ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1562/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. a solicitat instanței obligarea pârâtei B. S.A. (fostă C. S.R.L.) la plata sumei de 292.400 Euro, echivalentul a 1.306.852,56 RON (curs BNR la data de 22.03.2016 = 4,4694 RON) reprezentând suma datorată conform Contractului de achiziție nr. x încheiat între cele două societăți la 27.07.2012 și a Acordului încheiat între aceleași părți la 19.02.2014, precum și dobânda legală și actualizarea sumei cu rata inflației, până la plata integrală a creanței.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și art. 1350 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 732 din 25 aprilie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată pentru A.., aflată în insolvență și s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.

Prin decizia civilă nr. 577 din 5 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul în nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj– secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de reclamanta A.. împotriva sentinței civile nr. 732 din 25.04.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menținut-o, în întregime.

A obligat apelanta să plătească intimatei pârâte B. S.A. suma de 14.280 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, care a pronunțat hotărârea.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1178 din 26 iunie 2020 a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 577/2018 din 5 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 317/2021 din 7 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta A.. împotriva sentinței civile nr. 732 din 25.04.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj pe care a anulat-o, în tot, și, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SPA împotriva pârâtei B. S.A. (fosta C. SRL).

Împotriva deciziei civile nr. 317/2021 din 7 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, reclamanta A.. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În principal, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere, in baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 497 alin. (1) C. proc. civ. (anterior modificării prin art. I pct. 58 din Legea 310/2018) coroborat cu dispoztiile art. 24 C. proc. civ., având in vedere faptul că motivarea este contradictorie, iar instanța de apel nu a expus motivele pentru care s-au înlăturat apărările sale.

In secundar, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea cu reținere, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având in vedere ca instanța de apel a făcut o aplicare greșita a normelor de drept și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, obligarea intimatei-parate la dobânda legală și la actualizarea sumei cu rata inflației, până la plata integrală a creanței, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ale art. 6 alin. (1) din CEDO, dar și pe cele ale art. 22 C. proc. civ., întrucât nu conține motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale, deși au fost consemnate de instanța de apel, apărări prin care a arătat că intimata-pârâtă a recunoscut în mod expres îndeplinirea parțială de către reclamantă a obligațiilor care îi incumbau. Consideră, astfel, că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta susține că a arătat expres că dovada îndeplinirii, cel puțin parțiale a obligațiilor sale, rezultă clar din probele aflate la dosar.

Fără arătarea motivelor și a probelor în baza cărora instanța și-a format convingerea, nu se poate exercita controlul judiciar, dispozițiile art. 425 C. proc. civ. nefiind respectate având in vedere și lipsa prezentării probatoriului administrat în cauză, în condițiile în care această expunere este necesară efectuării controlului judiciar, de către instanța de recurs.

Recurenta a susținut că instanța nu a procedat la o analiză efectivă a tuturor motivelor invocate de părți, ci a prezentant doar scurte considerații teoretice referitoare la norme și situații juridice aplicabile obiectului cererii.

Totodată, s-a arătat că procedeul juridic utilizat de instanță echivalează cu necercetarea fondului cauzei, dar și cu nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care impun judecătorului să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ. și prin aceea că, pe de o parte, nu a luat act de recunoașterea făcută de intimata-pârâtă, ci s-a limitat la a statua că "examinarea înscrisului invocat de reclamantă în susținerea pretențiilor deduse judecații nu poate fi realizată decât prin raportare la întregul ansamblu probator care nu operează în favoarea sa", iar, pe de altă parte, nu a solicitat niciun fel de clarificări părților litigante în legătură cu natura problemelor din lista din 05.03.2014, respectiv dacă acestea constituie probleme majore, așa cum au stabilit părțile prin Acordul din 19.02.2014, ci s-a limitat la a reține: "astfel că valorificarea conținutului acordului nu poate fi valorificat cât timp ipoteza menționată, inexistenta problemelor în executarea convenției fundamentale, nu s-a valorificat".

Este nepermis modul în care instanța de apel a pus semnul egalității, fără a solicita clarificări sau explicații suplimentare, încălcând astfel dispozițiile art. 22 C. proc. civ., între "improbabilitatea unor noi nereguli" și "nu mai pot apărea probleme majore".

Motivarea unei hotărârii trebuie sa fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv, condiții care nu sunt îndeplinite, întrucât, în paragraful 5 de la pag. 14 din decizia recurată, instanța de apel a statuat că acțiunea reclamantei "apare ca fiind lipsită de temei".

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și art. 1350 C. civ., dar și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2321 C. civ.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2321 C. civ., făcând abstracție de efectele acestuia și, totodată, a încălcat dispozițiile art. 1270 alin. (2) C. civ., având în vedere că acordul încheiat între părți, la 19.02.2014, reprezintă o modificare a clauzelor contractuale referitoare la executarea garanției.

