătură posibilitatea reținerii prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele contestate de către intimații-reclamanți.

Susține că reaua-credință este evidentă în cazul intimaților-reclamanți din prezenta cauză, motivând că, deși au încheiat Acordul, prin care au renunțat la dreptul de a formula orice pretenții privind executarea Contractului de credit, au efectuat astfel de demersuri și, mai mult, au demarat procedura executării silite, chiar înainte de a obține un titlu executoriu.

O ultimă critică vizează încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, din perspectiva obligării la restituirea unor sume de bani, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În opinia recurentei, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, sancțiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în lipsirea ei de efecte pentru viitor.

În acest sens, a evocat jurisprudența instanței supreme și a subliniat că obligarea la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor presupus abuzive este nelegală, atât din perspectiva Legii nr. 193/2000, cât și a dreptului comun, atât timp cât ipoteza constatării nulității unui contract cu executare succesivă se numără printre excepțiile de la principiul restitutio in integrum.

A subliniat recurenta că instanța trebuia să aplice art. 994 C. civ., potrivit căruia cel care a primit plata cu bună-credință este ținut numai la restituirea echivalentului îmbogățirii realizate, fără dobânzi sau fructele capitalului.

Mai mult, a arătat că și în ipoteza în care instanța de judecată aprecia că a fost de rea-credință, legea recunoaște dreptul creditorului la daune moratorii de la scadență până la momentul plății; prin urmare, plata dobânzii legale se realizează numai de la data rămânerii definitive a hotărârii, când se naște în patrimoniul intimaților dreptul la restituirea acestor sume, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Suceava, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta nu și-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

La 03.08.2018, B. și F. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de C. S.A., precum și recurs incident.

Prin recursul incident, reclamanții B. și F. au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au susținut că instanța de apel nu a analizat toate criticile privind clauza contractuală care reglementează comisionul de administrare și a interpretat greșit dispozițiile legale incidente.

În acest sens, au arătat că, în contractul de credit, nu apare justificarea încasării comisionului de administrare, astfel încât să se înțeleagă serviciile pe care le plătesc și, mai mult, nu au avut posibilitatea reală de a negocia acest comision.

Or, intenția legiuitorului nu este aceea de a indica expres comisioanele care au caracter legal, ci de a obliga băncile să explice consumatorilor ce anume plătesc și să existe o justificare obiectivă a perceperii acestora, o detaliere a condițiilor și modului de calcul, astfel încât să nu se ajungă la obținerea de venituri suplimentare, care să crească artificial valoarea creditului.

Totodată, au susținut că este îndeplinită și condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul lor și contrar cerințelor bunei-credințe, în condițiile în care din graficul de rambursare rezultă că valoarea comisionului de administrare pe toată perioada contractuală este de 29.025 euro, sumă exorbitantă în raport cu eventualele contraprestații ale băncii.

Autorii recursului incident au subliniat că, deși aparent comisionul de administrare ar justifica acoperirea costurilor legate de operațiunile efectuate cu rambursarea ratelor, în realitate, aceste costuri sunt acoperite prin plata comisionului de administrare cont, evidențiat în cuprinsul extraselor de cont, astfel că perceperea unui alt comision de administrare, în procent de 0,05% din valoarea creditului, este abuzivă, în condițiile în care acesta este aplicat la valoarea sumei împrumutate, în sumă fixă pe lună, iar nu la operațiunile de administrare.

Față de toate aceste aspecte, dar și raportat la împrejurarea că aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar si inteligibil, au susținut că se impune intervenția instanței în restabilirea echilibrului contractual, în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În opinia recurenților-reclamanți, aceste clauze sunt abuzive, iar ca o consecință a constatării nulității absolute se impune eliminarea lor din contract și repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală, reprezentând echivalentul îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei.

La data de 23.08.2018, C. S.A. a depus răspuns la întâmpinare și întâmpinare la recursul incident solicitând respingerea recursului incident și admiterea recursului principal.

Analizând recursul principal prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat nelegalitatea deciziei atacate, pe temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat mai multe critici de nelegalitate care, în ordinea redată de recurentă prin cererea de recurs, vizează încălcarea prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței CJUE în privința interpretărilor date noțiunii de consumator, aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 din perspectiva obligării recurentei-pârâte la restituirea unor sume de bani și a dobânzilor legale aferente.

