ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1558/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 23.11.2016, reclamantul Ministerul Apărării Naționale a chemat în judecată pe pârâta C.N. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 595.357,70 dolari, reprezentând despăgubiri, actualizată cu rata inflației până la plata efectivă a debitului.

De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 22.06.2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește suma de 151.095 dolari, reprezentând contravaloarea serviciilor încasate de pârâtă în perioada 2010-2012 și a respins cererea de suspendare a judecății cauzei.

Prin sentința civilă nr. 384/14.02.2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii și a sentinței, a declarat apel reclamantul, criticându-le pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 761/22.04.2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat împotriva încheierii din 22.06.2017, a admis apelul declarat împotriva sentinței apelate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 87.413,15 dolari și de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert; a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs principal reclamantul, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, referitor la dreptul material la acțiune considerat prescris, recurentul a susținut că nici Ministerul Apărării Naționale și nici Comandamentul logistic întrunit, reprezentat de minister, nu au avut posibilitatea de a cunoaște situația financiară a pârâtei, astfel încât să sesizeze organele competente pentru a lua măsurile care se impuneau, ci au luat efectiv cunoștință de existența prejudiciului la data la care Direcția de prevenire și investigare a corupției și fraudelor le-a comunicat Actul de constatare nr. A 2426/30.12.2015, respectiv la data de 31.12.2015.

Recurentul consideră că stingerea dreptului material la acțiune prin prescripție trebuie analizată de către instanța de judecată din perspectiva persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată și nu prin prisma celei care are calitatea de reprezentant al acționarului unic al pârâtei.

În acest sens, instanța trebuia să se raporteze la momentul la care recurentul- reclamant a luat cunoștință de producerea unui prejudiciu în patrimoniul său și nu la data la care reprezentantul acționarului unic a cunoscut situațiile financiare ale intimatei-pârâte, fiind aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu dispozițiile art. 2523 din C. civ.

Recurentul susține că s-a aflat în imposibilitate absolută de a cunoaște aspectele financiare ale pârâtei, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a dorit ca instituția militară să aibă cunoștință despre existența respectivelor acte încheiate cu partenerii externi.

De asemenea, potrivit recurentului, în cauză a operat întreruperea termenului de prescripție prin recunoașterea dreptului, potrivit dispozițiilor art. 2538 din C. civ., întrucât, prin decontul transmis cu Adresa nr. x/15.07.2016 și prin Adresa nr. x/11.08.2016, intimata-pârâtă a recunoscut, fără echivoc, faptul că datorează suma menționată în cererea de chemare în judecată, însă a fost în imposibilitate de a achita întreaga sumă într-un termen scurt și a solicitat convenirea unui grafic de eșalonare a plății în patru tranșe egale.

A criticat recurentul soluția instanței de apel susținând că, în mod greșit, a reținut că nu operează întreruperea termenului de prescripție întrucât nu a fost făcută în interiorul termenului de prescripție, pentru a produce efecte în cauză.

Recurenta apreciază că recunoașterea rezultată din actul transmis instituției militare a fost făcută în interiorul termenului de prescripție, astfel că întreruperea prescripției a produs efecte în cauză, iar dreptul material la acțiune în ceea ce privește suma de 151.095 USD reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de intimata-pârâtă și încasată în perioada 2010- 31.12.2012 și, implicit, accesoriile aferente reprezentând penalități, majorări, dobânzi nu este prescris, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

O altă critică a recurentului vizează capătul de cerere accesoriu privind penalitățile de întârziere. A arătat recurentul că instanța de apel a apreciat că, în baza raportului de expertiză efectuat în cauză și a celor două răspunsuri la obiecțiuni, debitul principal este în cuantum de 94.510,30 USD, din care trebuie scăzute cheltuielile de valorificare în cuantum de 7.097,65 USD, rezultând ca suma datorată de către intimata-pârâtă este în valoare de 87.412,65 USD.

