ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1517/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1350, art. 1530 și urm. C. civ.

În cauză pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a C. S.R.L.

Prin sentința nr. 41 din 24 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Giurgiu – secția civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chemata în garanție, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S.R.L.

A fost omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea "Petrol și gaze/Utilaje petroliere și petrochimice", întocmit de expertul tehnic dr. inginer D., astfel cum a fost completat.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 57.717,20 RON, reprezentând parte din valoarea prejudiciului produs cu ocazia evenimentului din 10 iunie 2015 la NT Podișor, comuna Bucșani, județul Giurgiu iar chemata în garanți C. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei suma de 43.288 RON, reprezentând cota-parte din prejudiciul menționat în alineatul precedent, ca efect al obligației de garanție.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5.198 RON, reprezentând cheltuieli de judecată corespunzător pretențiilor admise iar chemata în garanție a fost obligată să plătească pârâtei suma de 4.498,50 RON, cheltuieli de judecată corespunzător pretențiilor din cererea de chemare în garanție admise.

Prin decizia civilă nr. 529 din 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au admis apelurile formulate de reclamantă, pârâtă și chemata în garanție, s-a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata sumei de 144.292 RON, cu titlu de prejudiciu, către reclamantă.

Totodată pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 9.990,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.990,84 RON - taxă judiciară de timbru corespunzător pretențiilor admise și 6.000 RON - onorariul de expert.

S-a admis în parte cererea de chemare în garanție, chemata în garanție fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 144.292 RON, cu titlu de prejudiciu.

De asemenea, chemata în garanție a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 9.990,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.990,84 RON - taxă judiciară de timbru corespunzător pretențiilor admise și 6.000 RON - onorariul de expert, precum și la plata sumei de 9.990,84 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta către reclamantă.

Apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 2.171,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, către apelanta-reclamantă.

Apelanta-chemată în garanție a fost obligată la plata sumei de 3.986,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă, din care 2.171,24 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la plata cărora a fost obligată apelanta-pârâtă către apelanta-reclamantă. Totodată, apelanta-chemată în garanție a fost obligată la plata către expert a sumei de 1.600 RON, reprezentând diferența cu care a fost majorat onorariul provizoriu.

A. Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispoziții art. 1350, art. 1534, art. 1707 și art. 1709 C. civ.

Recurenta-pârâtă a apreciat că nu sunt întrunite cerințele impuse de dispozițiile art. 1350 din C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, întrucât nu există nicio faptă ilicită care să atragă răspunderea societății pârâte, iar acest aspect a fost reținut de către ambii experți desemnați în cauză.

Expertul desemnat de instanța de fond a arătat că evenimentul s-ar putea datora nerespectării tehnologiei de sudare de către reclamantă la piesa TN9, nerespectării unui program sau a unei proceduri din sistemul de asigurare a calității privind organizarea, desfășurarea, supravegherea continuă, controlul în etape și înregistrarea parametrilor specifici probelor de presiune cu aer, neconformității relative geometrică și structurală a T-ului.

În considerentele hotărârii, instanța de apel nu a înțeles să înlăture această expertiză, ci doar a preluat din cuprinsul ei, anumite elemente care i s-au părut utile cauzei, unele dintre aceste elemente fiind, în opinia recurentei-pârâte, și cauzele la care s-a făcut trimitere anterior.

De altfel, și expertul desemnat de instanța de apel arată că societatea reclamantă este în culpă, fiind responsabilă pentru montarea unor echipamente care nu erau în concordanță cu cerințele proiectului, fapt care, dacă nu s-ar fi realizat, probabil nu ar fi avut loc incidentul - fila x din raport.

Mai mult, nu există documente din care să reiasă autorizarea aparatelor de presiune și nici diagrame privind corectitudinea probelor de presiune. Nu există certitudinea privind calitatea lucrărilor de sudură executate de S.C. A. S.A., iar deficiențele acestora ar fi putut determina producerea evenimentului.

Din probatoriile administrate în cauză, a rezultat că nu există nicio faptă ilicită a societății pârâte, ceea ce conduce la concluzia că este nefondată cererea reclamantei.