A susținut recurenta că instanța de apel a nesocotit tocmai manifestarea de voință a părților materializată prin Acordul încheiat, respectiv aceea că "partea rămasă din garanția bancară să fie returnată anticipat către A.", dând valență, în mod greșit unei norme generale, respectiv cea prevăzută la art. 2321 C. civ.

Într-o altă critică recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1350 C. civ.

În acest sens, a susținut că răspunderea civilă contractuală intervine atunci când debitorul nu își respectă obligația asumată prin contract și, având în vedere angajamentul contractual, nerespectarea obligației reprezintă o fapta ilicită care angajează răspunderea debitorului; totodată, caracterul ilicit al faptei debitorului rezultă din încălcarea raportului juridic contractual și din încălcarea dispozițiilor C. civ. care îl reglementează.

In condițiile în care intimata-pârâtă nu a respectat Acordul încheiat între părți, la 19.02.2014, și nu a procedat la restituirea sumei de 292.400 de Euro - partea rămasă din garanția bancară, atunci aceasta trebuia obligată la repararea prejudiciului.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității parțiale a recursului ca urmare a nemotivării celui de-al doilea motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), cu consecința dispunerii anulării parțiale a recursului, iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind legală, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul întâmpinării, intimata-pârâtă a solicitat a se clarifica aspectul legat de timbrarea cererii de recurs, arătând, totodată, că nu este de acord ca recursul, în eventualitatea în care este admisibil în principiu, să fie soluționat de către completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care, sub aspectul timbrării cererii de recurs, a menționat că prin încheierea de ședință din 05.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea de reexaminare, constatându-se că recurenta este scutită de obligația de plata a taxei judiciare de timbru în valoare de 9.104 RON, stabilită inițial in sarcina sa.

În continuare, a susținut că se impune respingerea excepției nulității parțiale a recursului, invocate de intimată, precum și respingerea apărărilor acesteia pe fondul recursului, iar, pe cale de consecință, admiterea căii extraordinare de atac, așa cum a fost formulată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., reținând că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din 2 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar recurenta a înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității parțiale a recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele reținute în cuprinsul acelei încheieri și a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, printr-o serie de critici, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul aduce în dezbatere, în esență, problematica interpretării greșite de către instanța de apel a convenției constând în Acordul încheiat între părți, la 19.02.2014, întrucât, în opinia recurentei, acesta reprezintă o modificare a clauzelor contractuale referitoare la executarea garanției, precum și aspectul reținerii eronate a situației de fapt. Or, din moment ce în susținerea acestor critici recurenta se raportează la modul de interpretare a convenției respective și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, la modul de conduită a părților și la evaluarea comportamentului acestora de către instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, este de natura evidenței că nu se invocă o chestiune de nelegalitate, ci de netemeinicie, necenzurabilă în recurs.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speță, criticile recurentei prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O, dar și pe cele ale art. 22 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Trebuie menționat că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a examinat problema de fond supusă judecații, răspunzând astfel cererilor cu care a fost învestită, a cercetat susținerile și apărările esențiale formulate pe parcursul procesului, părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Se constată că reclamanta și-a justificat demersul judiciar pe conținutul Acordului semnat de părți la data de 19.02.2014, iar instanța de apel, în lumina circumstanțelor speței, a analizat înscrisul invocat de reclamantă în susținerea pretențiilor deduse judecății prin raportare la întregul ansamblu probator și a ajuns la concluzia că nu operează în favoarea sa, contrar celor susținute de către reclamantă, întrucât restituirea sumei deja încasate în baza scrisorii de garanție bancară nu urma să se realizeze decât în condițiile îndeplinirii obligațiilor pentru a cărei executare fusese emisă.

De asemenea, instanța de apel a statuat că aserțiunea privind omisiunea pârâtei de a demonstra că nu sunt îndeplinite condițiile pentru restituirea sumelor reținute numai prin raportare la Acordul încheiat la data de 19.02.2014, nu poate primi valențele dorite de reclamantă, întrucât condițiile impuse pentru restituire nu au fost realizate, ulterior acestui moment fiind identificate mai multe înscrisuri bilaterale care consemnează nerespectarea clauzelor contractuale, atât din perspectiva termenelor de remediere, cât și a obligațiilor asumate.

Judecătorul și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanța a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar.

Este de amintit, în acest punct al analizei, și conținutul reglementării care se regăsește în primul alineat al aceluiași art. 22, anume aceea că "judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile", cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți.

Înalta Curte reține că, de fapt, recurenta este nemulțumită de raționamentele logico-juridice prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, nefiind vorba de o nemotivare.

Astfel, chestiunile vizând susținerea inexistenței în cuprinsul deciziei recurate a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările prin care s-a arătat că intimata-pârâtă a recunoscut în mod expres îndeplinirea parțială de către reclamantă a obligațiilor care îi incumbau; lipsa analizei efective a tuturor motivelor invocate de părți și lipsa prezentării probatoriului administrat în cauză; afirmațiile privind necercetarea fondului cauzei, nesolicitarea unor clarificări părților litigante în legătură cu natura problemelor din lista din 05.03.2014 și punerea semnului egalității între sintagmele "improbabilitatea unor noi nereguli" și "nu mai pot apărea probleme majore", sunt legate, în realitate, de componenta procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate, și ține de modul în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată.

