ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1569/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 15.09.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtului Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România - Filiala Iași (O.A.M.G.M.A.M.R.-Filiala Iași) la plata sumei de 1.882.562.164 RON, reprezentând: 1. Suma de 214.224,30 RON, din care valoare TVA 34.203,87 RON, rezultată ca diferență de plată între factura storno nr. x/03.01.2017 reprezentând avans în valoare de 370.108.80 RON și factura nr. x/03.01.2017 în valoare de 584.333,10 RON reprezentând contravaloare situație lucrări săpătură generală – infrastructură, conform deviz situație lucrări parte din Contractul de antrepriză nr. x/04.07.2016; 2. Penalități la plata facturii nr. x de 0,1% pe zi la suma de 214.224,30 RON pentru perioada 03.01.2017 - 05.08.2020, în total 1.286,00 zile calendaristice x 214,224 RON/zi = 275.492,064 RON, conform prevederilor art. 6 pct. 6.2 din Contractul nr. x/04.07.2016; 3. Penalități de neexecutare diferență Contract nr. x/093/04.07.2016, respectiv de 863.586,20 RON, pentru perioada 04.07.2016-05.08.2020, respectiv 1470 calendaristice (0,1%/zi din suma de 863.569,20 RON este de 863,589 RON/zi; 1470x863,589 RON/zi = 1269476 RON), conform prevederilor art. 6 pct. 6.4 din Contractul nr. x/04.07.2016; 4. Daune-interese de neexecutare contract din culpa exclusivă a beneficiarului pârât în cuantum de 10% din valoarea Contractului nr. x/093/04.07.2016, respectiv suma de 12,369,8 RON, conform prevederilor art. 6 pct. 6.4 raportat la pct. 6.3 din Contractul nr. x/04.07.2016.

Prin sentința civilă nr. 1178/2021 pronunțată la data de 18.05.2021 de Tribunalul Iași, secția I civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România – Filiala Iași. A fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 214.224,30 RON, reprezentând diferență de plată între factura în valoare de 584.333,10 RON, cu titlu de contravaloare situație lucrări săpătură generală-infrastructură și factura storno cu titlu de avans în valoare de 370.108,80 RON. A fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 275.492,064 RON reprezentând penalități de întârziere calculate la suma de 214.224,30 RON, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere pentru perioada 03.01.2017-05.08.2020. S-au respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere formulate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel S.C. A. S.R.L., în faliment, reprezentată legal de Lichidator judiciar, B. și de administrator special C..

Prin decizia nr. 614/2021 din 15 decembrie 2021, Curtea de Apel Iași – secția Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-intimată S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1178/2021 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I Civilă la data de 18 mai 2021.

Totodată, a admis apelul formulat de intimatul-apelant Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România – Filiala Iași împotriva sentinței civile cu nr. 1178/2021 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I Civilă la data de 18 mai 2021, sentință pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România – Filiala Iași.

Împotriva deciziei nr. 614/2021 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. reprezentată legal prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea in tot a hotărârii recurate ca nelegală, cu trimitere spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dat o altă interpretare unor texte de lege care conțin prevederi imperative sau a nesocotit existența acestora - respectiv în raport de prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicata si actualizata 2016, completată și modificată prin O.U.G. nr. 41/2015, M.Of. 733 din 30 septembrie 20l5, astfel cum era în vigoare la data semnării contractului.

Depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești" reprezintă o situație gravă, de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, fapt pentru care aceasta atinge prestigiul justiției și dăunează interesului public.

In speță, recurenta susține că nu reproșează instanței de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de aceasta, ci că depășirea atribuțiilor s-a concretizat într-o imixtiune în sfera activității executive sau legislative, deoarece nerespectarea și neaplicarea unor prevederi legale imperative prin săvârșirea unui abuz de putere, depășind astfel limitele fixate prin norme constituționale, echivalează practic cu modificarea legii, act care intră exclusiv în sfera de activitate a organelor executive sau legislative și în egală măsură reprezintă un refuz de a recunoaște valoarea juridică a unor dispoziții normative în vigoare.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea cuprinde atât motive contradictorii cât și motive străine de natura cauzei, în sensul că admite apelantului să aducă în fața instanței, atât prin cerea de apel formulată, și mai ales prin întâmpinarea depusă, elemente care nu fac obiectul cererii de chemare în judecată, ele făcând parte din dosarul de licitație. Instanța de apel, în loc să le respingă, ca fiind străine de natura cauzei, le ia în considerare dându-le eficiență juridică și le are în vedere la pronunțarea hotărârii recurate.