Cu privire la capătul de cerere accesoriu privind penalitățile de întârziere recurentul susține că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că în cauză temeiul legal al dobânzilor, penalităților și majorărilor de întârziere solicitate de Ministerul Apărării Naționale este reprezentat de prevederile contractelor încheiate între părți, întrucât, în realitate, aceste pretenții au fost întemeiate pe dispozițiile Codului de procedură fiscală.

De asemenea, referitor la solicitarea penalităților corespunzătoare creanțelor bugetare prevăzute de legislația fiscală, recurentul a arătat că acest capăt de cerere este întemeiat pe Decizia Curții de Conturi a României nr. 11/2016, potrivit căreia se impune remedierea abaterii de către conducerea Comandamentului logistic întrunit prin recuperarea sumei de 246.769,05 USD, la care se adaugă dobânzile, penalitățile și majorările de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru creanțele bugetare".

Având în vedere dispozițiile imperative dispuse de Curtea de Conturi a României, recurentul a procedat la solicitarea dobânzilor, penalităților și majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru creanțele bugetare, în caz contrar devenind incidente prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992. Prin urmare, recurentul consideră că instanța de apel a ignorat atât dispozițiile Codului de procedură fiscală referitoare la creanțele bugetare, cât și prevederile Legii nr. 94/1992, obligatorii pentru instituțiile bugetare.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C.N. A. S.A. a solicitat respingerea recursului principal, arătând că reprezentantul M.Ap. N. invocă, atât în apel cât și în recurs, o dublă calitate, respectiv cea de unic acționar al C.N. A. S.A., cât și de reprezentant al structurii subordonate- Comandamentului logistic întrunit, recunoscând astfel faptul că deține controlul și toate mijloacele legale de gestionare a activității celor două entități, pe de o parte prin reprezentanți în Consiliul de Administrație și Adunarea Generală a Acționarilor a intimatului și, pe de altă parte, prin subordonarea structurii Comandamentului logistic întrunit. Or, în calitate de acționar al C.N. A. S.A., recurentul a încasat profitul astfel că a cunoscut încă de atunci situația financiară a companiei. Mai mult, un eventual prejudiciu nu s-ar fi produs în patrimoniul Comandamentului logistic și întrunit, ci în patrimoniul M.Ap. N., astfel că dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2500 și următoarele C. civ. se aplică în raport cu M.Ap. N. și nu cu Comandamentului logistic întrunit.

A mai susținut intimata că toate rapoartele de valorificare au fost aprobate de M.Ap. N. și că recurentul nu a probat că s-ar fi aflat în imposibilitate absolută de a cunoaște aspectele financiare ale companiei.

Referitor la întreruperea cursului prescripției, intimata a susținut că din textul adreselor depuse la dosar reiese fără echivoc că intimata nu a recunoscut sumele, ci că aceste situații au fost întocmite pentru a fi analizate în grupul de lucru, fără ca discuțiile din acest grup de lucru să se fi concretizat într-un acord al părților.

A mai invocat intimata și caracterul neîntemeiat al criticilor recurentului privitoare la capătul de cerere accesoriu, arătând că părțile au încheiat un contract de comision, care cuprinde clauze contractuale referitoare la penalitățile de întârziere, fiind aplicabile astfel dispozițiile art. 1270 alin. (1) și (2) C. civ.,

Intimata a formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a hotărârii.

În motivare, a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit art. 1.350 C. civ., H.G. nr. 1470/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale, Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M99/2009, O.U.G. nr. 158/1999, art. 2.048, art. 1.270 și art. 1.170 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că sumele înscrise în raportul Curții de Conturi sunt sume nedatorate legal de pârâtă reclamantei, fiind sume plătite de partenerii externi pentru servicii prestate de pârâtă, constând în transformarea unor produse din configurație militară în configurație comercială destinate pieței civile, livrarea produselor într-o altă condiție INCOTERMS decât cea stipulata în contractele de vânzare-cumparare pentru bunurile din stocul reclamantei și recondiționarea, pregătirea de export, reambalarea, etichetarea, amararea, transportul pe parcurs intern, pază, etc.

