ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1836/2019

Ședința publică din data de 18 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Suceava, sub număr de dosar x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C.. S.A., D. S.A., D. S.A - Sucursala Suceava și E., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x din data de 03.12.2007, respectiv: clauza contractuală cu privire la comisionul de acordare credit, reprezentat de art. 5.1 lit. b) și art. 5.2; art. 6.1.3 teza finală, referitoare la riscul valutar; să se dispună ca plata ratelor să se facă la cursul valutar de la data semnării contractului; să se constate nulitatea absolută și obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive; la restituirea comisionului de acordare 2.769,34 CHF precum și a sumelor încasate în plus, rezultate din diferența de curs valutar, față de data semnării contractului, la plata dobânzii legale efecte de la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 9/2000 și Legea nr. 190/1999.

Prin sentința civilă nr. 810 din 28 februarie 2017, Judecătoria Suceava a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 207 din 20 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a fost respinsă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei D. S.A. Sucursala Suceava, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A.; a fost respinsă cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă în parte cererea, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și E.; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din convenția de credit nr. x/03.12.2007; au fost obligați pârâții să restituie suma încasată cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plății sumei de către reclamanți și până la data achitării efective a debitului de către pârâți; a fost respinsă cererea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiată și au fost obligați pârâții la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, așa cum au fost reduse de la suma de 1.500 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâtele C. S.A. și E..

Prin decizia nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive în apel a pârâtei D. S.A. și s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de către pârâtele C. S.A. și E. împotriva sentinței nr. 207 din 20 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte C. S.A. și E. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susținut, în esență, că instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărările pârâtelor referitoare la exceptarea clauzei 5.1 lit. b) din contractul de credit, de la analiza din perspectiva clauzelor abuzive, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din lecturarea deciziei recurate, susțin recurentele, se poate onserva lipsa oricărei motivări cu privire apărările invocate de instituțiile de credit prin cererea de apel, apărări potrivit cărora clauza criticată se asociază obiectului principal al contractului și fiind redactată într-un limbai clar și inteligibil, și care, în opinia recurentelor, urma să fie exceptată de la analiză din perspectiva clauzelor abuzive.

Or, în opinia recurentelor, acest aspect trebuia analizat chiar din oficiu cu prioritate de instanța de apel, întrucât prin constatarea incidenței dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ar fi făcut de prisos orice analiză ulterioară a condițiilor cerute de art. 4 din lege pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă.

Sub aspect formal, din modalitatea de redactare a contractului, perceperea comisionului de acordare a fost avută în vedere ca fiind o prestație esențială, stabilită în sarcina împrumutatului. Astfel, dată fiind rațiunea perceperii acestuia, respectiv pentru efectuarea de operațiuni în strictă legătură cu creditul acordat, această prestație urmează a fi considerată, în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențială, astfel încât caracterizează contractul.

Totodată, mai susțin recurentele, instanța de control judiciar trebuia să aibă în vedere și structura și nivelul costurilor aferente serviciilor financiar bancare care a fost și este determinată, ca în orice alt domeniu liber concurenței, prin mecanismul clasic al cererii și ofertei existente pe piață. Desigur, pot interveni din când în când reglementări care să circumstanțieze sau să limiteze cu aplicabilitate pentru viitor o astfel de libertate comercială, în vederea respectării și alinierii unor principii, astfel cum s-a întâmplat și prin O.U.G. nr. 50/2010 și/sau prin alte acte normative emise în domeniul și în spiritul protecției consumatorului.

Conchizând, arată că prevederile referitoare la comisionul de acordare sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor, instanța de apel trebuid să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

Clauzele cu privire la comisionele de acordare și de administrare fac parte din obiectul principal al contractului și, potrivit Considerentului 19 din Directiva 93/13 și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, trebuie să fie excluse de plano de la controlul cu privire la caracterul abuziv al acestora, având în vedere că sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsura a cunoaște chiar de la data încheierii contractului, întinderea obligațiilor asumate.

Prin urmare, se poate concluziona că decizia Curții de apel Suceava nu este suficient motivată, aspect care echivalează practic cu o nemotivare a hotărârii, consecința directă a acestui fapt fiind încălcarea dreptului recurentelor la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garanție ce se poate asigura prin obligarea judecătorilor la motivarea hotărârilor, aceștia fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea.

În ceea ce privește incidența motivulului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la condiția dezechilibrului semnificativ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale menționate, apreciind acest text de lege interzice perceperea comisionul de acordare, întrucât împrumutatul urmează să suporte doar costurile prevăzute de art. 15 din Lege, costuri în care nu poate fi inclus comisionul de acordare.

Or, comisionul de acordare reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului. Contractul de credit este încheiat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor personale sau reale.

În concret, comisionul de acordare este datorat pentru activitățile pe care bancale prestează în legătură cu acordarea unui credit.