Recurenta consideră că admiterea unor elemente și probe inadmisibile, ca fiind străine de natura pricinii și care nu priveau fondul cauzei cu care a fost sesizată instanța, nu intră în sfera de apreciere a instanței de apel asupra probelor și nu reprezintă chestiuni de netemeinicie, ci pronunțarea unei hotărâri în baza unor elemente și probe străine de natura cauzei, aspect ce ține de legalitatea hotărârii.

Circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată și actualizată în 2016, completată și modificată prin O.U.G. nr. 41/2015, M.Of. 733 din 30.09.2015 (astfel cum era în vigoare la data semnării contractului); cu încălcarea prevederilor art. 4 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcina arheologică, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 4 din Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2518/2007, pentru aprobarea acestei Metodologii.

In cauză, deși, atât prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 50/1991, cât și art. 4 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, respectiv art. 4 din Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2518/2007, impun obligativitatea existenței autorizației de construire la începerea lucrărilor, instanța de apel încalcă această prevedere atunci când apreciază ca apelantul-intimat nu este în culpă pentru inexistența autorizației de construire, cu atât mai mult cu cât la data semnării contractului de antrepriză, nici măcar nu depusese cerere în vederea obținerii acesteia și nu o obținuse nici măcar la data încetării contractului.

În speță, nefiind în discuție nici un site arheologic și nici o zonă protejată, ci doar un teren simplu, se putea obține autorizația de construire.

În cadrul acestui motiv de recurs, în cuprinsul celor 13 puncte dezvoltate de către recurenta-reclamantă, se reiau o parte din considerentele reținute de instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate cu privire la probe, la situația de fapt și la conduita contractuală a părților, precum și o parte din considerentele care includ argumentele instanței de apel în sensul soluției pronunțate, prezentându-se, pe larg, pentru fiecare dintre acestea câte o opinie personală.

Astfel, instanța de apel, menționează în esență recurenta, a reținut greșit că reclamanta a solicitat încetarea contractului de antrepriză fără a dovedi existența culpei intimatei, când, în realitate, culpa exclusivă a acesteia era dovedită de lipsa autorizației de construire la data semnării contractului de antrepriză.

De asemenea, recurenta susține, în sinteză, interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor contractuale, a probelor (ex: concluziile expertului, modificarea prețului lucrărilor și serviciilor prin adrese și notificări, adresa din 20.09.2016 care susține penalitățile și daunele solicitate și care reprezintă o dovadă de clemență și înțelegere față de intimată, ș.a.), a situației de fapt (ex: timpul și distanța de la șantier la locul de depozitare, aspecte legate de depozitarea pământului excavat, mijloace de transport folosite, imobilul teren situat in str. x, Iași nu a fost sit arheologic, culpa exclusivă de nerealizare a clauzelor contractuale aparține în totalitate pârâtei, atât ca urmare a refuzului de plată a facturilor în cauză, cât și ca urmare a faptului că până la data de 07.12.2016, când a intervenit rezilierea contractului, aceasta încă nu avea obținută autorizația de construire, fapt ce a blocat realizarea obiectivului supus contractării, ș.a.), inclusiv a atitudinii intimatei care, în opinia recurentei, a dat dovadă de rea-credință prin neîncheierea unui act adițional pentru anumite lucrări.

În finalul recursului, în cadrul celui de-al 13-lea punct dezvoltat în argumentarea motivului de casare indicat mai sus, recurenta afirmă reținerea eronată de către instanța de apel a următoarelor considerente: "În ceea ce privește aprecierea primei instanțe referitoare la incertitudinea exigibilității creanței constând în contravaloarea penalităților de neexecutare contract, pe considerentul lipsei de dovezi privind momentul de la care au început acestea să curgă, în sensul aplicării art. 6.4, Curtea constată corectitudinea acestui raționament juridic. Astfel, analizând cuprinsul notificării nr. x/21.11.2016, invocată de apelanta-intimată în susținerea căii sale de atac, instanța observă că formularea la care se face trimitere ("…fapt ce a dus la depășirea termenului de finalizare din graficul de execuție cu 120 zile calendaristice, perioadă nepermis de mare într-o relație contractuală, ceea ce conduce automat la activarea prevederilor art. 6, pct. 6.4 cu aplicare pct. 6.3") este, în realitate, echivocă, nerezultând în mod clar la ce moment face trimitere antreprenorul ca punct de începere a calculării acestor penalități: data împlinirii a 120 de zile calendaristice de la depășirea termenului de finalizare sau data emiterii notificării (21.11.2016). Prin urmare, în mod temeinic a subliniat judecătorul fondului lipsa caracterului exigibil al creanței constând în penalități de neexecutare contract".