Toate aceste servicii au fost solicitate de către clienții externi direct către recurenta-pârâtă și implică servicii distincte de contractul de comision încheiat între părți care nu afectează valoarea de vânzare aprobată și nu se încadrează în structura cheltuielilor de valorificare, astfel cum în mod greșit a interpretat instanța de apel.

Recurenta-pârâtă susține că reclamanta a avut cunoștință de prestarea serviciilor suplimentare valorificării bunurilor, efectuarea acestor servicii a fost aprobată de ministrul apărării prin rapoartele de valorificare întocmite de recurenta- pârâtă pentru fiecare operațiune.

Potrivit recurentei-pârâte instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile H.G. nr. 1470/2005 coroborate cu dispozițiile Ordinului M99/2009 - Anexa 15 la Instrucțiunile de aplicare a regulamentului privind organizarea procedurilor de valorificare a bunurilor din administrarea MapN, reținând că încasarea de către intimată de la partenerii externi a unor sume având denumiri comerciale precum: servicii de export/taxe pentru servicii de export/etc., fac obiectul unor servicii care se încadrează în dispozițiile contractelor de comision și ar fi datorate reclamantei.

Recurenta-pârâtă arată că aceste servicii nu intră în categoria "alte cheltuieli necesare și utile derulării contractului" conform art. 9 alin. (56) din contractele de comision și nici nu se încadrează în structura prețului de vânzare, cum le tratează instanța de apel prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale anterior precizate.

O altă critică a recurentei vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 C. civ. sub aspectul condițiilor juridice de antrenare a răspunderii civile contractuale, reiterând susținerile conform cărora nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii contractuale. Astfel, prima condiție referitoare la existența unei neexecutări sau executări necorespunzătoare cu precizarea expresă a articolelor contractuale care au fost încălcate de aceasta nu a fost sub niciun aspect dovedită, neindicându-se care este obligația contractuală încălcată. De asemenea, nici cea de a doua condiție, privind culpa recurentei-pârâte nu a fost dovedită și nici condiția referitoare la existența unui prejudiciu, trebuind a fi avută în vedere definiția acestuia ce se desprinde din dispozițiile legale în materie, respectiv dispozițiile art. 1532-1533 C. civ.. Or, susține recurenta-pârâtă, toate afirmațiile reclamantei fac trimitere la constatările D.P.I.C.F.-ului care nu îi sunt opozabile și pe care recurenta-pârâtă nu le-a recunoscut niciodată. În final, recurenta-pârâtă a susținut că nu există un raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii contractuale a acesteia și obligarea la plată.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Prioritar, a arătat că pârâta a achitat suma de 87.413,15 USD, la plata căreia a fost obligată prin decizia instanței de apel și că aceasta nu a formulat apel principal, astfel că acest demers al pârâtei echivalează cu o recunoaștere tacită a pretențiilor, în condițiile art. 2538 alin. (2) C. civ., valorând în același timp și o achiesare tacită, potrivit art. 464 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, în considerarea executării de bunăvoie a hotărârii instanței de apel, se poate prezuma că pârâta a renunțat la exercitarea căii de atac, recursul incident urmând a fi respins din aceste motive.

Față de motivele de recurs invocate de pârâtă, reclamanta a reiterat obligațiile asumate de părți prin încheierea contractelor de comision și a susținut că debitul principal de 210.606,58 USD, menționat în actul de constatare întocmit de Direcția de prevenire și investigare a corupției și fraudelor, a fost recunoscut de pârâtă. Ceea ce nu a recunoscut pârâta este debitul datorat pentru "taxa pentru servicii de export ".