În opinia recurentelor, instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând că prevederile contractuale criticate crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credinte, ca o consecință a lipsei de negociere.

Astfel, comsionul de acordare a fost redactat într-o maniera transparentă, asftel încât consumatorul să înțeleagă întiderea obligațiilor pe care și le asumă, precum și reprezentarea economică a acestora.

Clauzele contestate sunt redactate într-un limbaj clar și inteligil, aspect care oricum făcea inutilă verificarea clauzelor din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Solicită instanței de recurs să țină cont de faptul că instituția de credit nu este obligată, din punct de vedere legal, să detalieze și să explice pentru ce se percep anumite costuri în legătura cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri sunt permise de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, se menționează expres în contract că se percep, precum și care este cuantumul acestora.

De asemenea, acest comision a fost perceput pentru operațiunile băncii în legătură cu acordarea/utilizarea/administrarea creditului, așa încât nu se poate pune în discuție lipsa unei contra prestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Apreciază ca fiind esențial de precizat că, în ceea ce privește prețul contractului, format din elementele sale esențiale, respectiv: suma împrumutată, dobândă și comisioane, clauzele care îl reglementează au fost negociate. Acest aspect rezultă și din faptul că pârâta C. a renunțat, urmare a discuțiilor purtate cu cel doi clienți, în faza precontractuală, la perceperea unui comision de administrare, perceput în mod obișnuit în alte contracte de credit încheiate cu alți clienți.

De asemenea, recurentele solicită a se observa că, potrivit dispozițiilor art. 8.16 din contractul de credit, împrumutatul/codebitorul declară că a citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu C. în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Instanța de control judiciar nu poate trece peste aceste efecte și nu le poate ignora, clauza fiind valabilă, asumată de intimata-reclamantă la încheierea contractului, prin semnare actului juridic.

Așa fiind, recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREȘTI și E. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Suceava.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din camera de consiliu de la 8 iunie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, constatându-se că recursul pârâtlor este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 18 octombrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREȘTI și E. este fondat, pentru următoarele considerente:

Decizia recurată este criticată sub aspectul greșitei rețineri de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzei 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare credit în raport cu lipsa motivării soluției adoptate, față de cerințele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire și la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum și ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la condiția dezechilibrului semnificativ.

Înalta Curte reține ca fiind fondate criticile recurentelor formulate sub aspectul nemotivării, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că instanța de control judiciar, în menținerea soluției adoptate de prima instanță în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei art. 5.1 lit. b) din contractul încheiat referitoare la comisionul de acordare credit, a reținut, în esență, că, în speță, avem de-a face cu un contract standard ale cărui clauze au fost preformulate de către bancă și comunicat către reclamanți.

Prin urmare, fiind în prezența unui contract preformulat, operează prezumția lipsei de negociere, iar înlăturarea de către bancă a comisionului de administrare nu este în măsură a răsturna prezumția lipsei de negociere cât privește clauza referitoare la comisionul de acordare.

Cât privește îndeplinirea condiției referitoare la dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, redând și prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a reținut că, din cuprinsul contractului, nu se poate desprinde scopul perceperii comisionului de acordare, operațiunile pe care banca le efectuează în schimbul acestui comision or, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile părților presupune ca fiecare plată să aibă ca și corespondent un serviciu prestat. Pârâta nu a indicat și nu a dovedit contraprestațiile pentru care a perceput comisionul de acordare credit.

Pe de altă parte, potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Față de caracterul preformulat al clauzei și de lipsa oricăror detalii privind prestația băncii în schimbul acestui comision, s-a apreciat ca fiind evidentă lipsa bunei credințe a băncii.

În consecință, reținând ca fiind îndeplinite cerințele arătate la art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a precizat că instanța de fond în mod corect a admis cererea reclamanților și a constatat caracterul abuziv al clauzei privitoare la instituirea comisionului de acordare credit prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, fiind apreciate ca neîntemeiate susținerile din apelul pârâtei relative la acest comision.

Pornind de la cele mai sus reținute de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că analiza realizată prin decizia recurată este incompletă și inconsistentă, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, instanța s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuție, nu sunt descrise în conținutul contractului.

Este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestației băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care conține comisionul de acordare, că instanțele devolutive au efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului ("din cuprinsul contractului nu se poate desprinde scopul perceperii comisionului de acordare"), aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a cărui incidență o invocă în cauză recurentele.

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speță, instanțele devolutive au restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare doar sub aspectul de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se constată că instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reținut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în același timp o garanție procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

Neprocedând în acest mod, instanța de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanța dintre argumentele instanței de apel în măsură să susțină soluția pronunțată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situație ce echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) din același act normativ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREȘTI și E. împotriva deciziei nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conțin reglementarea comisioanelor de acordare credit.

În raport de soluția pronunțată, toate celelalte critici ale recurentelor-pârâte nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanța de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREȘTI și E. împotriva deciziei nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2019.