Cu privire la aceste considerente, recurenta susține că intimata, în calitate de beneficiar, a cărei culpă exclusivă în blocarea contractului și în imposibilitatea realizării acestuia a fost dovedită indubitabil, trebuie să plătească penalități din suma din contract neexecutată, fiind incidente prevederile art. 6 pct. 6.4 "pentru alte motive diferite de întârzieri de execuție/întârzieri la plata facturilor imputabile uneia din părți-parte contract, cealaltă parte poate solicita penalități de 0,1%/zi din valoarea rămasă de executat cât și daune interese".

Mai susține că intimata, în calitate de beneficiar, trebuie să plătească recurentei, în calitate de antreprenor, suma de 1.882.562,164 RON, astfel cum aceasta a fost detaliată.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., totodată solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează să o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile prezentate în cuprinsul cererii de recurs pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Referitor la prima critică formulată, Înalta Curte reține că depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești" motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. reprezintă o situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanța judecătorească: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduiește orice valoare unui text care are forță legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speța respectivă, etc.

Nu se încadrează în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. o pretinsă greșeală de judecată derivată din aplicarea greșită a unui text de lege ori greșita sa interpretare care pleacă de la o evaluare a unei anumite stări de fapt ori din interpretarea unei dispoziții cu caracter contractual.

Așa fiind, situația evidențiată de recurentă în sensul că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dat o altă interpretare unor texte de lege care conțin prevederi imperative sau a nesocotit existența acestora, respectiv în raport de prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată și actualizată în 2016, completată și modificată prin O.U.G. nr. 41/2015, publicată în M.Of. 733 din 30 septembrie 20l5, astfel cum era în vigoare la data semnării contractului, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, ci vizează doar nemulțumirea recurentei față de soluția pronunțată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât, într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor și aplicarea dispozițiilor legale de către instanța de apel nu poate constitui o ingerință în activitatea celorlalte puteri ale statului – legislativă sau executivă (sensul cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), ci constituie un aspect ce dă conținut însăși activității de judecată desfășurate de instanțele judecătorești, în limitele atribuțiilor lor legale.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că hotărârea cuprinde atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura cauzei, în sensul că admite apelantului să aducă în fața instanței, atât prin cerea de apel formulată, și mai ales prin întâmpinarea depusă, elemente care nu fac obiectul cererii de chemare în judecată, ele făcând parte din dosarul de licitație; instanța de apel, în loc să le respingă, ca fiind străine de natura cauzei, le ia în considerare dându-le eficiență juridică și le are în vedere la pronunțarea hotărârii recurate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, deși se invocă existența unor motive contradictorii și a unor motive străine de natura cauzei în cuprinsul hotărârii, recurenta nu prezintă o argumentare din perspectiva nelegalității ipotezei afirmate.

Susținerile sale în sensul că i s-a admis apelantului să aducă în fața instanței, atât prin cerea de apel formulată, și mai ales prin întâmpinarea depusă, elemente care nu fac obiectul cererii de chemare în judecată, ele făcând parte din dosarul de licitație, sunt, pe lângă afirmații generale, fără indicarea în concret a situațiilor la care se referă, și aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiect de analiză în recurs.

În plus, se reține că, pentru a fi incidentă ce-a de a treia ipoteză la care recurenta face referire, este necesar ca hotărârea instanței de apel să cuprindă "numai motive străine de natura cauzei", or, criticile recurentei nu relevă o asemenea situație. Recurenta susține în fapt o eroare de judecată care vizează modul de apreciere a probelor de către instanța de apel și care, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare.

Așa fiind, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că obiectul litigiului îl reprezintă pretenții izvorâte din contractul de antrepriză nr. x/04.07.2016, care a încetat prin acordul părților la 7.12.2016, și că divergențele între părți pornesc de la modalitatea în care fiecare dintre acestea înțeleg să se prevaleze fie de necesitatea existenței autorizației de construire la momentul începerii lucrărilor, în cazul reclamantei, fie de inexistența unei astfel de obligații, în cazul pârâtului.

Se observă că, în cea mai mare parte, argumentele aduse de recurentă în susținerea motivului de casare indicat reprezintă critici de netemeinicie, maniera de prezentare a acestuia constând în redarea unei părți din considerentele reținute de instanța de apel în decizia recurată cu privire la probe, la situația de fapt și la conduita contractuală a părților, precum și în expunerea unei părți din considerentele hotărârii care cuprind argumentele instanței de apel în sensul soluției pronunțate, cu prezentarea pentru fiecare din acestea a unei opinii personale, singura critică de nelegalitate fiind aceea legată de inexistența autorizației de construire.