Reclamanta a reiterat faptul că aceste sume sunt creanțe bugetare, astfel că la acestea trebuie percepute și accesoriile constând în: dobânzi, penalități, majorări de întârziere, potrivit art. 173, 174, 176 și 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Față de critica pârâtei referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, reclamanta a arătat că fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea cu rea-credință a obligațiilor asumate prin contractul de comision, prin depășirea limitelor mandatului, constând în încasarea de la partenerul extern a sumelor percepute cu titlu de "taxă pentru servicii de export "fără ca acestea să poată fi justificate pe bază de documente, cauzând astfel reclamantei un prejudiciu.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, arătând că plata efectuată nu poate valora nici recunoaștere a debitului și nici achiesare la decizia instanței de apel, plata având loc în condițiile art. 622 alin. (1) și art. 633 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat puncte de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Recurentul Ministerul Apărării Naționale a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanța de apel a interpretat eronat actele normative aplicabile în cauză.

Sub un prim aspect, după invocarea dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 738/2001 privind înființarea Companiei Naționale "A." S.A. și ale Legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, recurentul a subliniat că în litigiile în care Ministerul Apărării Naționale este parte, fie în calitate de instituție publică, fie ca reprezentant al unei unități militare din compunere, atribuțiile procesuale sunt responsabilități ale Direcției generale juridice, conform art. 64 alin. (1) din Instrucțiuni. În consecință, unitatea militară este reprezentată în fața instanțelor de judecată de Direcția generală juridică, ea neputând participa în calitate de reprezentant. Față de aceste reglementări, recurentul a criticat considerentele instanței de apel potrivit cărora "Ministerul Apărării Naționale nu a înțeles să formuleze prezentele cereri în calitate de reprezentant al structurii specializate- Comandamentul logistic întrunit, ci în calitate de reclamant, nefiind făcută nicio o mențiune în acest sens", respectiv " deci reprezentantul este comandamentul logistic întrunit și nu Ministerul Apărării Naționale", arătând că structurile armatei sunt reprezentate în fața instanțelor, neputând avea calitatea de reprezentant, cu atât mai puțin, de a sta în nume propriu, având în vedere lipsa personalității juridice". Continuând raționamentul, recurentul a concluzionat că Ministerul Apărării Naționale are atât calitatea de reprezentant al Comandamentului logistic întrunit, cât și al Statului Român, în calitate de acționar unic al C.N. A. S.A., însă identitatea calității nu justifică cunoașterea situațiilor financiare anuale de către Ministerul Apărării Naționale sau prezentarea acestora de către compania pârâtă. Astfel fiind, nici Ministerul Apărării Naționale și nici Comandamentul logistic întrunit reprezentat de minister nu au avut posibilitatea de a cunoaște situația financiară a pârâtei, luând efectiv cunoștință de existenta prejudiciului la data la care Direcția de prevenire și investigare a corupției și fraudelor le-a comunicat Actul de constatare nr. A 2426/30.12.2015.

Sub un alt aspect, reclamantul a susținut că instanța de apel trebuia să analizeze stingerea dreptului material la acțiune din perspectiva persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată și nu prin prisma persoanei care are calitatea de reprezentant al acționarului unic al Companiei Naționale "A."SA, în sensul că trebuia să ia în considerare momentul la care recurentul – reclamant a luat cunoștință de producerea unui prejudiciu în patrimoniul său și nu la data la care reprezentantul acționarului unic a cunoscut situațiile financiare ale intimatei – pârâte. Raportându-se la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 2523 C. civ., recurentul a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării Actului de constatare nr. A 2426/30.12.2015.