Dacă se apreciază totuși că există o executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, recurenta-pârâtă a susținut faptul că sunt incidente dispozițiile art. 1534 din C. civ., întrucât din probele administrate a rezultat culpa reclamantei în producerea prejudiciului.

În materie contractuală, vinovăția este apreciată ca fiind o condiție esențială, distinctă și absolut necesară, precis delimitată în structura răspunderii civile contractuale.

Culpa reclamantei înlătură o eventuală răspundere, chiar și parțială, a societății pârâte în calitate de furnizor al unei piese neconforme.

Instanța de apel a înlăturat, sub acest aspect, toate probatoriile administrate în cauză, înlăturând chiar și cea mai mică culpă a reclamantei, deși ambii experți au reținut-o. Chiar dacă ar exista un dubiu, acesta ar trebui să profite pârâtei, deoarece reclamanta are sarcina probei.

De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în Decizia nr. 12/2016, cu caracter de principiu, că "prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat".

De vreme ce prejudiciul este măsura răspunderii reparatorii, se poate extrage destul de facil concluzia că, dacă prejudiciul s-a produs în totalitate sau s-a agravat din cauza atitudinii (active sau pasive) culpabile a victimei prejudiciului, debitorul va putea fi liberat de întreaga obligație a reparării acelui prejudiciu, și nu doar de o parte a acesteia, sub forma diminuării obligației de reparare a prejudiciului.

În al treilea rând, recurenta-pârâtă a considerat că nu sunt întrunite cerințele răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse.

Potrivit art. 1709 din C. civ., cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoștința vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit împrejurărilor, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere rezoluțiunea contractului.

În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, așa cum este în speța dedusă judecății, termenul de aducere la cunoștința vânzătorului este de două zile lucrătoare. În acest caz, viciile bunurilor mobile vândute trebuie denunțate vânzătorului, sub sancțiunea stingerii dreptului subiectiv la garanție contra viciilor, în termen de două zile de la primire sau, după caz, de la descoperirea lor.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de două zile, pentru denunțarea viciilor, doctrina arată că, spre deosebire de termenul de garanție prevăzut de art. 2531 din C. civ., cel prevăzut de art. 1709 din același cod are funcția unui termen special de decădere, îndeplinind funcțiile specifice ale acestuia: în cazul în care cumpărătorul nu îndeplinește un act juridic (și anume, denunțarea viciilor) în intervalul de două zile, se stinge atât dreptul cumpărătorului de a invoca garanția pentru vicii, cât și obligația vânzătorului de garanție pentru aceste defecte. Or, în speță, reclamanta a descoperit existența viciilor la data de 10 iunie 2015 și, deși a susținut că a comunicat pârâtei această situație la 11 iunie 2015, nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Copia telefaxului depus la dosar nu dovedește faptul că a fost transmis.

Reprezentanții reclamantei aveau obligația de a transmite situația pârâtei în mod direct, fiind clar că mijloacele moderne de comunicare, gen fax, nu sunt sigure.

Așadar, pârâta nu a fost înștiințată în termenul legal de 2 zile.

Nefiind îndeplinită această cerință, dreptul reclamantei de a invoca garanția pentru vicii s-a stins.

Potrivit dispozițiilor art. 1707 alin. (2) din C. civ., este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent. De asemenea, pentru a considera viciul ca fiind ascuns (ocult), este necesar, conform art. 1707 alin. (4) din C. civ., ca dobânditorul să nu îl fi cunoscut la încheierea contractului.

Pentru cumpărătorul profesionist există o prezumție de cunoaștere a viciilor, întrucât are o anumită pregătire sau poate apela la un expert.

Reclamanta a susținut că o piesă - teu - a fost cauza exploziei și că acesta avea o grosime de aproximativ 8 mm, deși minimul permis era de 10 mm.

Însă, un astfel de viciu, dacă exista, trebuia să fie sesizat de către reclamanta- cumpărătoare încă de la data predării - primirii bunurilor. O diferență semnificativă de grosime de 20%, trebuia sesizată de un cumpărător, care este un profesionist și care utilizează în activitatea sa astfel de piese.

Un astfel de viciu, dacă ar fi existat, nu poate fi apreciat ca fiind ascuns.