Astfel, pe de o parte, recurenta-reclamantă susține că, atât prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 50/1991, cât și art. 4 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică și art. 4 din Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2518/2007, impun obligativitatea existenței autorizației de construire la începerea lucrărilor, iar, pe de altă parte, intimata-pârâtă susține că sunt incidente dispozițiile art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, lucrările de decopertare și excavare fiind efectuate în vederea obținerii avizului de la Ministerul Culturii și Cultelor, ulterior, coroborat cu alte documente și avize, urmând emiterea autorizației de construire.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1 alin. (1) și alin. (2), din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, cu modificările și completările ulterioare, " 1) Executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel. Construcțiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, emisă în condițiile prezentei legi, și a reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor".

Totodată, conform art. 2 alin. (1) și alin. (2) din aceeași lege: "Autorizația de construire constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea si postutilizarea construcțiilor. Autorizația de construire se emite în baza documentației pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții, elaborată în condițiile prezentei legi, în temeiul și cu respectarea prevederilor documentațiilor de urbanism, avizate și aprobate potrivit legii".

Art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, aprobată prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2518/2007, prevede că pentru zonele cu patrimoniu arheologic din Repertoriul Arheologic Național, cuprinse sau nu în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, autoritățile publice locale emit certificatul de urbanism, cu specificarea necesității obținerii avizului din partea Ministerului Culturii și Cultelor, înainte de eliberarea autorizației de construire.

Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică prevede la art. 4 că, în cazul descoperirii de vestigii arheologice întâmplătoare in timpul lucrărilor de construire din afara zonelor protejate de lege, primarul localității dispune: suspendarea autorizației de construire si oprirea lucrărilor de construire sau de desființare de construcții, anunțarea, în 72 de ore, a serviciului public deconcentrate al Ministerului Culturii și Cultelor și organizarea pazei descoperirilor arheologice întâmplătoare".

Înalta Curte observă că, în conturarea situației de fapt, instanța de apel a reținut, printre altele, astfel: "(...) potrivit procesului-verbal din 25.10.2016, ambele părți au convenit că autorizația de construcție nu era necesară raportat la natura săpăturilor, ce s-au efectuat în scopul obținerii certificatului de descărcare de sarcină pentru sit arheologic."

În speță, deși recurenta a susținut că nu era incidentă situația care să necesite obținerea unui certificat de descărcare de sarcină arheologică, se reține că afirmațiile acesteia legate de natura lucrărilor, de împrejurarea că nu este în discuție nici un sit arheologic și nici o zonă protejată, ci doar un teren simplu, privesc situația de fapt care nu poate face obiectul analizei în recurs.

Cât privește susținerea recurentei în sensul că nu era necesar un Certificat de descărcare de sarcină pentru sit arheologic anterior autorizației de construire, ci, după obținerea ei și demararea lucrărilor, pârâta avea nevoie de obținerea unui simplu Aviz de descărcare arheologică, se constată că aceasta nu poate fi primită, ținând cont de prevederile art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică

Este important de menționat că autorizația de construire se emite după parcurgerea de către solicitant a etapelor prevăzute de art. 2 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 50/1991 și că certificatul de urbanism trebuie să conțină anumite detalii referitoare la regimul tehnic al terenurilor și construcțiilor sau o anumită listă de avize de obținerea cărora este condiționată eliberarea autorizației de construire.

Potrivit Ordinului ministrului culturii și cultelor nr. 2518/2007, în ce privește descărcarea de sarcină arheologică se constată că aceasta este o procedură prin care se află dacă un teren în care a fost evidențiat patrimoniul arheologic poate sau nu să fie redat activităților umane curente, fiind obligatorie în cazul construcțiilor pentru care se solicită autorizație de construire.

Procedura vizează o cercetare arheologică preventivă, rezultatele find cuprinse într-un raport tehnic de cercetare arheologică preventivă, care conține propunerea specialiștilor cu privire la protecția vestigiilor descoperite sau, după caz, emiterea certificatului de descărcare de sarcină arheologică a suprafeței cercetate.