Față de aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție constată prioritar, că ele au fost invocate în mod identic și prin apelul formulat de Ministerul Apărării Naționale, fiind supuse analizei instanței de apel, recurentul nemenționând argumente noi față de cele precizate în apel. Apoi, se constată că, deși se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 din Decretul 167/1958 prin raportare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, în fapt recurentul contestă dezlegările date de instanța de apel, pe baza examinării înscrisurilor și a probelor administrate în cauză, cu privire la momentul concret la care recurentul avea posibilitatea de a cunoaște prejudiciul pretins. Astfel, instanța de apel, după ce a clarificat faptul că în ceea ce privește termenul de prescripție a dreptului material la acțiune rezultat din contractul de comision nr. x/10.07.2009, sunt incidente dispozițiile Decrertului 167/1958, a stabilit ca moment de începere a curgerii termenului de prescripție data la care adunarea generală a acționarilor intimatei – pârâte A. S.A. (Statul Român fiind unicul acționar ce își exercită drepturile prin intermediul Ministerului Apărării Naționale) a aprobat situațiile financiare pe baza rapoartelor de activitate prezentate de consiliul de administrație. A stabilit instanța de apel că, în fapt, la acel moment reprezentantul acționarului unic avea posibilitatea să cunoască veniturile realizate de intimata – pârâtă și serviciile din care proveneau acestea, acela fiind momentul la care s-a născut dreptul la acțiune, sumele pretinse fiind încasate în temeiul unor contracte încheiate distinct de intimata – pârâtă.

Prin urmare, instanța de apel analizând probele administrate în cauză a stabilit că, în fapt, reprezentantul acționarului unic al companiei A., Ministerul Apărării Naționale, putea să cunoască veniturile realizate de intimata – pârâtă și serviciile din care proveneau acestea la o anumită dată.

Apoi, constatând că există identitate între reprezentantul acționarului unic al companiei A. și titularul cererii de chemare în judecată, respectiv Ministerul Apărării Naționale, pe baza unui raționament logic simplu, instanța de apel a confirmat raționamentul primei instanțe, stabilind că Ministerul Apărării Naționale a luat cunoștință de veniturile realizate de pârâtă și de serviciile din care acestea proveneau, la o dată anterioară comunicării actului de constatare invocat, data comunicării acestuia neavând nici o relevanță sub acest aspect.

Mai mult, a mai reținut instanța de apel că în trei dintre cele patru contracte de comision încheiate cu pârâta se precizează în mod expres că Ministerul Apărării Naționale prin Comandamentul logistic întrunit este parte în contracte, fapt care a fundamentat concluzia instanței de apel în sensul că reprezentantul este Comandamentul logistic și nu Ministerul Apărării Naționale.

Constatările privitoare la părțile care au încheiat cele trei contracte sunt însă lipsite de semnificație față de statuările instanței de apel potrivit cărora aceeași persoană/instituție, Ministerul Apărării Naționale, acționând atât în calitate de reprezentant al Comandamentul logistic întrunit cât și în calitate de reprezentant al acționarului unic al companiei A., a avut posibilitatea concretă de a cunoaște cuantumul veniturilor și izvorul acestora de la o dată anterioară celei la care a fost comunicat actul de constatare nr. A 2426/30.12.2015. Împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Ministerul Apărării Naționale, în calitate de reprezentant al Comandamentul logistic întrunit și nu în calitate de reprezentant al acționarului unic al companiei pârâte, este lipsit de relevanță, important fiind momentul la care această instituție avea posibilitatea concretă de a cunoaște veniturile realizate de pârâtă și sursa acestora.

Instanța supremă mai reține și faptul că recurentul a susținut că se afla în imposibilitate absolută de a cunoaște aspectele financiare ale companiei, de vreme ce pârâta nu a dorit ca instituția militară să cunoască despre existența actelor încheiate cu partenerii externi.

În primul rând, se cuvine a menționa că această critică nu vizează aplicarea sau interpretarea greșită a unei norme de drept substanțial, ci vizează aspecte de fapt, lămurite deja de instanțele de fond pe baza probelor administrate în cauză. Apoi, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cat și pe cel care răspunde de ea, indiferent de constatările ulterioare ale unui organ de control, de vreme ce păgubitul cunoștea toate elementele cerute de lege. Altfel spus, instituția publică trebuia sa depună toate diligentele pentru recuperarea pagubei imediat ce a deținut toate elementele necesare din care să rezulte cauzarea prejudiciului. Or, instanțele de fond au stabilit că de la data la care a avut loc adunarea generală a acționarilor intimatei – pârâte A. S.A. și s-au aprobat situațiile financiare pe baza rapoartelor de activitate prezentate de consiliul de administrație, recurentul a deținut toate datele necesare cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea.