Instanța supremă apreciază necesar a analiza cu prioritate critica privind încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, sub aspectul includerii greșite a reclamanților în sfera noțiunii de consumator, în sensul reglementat de legislația de protecție a consumatorilor.

Analiza motivelor de recurs întemeiate, în principal, pe dispozițiile legale adoptate în domeniul protecției consumatorilor, ar deveni lipsită de necesitate dacă s-ar constata că recurenții-reclamanți nu au calitatea de consumatori, în sensul prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Definiția noțiunilor de consumator și de comerciant se regăsește în art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, dispoziție legală care prevede, la alin. (1) și (2), următoarele:

"(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

(2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia."

Articolul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este formulat după cum urmează:

"În sensul prezentei directive:

[…] (b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale;

(c) «vânzător sau furnizor» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată."

Articolul 6 alin. (1) din aceeași directivă prevede:

"Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive."

Prin raportare la dispozițiile legale mai sus redate se constată că directiva definește contractele cărora li se aplică, prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională.

În jurisprudența CJUE s-a relevat că acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecție pus în aplicare prin aceeași directivă, și anume aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum și Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).

Definiția dată noțiunii de "consumator", potrivit art. 2 litera (b) din Directiva 93/13, evidențiază un caracterul obiectiv al acestei calități, în strânsă corelație doar cu contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unei persoane.

Ținând seama de cerințele legale stabilite de lege pentru includerea persoanelor fizice reclamante sub incidența noțiunii de consumator, instanța supremă reține, raportat la cauza dedusă spre judecată, că atât denumirea contractului încheiat între părți, aceea de "contract de credit bancar pentru persoane fizice" cât și prevederea art. 1 din contract, prin care s-a convenit că banca acordă împrumutatului un credit în sumă de 193500,00 EUR, reprezentând maxicredit cu ipotecă pentru nevoi personale, sunt elemente care relevă faptul că reclamanții au contractat creditul pentru satisfacerea unor nevoi personale și au acționat în scopuri care nu au legătură cu activitatea profesională.

Împrejurarea că reclamantul A. îndeplinea, calitatea de director general sau director în cadrul unor societăți cu răspundere limitată, iar reclamanta B. îndeplinea funcția de administrator al unei alte societăți, ca și referirea la cuantumul sumei acordate, sunt argumente de fapt insuficiente pentru excluderea reclamanților din categoria consumatorilor, în absența unor dovezi concludente care să ateste că destinația sumei împrumutate a fost folosită în scopul finanțării sau derulării unor activități comerciale.

În orice caz, argumentația prezentată de recurenta-pârâtă se referă la circumstanțe de fapt care nu pot sprijini, în mod întemeiat, critica de nelegalitate referitoarea la excluderea reclamanților din sfera noțiunii de consumator.

În raport de cele ce preced, instanța supremă reține că intimații-reclamanți, în cadrul contractului de credit analizat, au acționat în scopuri care se află în afara activității lor profesionale și se înscriu în sfera noțiunii de consumator în sensul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 193/2000 și de art. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Pentru considerentele arătate motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 este neîntemeiat.

Critica subsumată aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 6 și 7 C. proc. civ., formulată pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, este inadmisibilă.

Instanța supremă reține că încălcarea prevederilor art. 6 și 7 C. proc. civ. se raportează la circumstanțe factuale și la motive invocate pentru prima dată prin cererea de recurs, care nu au făcut obiectul criticilor din apel sau apărărilor din primă instanță.

În acest sens, recurenta a invocat faptul că, ipotezele prescrise de art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, vizează ca situație premisă obligatorie existența unui contract în derulare, neputându-se modifica/desființa un contract de credit care nu mai este în ființă.

A precizat că, în cauză, contractul de credit a încetat din anul 2013, ca urmare a faptului că banca a declarat creditul scadent anticipat, banca a executat silit bunurile imobile aparținând intimaților-reclamanți, fără a se fi recuperat în totalitate costurile împrumutului.

Cu toate acestea, a încheiat cu intimații-pârâți un acord prin care părțile au agreat să preîntâmpine orice posibil conflict sau litigiu în legătură cu Contractul de credit, prin concesii și renunțări reciproce la drepturi, pretenții și acțiuni. Susține că prin concesiile agreate de împrumutați, aceștia au renunțat inclusiv la dreptul de a formula pretenții, cum ar fi cele care fac obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză și că și-au asumat obligația de a nu iniția niciun litigiu sau procedură administrativă sau judiciară de orice fel privind pretențiile și clauzele contractuale menționate.