Cu toate acestea, de bună-credință fiind, societatea pârâtă a înțeles să înlocuiască toate piesele care au fost apreciate de către reclamantă ca fiind neconforme, deși nu a avut posibilitatea de a constata personal o astfel de situație, iar acest aspect a fost reținut și de către experții numiți în cauză de cele două instanțe.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, cererea de chemare în judecată era nefondată, soluția admiterii parțiale a acesteia fiind fără suport legal și probator.

În fine, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel a stabilit eronat cuantumul pretinsului prejudiciu, încălcând astfel dispozițiile art. 1532 din C. civ.

B. Recurenta- chemată în garanție C. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii solicitărilor formulate prin cererea de apel, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-chhemată în garanție a susținut că instanța de apel nu a făcut aplicarea completă și corectă a dreptului incident în materia garanției contractuale, limitându-și motivarea la prevederile art. 1710 din C. civ. citate generic și nu a aplicat la particularitățile cauzei.

Astfel, deși instanța de apel a citat integral textul articolului 1710 din C. civ. în susținerea soluției pronunțate, aceasta a omis total să dispună aplicarea uneia dintre ipotezele reparatorii enumerate de acest text legal în favoarea reclamantei, în calitatea sa de cumpărător.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat doar repararea prejudiciului suferit în urma deflagrației.

Instanța era astfel ținută să aplice una dintre ipotezele reparatorii solicitate de reclamantă, în temeiul art. 1710 din C. civ., fără a se putea pronunța direct pe prejudiciu, reparația acestuia având caracter subsidiar cererii formulate în baza dispozițiilor art. 1710 din C. civ.. În lipsa unei asemenea cereri din partea reclamantei, instanța de judecată nu putea proceda direct la acordarea prejudiciului și nici la a da câștig de cauză reclamantei.

De asemenea, instanța de apel contravine, în motivarea soluției, dispozițiilor art. 1712 din C. civ., care reglementează explicit întinderea obligației de garanție a vânzătorului, ca element subsidiar al răspunderii contractuale și a măsurilor reparatorii prevăzute de art. 1710 alin. (1) din C. civ.

Dacă vânzătorul cunoștea viciul ascuns, pe lângă una dintre măsurile reparatorii prevăzute de art. 1710 din C. civ., instanța de judecată putea să dispună și plata de daune-interese în contul reparării prejudiciului. Când însă vânzătorul nu cunoștea viciul ascuns și doar atunci când ar fi dispus reducerea prețului de vânzare ori rezoluțiunea contractului, vânzătorul putea fi obligat de instanța de apel la restituirea prețului și a cheltuielilor de vânzare și, nicidecum, la repararea prejudiciului.

În cuprinsul deciziei instanței de apel nu se menționează dacă C. ȘI C. S.R.L. avea sau nu cunoștință de viciul ascuns al piesei, respectiv T-ului. Mai mult, instanța de apel a motivat, pe larg, în sensul că viciul ascuns al piesei respective nu putea fi descoperit de către un vânzător diligent și profesionist, cum este B. S.R.L., de exemplu, ori chiar A. S.A. Niciunul dintre defectele de fabricație nu putea fi observat de către părțile în proces, toate având același statut: profesioniști, dar neproducători ai piesei în discuție.

Prin urmare, nelegalitatea deciziei recurate constă în următoarele:

a) instanța de apel nu a dispus niciuna dintre măsurile prevăzute de art. 1710 din C. civ.. Reclamanta nu a cerut, la rândul ei, aplicarea vreuneia dintre aceste măsuri.

b) numai aplicând una dintre măsurile prevăzute de art. 1710, se putea proceda la cuantificarea obligației de garanție a vânzătorilor din acest dosar, ceea ce instanța de apel nu a făcut, deși, din analiza coroborată a art. 1710 și art. 1712 din C. civ., rezultă, fără echivoc, că analiza obligației de garanție se subordonează aplicării măsurilor prevăzute de art. 1710 din C. civ.

c) întinderea obligației de garanție reglementate de art. 1712 din C. civ. nu a fost aplicată de către instanța de apel, aceasta dispunând despăgubirea reclamantei cu nesocotirea unor dispoziții legale imperative, respectiv obligarea vânzătorului să restituie cumpărătorului prețul și cheltuielile efectuate cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz.