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul cu atribuții de control, ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze păgubitul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de gestionare a resurselor bugetare. Or, controlul efectuat de organul cu atribuții de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziția sa chiar de către instituția supusă controlului.

În consecință, dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 au fost interpretate și aplicate corect de instanța de apel, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.

Cea de-a doua critică a recurentului vizează întreruperea termenului de prescripție prin recunoașterea dreptului intervenită în interiorul termenului de prescripție, fiind indisolubil legată de dezlegarea dată primei critici.

Având în vedere însă respingerea ce neîntemeiată a criticii de nelegalitate privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 din Decretul 167/1958 prin raportate la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, Înalta Curte constată că această a doua critică a rămas fără fundament, instanța de apel stabilind în mod judicios că recunoașterea pretențiilor a avut loc la data de 11.08.2016, după împlinirea termenului de prescripție, în iunie 2016.

O ultimă critică formulată de recurent vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale cu privire la capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată, recurentul învederând că și-a întemeiat aceste pretenții pe dispozițiile Codului de procedură fiscală, instanța de apel reținând în mod greșit că temeiul legal al dobânzilor, penalităților și majorărilor de întârziere este reprezentat de prevederile contractelor încheiate între părți.

A argumentat recurentul faptul că prin Decizia Curții de Conturi a României nr. 11/2016 conducerea Comandamentului logistic întrunit a fost obligată la recuperarea sumei de 246.769,05 USD, la care se adaugă dobânzile, penalitățile și majorările de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru creanțele bugetare, astfel că instanța de apel trebuia să califice corect sumele solicitate de recurent ca fiind creanțe bugetare.

În subsidiar, recurentul a solicitat instanței de recurs obligarea pârâtei la plata sumei menționate în raportul de expertiză judiciară, ca urmare a reținerii corectitudinii calculelor efectuate de expert.

Înalta Curte reține că instanța de apel a stabilit că debitul principal este de natură contractuală, întrucât pârâta trebuia să execute întocmai contractele de comision, conform legislației speciale dar și legislației de drept comun, aceasta neavând posibilitatea perceperii unor sume suplimentare ce ar excede atât prevederilor contractuale, cât și celor legale. S-a mai reținut că tocmai în considerarea cauzei juridice invocate de recurentă, respectiv răspunderea rezultând din contractul de comision, termenul de prescripție a fost cel de drept comun, de 3 ani și nu cel aplicabil creanțelor bugetare, de 5 ani, aspecte necontestate de nicio parte.

Or, natura creanței principale nu a fost contestată, niciuna dintre părți nu a contestat considerentele instanțelor de fond privitoare la natura debitului principal, aceasta intrând în puterea de lucru judecat.

Același regim juridic va guverna și penalitățile de întârziere solicitate de reclamant prin capătul de cerere accesoriu.

Referitor la penalitățile de întârziere, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat penalitățile corespunzătoare creanțelor bugetare prevăzute de legislația fiscală, însă, față de prevederile art. 18 alin. (6) din contractele de comision încheiate de părți, instanța de apel a stabilit că părțile au convenit penalități de 0,05% pe zi de întârziere, din valoarea de achitat, în caz de nerespectare a termenelor de plată prevăzute la alin. (1)-(5). A concluzionat instanța de apel că părțile au evaluat prejudiciul în cazul neexecutării obligațiilor contractuale.

Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod judicios natura juridică contractuală a penalităților, aplicând întocmai principiul forței obligatorii a contractelor, regăsit în dispozițiile art. 969 vechiul C. civ. reluate de art. 1270 N. C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

De altfel, Constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței. Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, în cauza de față, contractul de comision.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, instanța supremă constată netemeinicia recursului formulat de reclamantul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE, astfel că îl va respinge.