Procedând la examinarea acordului invocat de recurenta-pârâtă, instanța supremă remarcă faptul că acesta a fost încheiat la data de 07 aprilie 2017, anterior pronunțării hotărârii în primă instanță de către Tribunalul Suceava, la data de 20 iunie 2017.

Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, pârâta C. S.A. a declarat apel care a fost respins prin decizia care face obiectul recursului, confirmându-se astfel hotărârea pronunțată de prima instanță.

Cuprinsul motivelor de fapt și de drept pe care pârâta și-a întemeiat apelul, nu conține critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, din perspectiva aspectelor invocate în recurs, mai sus reliefate, deși acestea, așa cum sunt prezentate de recurentă, puteau fi invocate chiar în cadrul judecății în primă instanță, până la pronunțarea hotărârii.

Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 7 C. proc. civ. și de art. 129 din Constituție.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să fie subsumată unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței de prim control judiciar și, care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, cum este cazul în cauza dedusă spre soluționare.

Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima dată de instanța învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

În contextul dat, instanța supremă reține că, prin referirea la existența unui acord încheiat între părți, ca urmare a declarării scadenței anticipate a creditului și a executării silite a debitorilor reclamanți, recurenta-pârâtă relevă, în susținerea criticii referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, o altă situație de fapt decât aceea prezentată în fazele procesuale anterioare și stabilită de instanțele devolutive, pe baza probatoriului administrat, precum și motive care nu au fost invocate prin cererea de apel.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, rezultă că această critică excede controlului de legalitate, deoarece nu a fost prezentată în calea de atac a apelului și din această cauză nu a fost analizată prin decizia supusă recursului, fiind prezentată omisso medio.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanțele devolutive ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele referitoare la dobândă și la comisioane, deoarece fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În mod judicios recurenta susține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de judecată având a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a prevăzut că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că situația de excludere, prevăzută de textul legal invocat, nu este operantă în speță, în ceea ce privește clauzele inserate la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 399/25.10.2007 și art. 2.10 a) din Condițiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referință variabilă și art. 1 din actul adițional din data de 20.09.2010.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real, cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speță, întrucât clauza respectivă nu întrunește cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Observând clauza prin care se stabilește dobânda variabilă se constată că această dobândă conține o componentă variabilă, denumită simplu dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile C. și un element fix, sigur reprezentat de 1,5 puncte procentuale, care se adaugă la dobânda de referință variabilă.

Exceptând acest element fix, se constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabile, după primele 12 luni de la încheierea contractului.

În ceea ce privește componenta variabilă aceasta nu este clară ci, dimpotrivă este una echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Din această perspectivă motivul de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondat, deoarece clauza din contract referitoare la dobânda variabilă nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia nu poate fi pusă sub semnul îndoielii formula variabilă a dobânzii în perioada ulterioară adoptării actului adițional de aliniere nu poate fi primită deoarece prima instanță, Tribunalul Suceava a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru implementarea acestui act în mod tacit. În acest sens, prima instanță a reținut că nu s-au prezentat dovezi pe baza cărora să se stabilească faptul că banca ar fi comunicat reclamanților notificările în vederea aplicării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât este exclusă posibilitatea implementării tacite a actului adițional.

Notează prima instanță că și în ipoteza în care s-ar fi făcut dovada comunicării acestei notificări, întrucât modificările aduse de pârâtă prin act adițional nu sunt prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, acestea nu pot fi considerate acceptate tacit de reclamanți. S-a reținut că potrivit art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, este interzisă, sub sancțiunea nulității de drept, introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din ordonanța de urgență menționată.

Tribunalul a concluzionat că lipsește consimțământul reclamanților la încheierea actului adițional, motiv pentru care actul adițional este lovit de nulitatea absolută, în temeiul art. 948 pct. 2 din C. civ. 1864.

Prin apelul declarat, pârâta nu a criticat considerentele reținute de prima instanță, în privința constatării nulității actului adițional, deci și a clauzelor cuprinse în art. 1 și art. 7 lit. a) din actul adițional din data de 20.09.2010.