Se observă că, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a constatat că reclamanta pretinde restituirea sumelor încasate ignorând starea de fapt confirmată de înscrisurile emise de ambele entități, iar pentru perioada subsecventă semnării acordului de restituire reclamanta înțelege să conteste tocmai faptele care au determinat valorificarea de către pârâtă a drepturilor derivate din instrumentul autonom de garanție.

De asemenea, deși acordul de care se prevalează reclamanta consemnează improbabilitatea identificării unor noi nereguli, la un moment relativ apropiat de cel al semnării Acordului, la data de 05.03.2014, s-a întocmit o nouă listă cuprinzând 22 de probleme nerezolvate, astfel că valorificarea conținutului acordului nu poate fi valorificat cât timp ipoteza menționată, inexistența problemelor în executarea convenției fundamentale, nu s-a validat.

În continuare, cu privire la susținerile apelantei, în sensul că pârâta ar trebui să probeze că A. și-a încălcat propriile obligații contractuale, întrucât prin executarea garanției în afara cadrului contractual se naște și un drept eventual al furnizorului la despăgubiri, cu atât mai mult cu cât în speța exista și un Acord semnat al părților, care conține prin el însuși o recunoaștere a caracterului în buna măsură injust al executării garanției, instanța de apel a răspuns că aserțiunea reclamantei nu poate fi validată, întrucât executarea garanției nu a fost realizată în afara cadrului contractual, ci întocmai cu exigențele art. 2321 C. civ. și ale clauzelor convenției.

Instanța de apel a analizat, având în vedere circumstanțele speței, cele mai importante argumente ale părților, iar faptul că recurenta-reclamantă nu este de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu înseamnă că și lipsesc cu desăvârșire argumentele reținute de aceasta.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului.

Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și care se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține instanței, iar acesta, așa cum rezultă din considerentele hotărârii verificate, a fost realizat în mod evident de curtea de apel.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

Așa fiind, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire de către curtea de apel a principiului rolului activ al judecătorului, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

Nici critica recurentei privind neîndeplinirea cerințelor motivării unei hotărâri judecătorești prin raportare la cele reținute în paragraful 5 de la pag. 14 din decizia recurată, nu poate fi primită, având în vedere că, în apel, instanța a evocat fondul, a statuat că acțiunea reclamantei "apare ca fiind lipsită de temei" și, în consecință, în raport de art. 2321 Noul C. civ.., aceasta a fost respinsă, subsecvent admiterii apelului în aplicarea art. 480 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, în condițiile în care instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecății, analizând în mod efectiv susținerile și apărările formulate în cauză.

Sunt nefondate susținerile recurentei vizând lipsa unei motivări, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat cererilor și apărărilor formulate, explicitând motivele pentru care consideră că sunt relevante dispozițiile art. 2321 C. civ. precum și motivele pentru care este nejustificată solicitarea reclamantei.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite și procedând la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecății, soluția pronunțată fiind rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Așa fiind, cum instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, iar criticile recurentei nu susțin nemotivarea sau existența unor motive străine de natura cauzei și nici contradictorialitatea (neexistând nici contradicții de raționamente și nici contradictorialitate între considerente și dispozitiv), nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și art. 1350 C. civ., dar și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2321 C. civ.

Așa cum s-a arătat, cu titlu prealabil, în debutul analizei pendinte, susținerile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de recurs, conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, invocarea acestuia fiind formală.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Inaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, criticile recurentei care vizează încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., având în vedere că acordul încheiat între părți, la 19.02.2014, reprezintă o modificare a clauzelor contractuale referitoare la executarea garanției, precum și cele prin care se susține că instanța de apel a nesocotit manifestarea de voință a părților materializată prin Acordul încheiat, respectiv aceea că "partea rămasă din garanția bancară să fie returnată anticipat către A.", dând valență, în mod greșit unei norme generale, respectiv cea prevăzută la art. 2321 C. civ., nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părților, la evaluarea comportamentului acestora, vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Nici criticile recurentei prin care se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1350 C. civ., în condițiile în care intimata-pârâtă nu a respectat Acordul încheiat între părți, la 19.02.2014, și nu a procedat la restituirea sumei de 292.400 de Euro - partea rămasă din garanția bancară, iar aceasta trebuia obligată la repararea prejudiciului, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, fiind aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, date fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, iar împrejurarea că se indică o serie de dispoziții legale (art. 1270 alin. (2) C. civ., art. 2321 C. civ., art. 1350 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voință a părților, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situației de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea acestora recurenta se raportează la reținerea unei situații de fapt, aspect ce impune o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei încălcări sau aplicări greșite a normelor de drept material în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse și constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SPA împotriva deciziei civile nr. 317/2021 din 7 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2022.