Prin recursul incident, pârâta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și respingerea apelului formulat de reclamantă.

Prioritar, față de susținerile reclamantului în sensul recunoașterii tacite a pretențiilor, de către pârâtă, în condițiile art. 2538 alin. (2) C. civ., precum și a achiesări tacite, în condițiile art. 464 alin. (3) C. proc. civ., deduse din plata sumei de 87.483,15 USD, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că voința pârâtei, așa cum a menționat aceasta expres și la termenul de judecată din data de 14 iunie 2022, a fost de a preîntâmpina executarea silită a deciziei instanței de apel. Rezultă astfel că plata făcută de pârâtă nu echivalează nici cu achiesarea tacită și nici cu recunoașterea dreptului, nefiind incidente nici dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 C. civ., sub aspectul condițiilor legale necesare pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, ale H.G. nr. 1470/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale, Ordinul nr. M99/2009 al ministrului apărării naționale, O.U.G. nr. 158/199 privind regimul de control al exporturilor și altor operațiuni cu produse militare și art. 2048 coroborate cu art. 1270 și 1170 C. civ.

În dezvoltarea acestor critici recurenta a arătat că instanța de apel a dat o nouă interpretarea dispozițiilor H.G. nr. 1470/2005 coroborate cu dispozițiile Ordinului M99/2009 – Anexa 15 la Instrucțiunile de aplicare a regulamentului privind organizarea procedurilor de valorificare a bunurilor din administrarea M.Ap. N. atât în ceea ce privește structura cheltuielilor de valorificare cât și decontarea valorificărilor la extern. A susținut pârâta că serviciile distincte de contractul de comision încheiat între reclamant și pârâtă, constând în operațiuni de transformare/ambalare/etichetare/amarare, care nu sunt prestate de M.Ap. N., nu afectează valoarea aprobată și nu se încadrează în structura cheltuielilor de valorificare, așa cum greșit a stabilit instanța de apel. În consecință, aceste servicii nu fac obiectul contractului de comision, astfel că sumele încasate pentru prestarea acestora nu se datorează reclamantei.

De asemenea, aceste servicii nu se încadrează nici în categoria "alte cheltuieli necesare și utile derulării contractului, conf. art. 9 alin. (56) din contractele de comision și nu se încadrează nici în structura prețului de vânzare, cum le-a calificat instanța de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste critici sunt neîntemeiate.

Din decizia recurată rezultă că instanța de apel, analizând probele administrate în cauză, a stabilit că Direcția de prevenire și investigare a corupției și fraudelor a constatat că în perioada 2010-2014, s-au identificat diferențe între exemplarele contractelor arhivate la intimata-pârâtă și cele transmise de aceasta către apelantul- reclamant, în sensul eliminării unor clauze sau a intervenției asupra formei contractului transmis, prin modificarea modalității de plată a unor sume plătite în avans de către partenerii externi, cu titlu de servicii de management. De asemenea, s-a mai reținut că pârâta a mai încasat de la partenerii externi, în baza contractelor încheiate distinct de contractele de vânzare, însă în legătură cu acestea, sume cu titlu de servicii, servicii de export, taxă pentru servicii ale armatei, taxă de servicii, care au fost reținute de pârâtă nejustificat și care nu au mai fost comunicate reclamantei.

Curtea de apel a constatat că aceste taxe percepute de pârâtă în legătură cu contractele de comision ce fac obiectul cauzei, nu puteau fi reținute de pârâtă, ele neîncadrându-se nici în comisionul datorat, nici în cheltuielile de valorificare și nici în cheltuielile aferente operațiunilor de încărcare a produselor pe mijloacele de transport pe parcurs intern, precum cele legate de transportul și paza acestora de la locul de depozitare până la locul de încărcare pe mijlocul de transport extern, pârâta nefăcând nicio dovadă în acest sens.