Prin cererea de apel pârâta a criticat pronunțarea de către prima instanță a unei soluții extra petita, susținând că tribunalul a constatat nulitatea clauzelor prevăzute la art. 1 și 7 din actul adițional și a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate în baza acestora, fără să fi fost învestit în acest sens, cu încălcarea principiilor disponibilității și a dreptului la apărare.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel a constatat că, prin precizările depuse la termenul din 24 aprilie 2017, reclamanții au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că art. 1 și art. 7 lit. a) din actul adițional implementat în 20 septembrie 2010 conține clauze abuzive, să constate nulitatea absolută a clauzei și să oblige pârâta la înlăturarea acestora din actul adițional, precum și la restituirea dobânzii încasate abuziv, actualizată cu dobânda legală.

Ca urmare, s-a motivat că sunt lipsite de temei criticile formulate cu privire la pronunțarea unei soluții extra petita, neputând fi reținută încălcarea invocată.

În contextul dat, instanța supremă reține, că pârâta nu a invocat în apel critici referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci doar critici ce țin de încălcarea unor reguli de procedură în legătură cu soluția de constatare a nulității clauzelor prevăzute la art. 1 și 7 din actul adițional. Cum instanța de apel a reținut caracterul nefondat al criticii invocate, rezultă că soluția de constatare a nulității clauzelor prevăzute la art. 1 și 7 din actul adițional a intrat în puterea de lucru judecat, în absența oricăror motive de recurs care să supună controlului de legalitate statuările instanței de apel în privința chestiunilor analizate, în limitele a ceea ce s-a criticat.

De aceea, distincția făcută de recurenta-pârâtă cu privire la existența unei perioade de referință după încheierea actului adițional de aliniere este lipsită de temei, dat fiind că prima instanță a constatat, pe cale incidentală, nulitatea actului adițional, deci inclusiv a clauzelor pe care le conține, iar pârâta nu a criticat prin cererea de apel soluția primei instanțe sub acest aspect.

În ceea ce privește celelalte critici subsumate motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă a subliniat că această clauză prevăzută de art. 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 399/25.10.2007 și art. 2.10 a) din Condițiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referință variabilă a fost negociată, a fost introdusă în contract cu bună-credință și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contract.

În ceea ce privește condiția ca respectiva clauză să fi fost negociată direct cu consumatorul recurenta a invocat că legea prezumă relativ că o clauză dintr-un contrat de adeziune este negociată și, nefiind vorba de o prezumție absolută, concluzia este aceea că se prezumă relativ că o clauză dintr-un contract este negociată și nu că ea este abuzivă.

Susține recurenta-pârâtă că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 deoarece împrumutatul a negociat efectiv conținutul clauzelor referitoare la prețul contractului. În acest sens, recurenta-pârâta a făcut referire la o cerere pe care intimatul-reclamant a formulat-o în faza precontractuală, solicitând scăderea dobânzilor și a comisioanelor prevăzute în contractul de credit și la o reglementare internă care stabilește procedura de negociere, cât și la responsabilitățile salariaților băncii în ceea ce privește desfășurarea acestei proceduri. Nu s-a arătat, însă, în ce mod consumatorii au fost informați în legătură cu reglementarea internă a băncii privind procedura de negociere și nu s-a dovedit că intimații-reclamanți au accesat cu succes această procedură internă de negociere. A susținut că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia, situație în care protecția conferită acestuia, în calitatea sa de consumator, a fost asigurată.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă în acest sens nu pot fi primite.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în privința căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale precizate rezultă că legiuitorul acordă preferință modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

În cauză, recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul în ceea ce privește conținutul clauzei privind dobânda variabilă și că acesta ar fi putut să îi influențeze conținutul.

O atare situație nu a existat, devreme ce pârâta nu a prezentat dovezi concludente în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege, anume a lipsei de negociere cu consumatorul.

Condiția referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerinței de bună-credință presupune a analiza în ce măsură a fost afectat echilibrul contractual prin inserarea în contract a clauzei privind dobânda variabilă.

Așa cum s-a reținut mai sus, dobânda variabilă, care se aplică sumei împrumutate de către reclamant după primele 12 luni de la încheierea contractului, este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator și care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca și-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreționar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de formare al dobânzii un criteriu obiectiv pe care să nu îl poată controla și pe care consumatorul să îl cunoască.

Situația creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată, este de natură să afecteze echilibrul contractual deoarece, recurenta-pârâtă și-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv și conform propriilor interese acest cost al creditului pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziție avantajoasă superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaște care este mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce privește buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecății, se