Or, în speță, față de dispozițiile art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, văzând și poziția părților litigante exprimată în procesul-verbal din 25.10.2016 în sensul că autorizația de construire nu era necesară raportat la natura săpăturilor, faptul că, în speță, contractul de antrepriză a încetat prin acordul părților la 7.12.2016 (înainte de a se pune în discuție demararea lucrărilor ce impuneau existența autorizației de construire, potrivit celor reținute în apel), instanța de prim control judiciar nu avea cum să rețină răspunderea beneficiarului.

Oricum, stabilirea culpei beneficiarului în raport de inexistența autorizației de construire nu poate fi susținută cu temei, în condițiile în care aceasta poate fi emisă nu numai înainte de realizarea construcției, dar și ulterior, în procedura intrării în legalitate, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 50/1991.

Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Or, criticile recurentei prin care se susține că instanța de apel a reținut greșit că reclamanta a solicitat încetarea contractului de antrepriză fără a dovedi existența culpei intimatei, când, în realitate, culpa exclusivă a acesteia era dovedită de lipsa autorizației de construire la data semnării contractului de antrepriză, criticile privind interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor contractuale, a probelor (ex: concluziile expertului, modificarea prețului lucrărilor și serviciilor prin adrese și notificări, adresa din 20.09.2016 care susține penalitățile și daunele solicitate și care reprezintă o dovadă de clemență și înțelegere față de intimată, ș.a.), a situației de fapt (ex: timpul și distanța de la șantier la locul de depozitare, aspecte legate de depozitarea pământului excavat, mijloace de transport folosite, imobilul teren situat in str. x, Iași nu a fost sit arheologic, culpa exclusivă de nerealizare a clauzelor contractuale aparține în totalitate pârâtei, atât ca urmare a refuzului de plată a facturilor în cauză, cât și ca urmare a faptului că până la data de 07.12.2016, când a intervenit rezilierea contractului, aceasta încă nu avea obținută autorizația de construire, fapt ce a blocat realizarea obiectivului supus contractării, ș.a.), inclusiv a atitudinii intimatei care, în opinia recurentei, a dat dovadă de rea-credință prin neîncheierea unui act adițional pentru anumite lucrări, sunt aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, trebuie evidențiat și faptul că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Criticile recurentei vizând situația de fapt, legate de împrejurarea că nu este în discuție nici un sit arheologic și nici o zonă protejată, ci doar un teren simplu, astfel că era posibilă obținerea autorizației de construire, sunt aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectul reevaluării în recurs.

Așa fiind, cum criticile recurentei vizând modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situației de fapt, susținerile referitoare la greșita interpretare a contractului de către instanța de apel, impun o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, acestea nu se pot circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de actuala reglementare în art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte mai observă că, în finalul recursului, în cadrul celui de-al 13-lea punct dezvoltat în argumentarea motivului de casare indicat mai sus, recurenta susține cu privire la considerentele instanței de apel redate în memoriul de recurs, că intimata, în calitate de beneficiar, a cărei culpă exclusivă în blocarea contractului și în imposibilitatea realizării acestuia a fost dovedită indubitabil, trebuie să plătească penalități din suma din contract neexecutată, fiind incidente prevederile art. 6 pct. 6.4 "pentru alte motive diferite de întârzieri de execuție/întârzieri la plata facturilor imputabile uneia din părți - parte contract, cealaltă parte poate solicita penalități de 0,1%/zi din valoarea rămasă de executat cât și daune interese".

Mai susține că intimata, în calitate de beneficiar, trebuie să plătească recurentei, în calitate de antreprenor, suma de 1.882.562,164 RON, astfel cum aceasta a fost detaliată.

Sub acest aspect se constată că, deși, prin motivele de recurs, se invocă existența unei dezlegări eronate date de instanța de apel, recurenta nu aduce, în concret, nicio critică de nelegalitate, nu justifică în niciun fel pentru ce motiv considerentele reținute de instanța de prim control judiciar sunt, în opinia sa, greșite, ci doar înțelege să facă trimitere la dispozițiile art. 6 pct. 6.4 din contractul de antrepriză, redând conținutul acestei clauze.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii și fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță și legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, recurenta-reclamantă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., drept pentru care aceste susțineri ale recurentei nu pot fi reținute de către instanță ca și critici de nelegalitate.

Deși recurenta-reclamantă a prezentat în mod amplu motivele de recurs, aceasta a adus, în realitate, în dezbatere, prin majoritatea criticilor formulate, chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de cele reținute anterior, se constată că instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești când a pronunțat decizia atacată, această hotărâre nu cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță. Motivarea instanței de apel răspunde tuturor aspectelor invocate de părți, argumentarea fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. reprezentată legal prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 614/2021 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2022.