În consecință, instanța de apel a constatat că în fapt pârâta a reținut sume în legătură cu care nu a probat cu acte justificative proveniența acestora, considerându-le a fi nejustificate, iar susținerile pârâtei în sensul că ar rezulta din servicii efectiv prestate au fost apreciate ca fiind simple afirmații, în lipsa unor documente justificative.

Rezultă deci că instanța de apel nu a aplicat greșit dispozițiile H.G. nr. 1470/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale, Ordinul nr. M99/2009 al ministrului apărării naționale, O.U.G. nr. 158/199 privind regimul de control al exporturilor și altor operațiuni cu produse militare, nici dispozițiile art. 2048 coroborate cu art. 1270 și 1170 C. civ., întrucât instanța de apel a constatat neprobarea apărărilor pârâtei în sensul prestării efective a serviciilor pentru care s-ar fi datorat aceste sume.

Mai mult, instanța de apel a mai reținut și depășirea împuternicirii primite prin contractul de comision, reținând că pârâta nu a executat întocmai contractele de comision, încălcând atât legislația de drept comun, cât și pe cea specială, din modul de operare al pârâtei rezultând o reducere implicită a prețului de vânzare a produselor.

În final, instanța de apel a reținut și recunoașterea de către pârâtă a debitului principal, arătând că pârâta a contestat doar natura de creanță bugetară a sumelor datorate nu și faptul că datorează această sumă.

Rezultă deci, din cele expuse mai sus, că instanța de apel a constatat că pârâta nu a reușit să probeze prestarea serviciilor pretins a rezulta din alte contracte decât cele de comision, astfel că a înlăturat aceste susțineri, concluzionând că a existat o depășire a limitelor contractului de comision. Aspectele de fapt referitoare prestarea în concret a unor serviciilor ce exced celor rezultate din contractele de comision nu mai pot fi analizate de instanța de recurs, fiind chestiuni de fapt și nu de drept. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înalte Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cea de-a doua critică a recurentei-pârâte vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale privitoare la răspunderea civilă contractuală. A susținut recurenta că nu s-a precizat care este fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, forma de vinovăție cerută de lege, legătura de cauzalitate și nici prejudiciul.

Înalta Curte constată netemeinicia acestei critici.

Astfel, așa cum s-a menționat deja mai sus, instanța de apel a constat imposibilitatea pârâtei de a proba cu documente justificative faptul că sumele reținute ar fi rezultat din servicii prestate în baza altor contracte decât cele de comision, reținându-se că singura sumă probată cu înscrisuri doveditoare este cea de 7.097,65 USD. De asemenea, s-a reținut că modul de operare a dus la o scădere implicită a prețului de vânzare al produselor.

Aceste fapte au fost considerate de instanța de apel ca excedând contractului de comision, fiind încălcate dispozițiile art. 2048 C. civ., potrivit cărora comisionarul are obligația să respecte întocmai instrucțiunile exprese primite de la comitent.

În consecință, instanța de apel a precizat expres fapta ilicită, aceasta constând în nerespectarea instrucțiunilor exprese rezultând din contractul de comision, din legislația specială dar și din cea de drept comun, prejudiciul constând în neîncasarea de către reclamantă a sumelor reținute nejustificat de pârâtă. Mai mult, instanța de apel a învederat conduita pârâtei, modul de operare rezultând din neaducerea la cunoștința reclamantei a acestor cheltuieli/taxe, reținându-se că prin perceperea acestora s-a redus implicit prețul de vânzare al produselor, în detrimentul reclamantei.

Au fost evidențiate astfel și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dar și vinovăția.

Rezultă deci că toate elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale în condițiile art. 1350 C. civ., au fost analizate de instanța de apel, astfel că sunt neîntemeiate criticile pârâtei și sub acest aspect.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ambele recursuri ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamantul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE și recursul incident formulat de pârâta C.N. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 761 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2022.