d) se reține, în motivarea deciziei atacate, că viciile ascunse ale piesei de tip T erau cu adevărat neobservabile. Nu s-au reținut, în motivarea hotărârii, dovezi în sensul că vreunul dintre vânzători cunoștea existența unuia dintre defectele de fabricație și nici alte elemente probatorii din care să rezulte că măcar unul dintre aceste defecte de fabricație era cunoscut vreunuia dintre vânzători, astfel încât să fie înlăturată buna-credință a acestuia. În aceste condiții, instanța de apel era ținută să facă aplicarea art. 1712 alin. (2) din C. civ., respectiv să dispună, mai întâi fie rezoluțiunea, fie reducerea corespunzătoare a prețului vânzării și doar apoi restituirea prețului și a cheltuielilor vânzării.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat cenzurarea în parte a recursului declarat de chemata în ggaranție, întrucât este parțial nefondat, pentru argumentele expuse în scris.

Recurenta-chemată în garanție C. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., arătând că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente din materia garanției contractuale, limitându-și motivarea la prevederile art. 1710 din C. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâtă și de chemata în garanție, ca nefondate.

C. ȘI C. S.R.L. a transmis note scrise la data de 24 noiembrie 2021, prin care a răspuns întâmpinărilor formulate de recurenta-pârâtă și de intimata-reclamantă.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-chemată în garanție C. S.R.L. a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 14 aprilie 2022 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. și de recurenta-chemată în garanție C. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 16 iunie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recursul pârâtei B. S.R.L. este nefondat pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1350, art. 1552, art. 1534, art. 1707 și art. 1709 din C. civ.

Potrivit susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1350 din C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile contractuale, respectiv nu a fost dovedită existența unei fapte ilicite în sarcina acesteia.

Răspunderea civilă contractuală reglementată la art. 1350 din C. civ. constă în obligația debitorului contractual de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a prestațiilor la care s-a obligat față de acesta printr-un contract valabil încheiat.

Din conținutul textului legal se desprind elemente constitutive ale răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită constând în aceea că, fără justificare, nu a executat sau a executat doar parțial ori necorespunzător obligațiile stabilite într-un contract valabil încheiat, prejudiciul cauzat patrimoniului creditorului său, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și culpa debitorului, care în materie contractuală este prezumată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile contractuale prevăzute la art. 1350 C. civ. și din evaluarea probelor administrate a constatat că pârâta a săvârșit fapta ilicită constând în nerespectarea obligației contractuale de livrare a unor piese conforme, care să respecte standardele legale și caracteristicile menționate în certificatul de calitate, care a produs reclamantei un prejudiciu constând în pagubele provocate de explozia cauzată la conducta magistrală de gaze, iar între fapta ilicită și prejudiciu există o legătură de cauzalitate.

Instanța de apel a reținut că din probele administrate, respectiv cele două expertize tehnice judiciare, a rezultat că explozia la conducta magistrală de gaze, la care au fost montate piesele livrate de pârâtă, a fost cauzată de montarea unei piese neconforme, fără a se putea constata executarea unui manopere defectuoase din partea reclamantei sau că procedura de sudare efectuată ulterior predării piesei de către pârâtă ar fi cauzat deflagrația.

În mod corect s-a reținut că, din măsurătorile efectuate de cei doi experți desemnați în cauză, piesa, respectiv teul montat, nu îndeplinește cerințele de certificare și calitate privind limita de alungire a materialului și grosimea piesei, precum și conținutul de carbon mult peste limita prevăzută standard și în certificatul de calitate emis de pârâtă.

Așadar, se reține că fapta ilicită constă în îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de a furniza piesele conform standardelor legale și caracteristicilor menționate în certificatul de calitate emis de pârâtă.

Critica recurentei-pârâte privind existența unei culpe a reclamantei prin montarea unei piese care nu era în concordanță cu cerințele proiectului nu este fondată, întrucât în mod just instanța de prim control judiciar a reținut, în decizia atacată, că reclamanta a solicitat proiectantului efectuarea unor modificări tehnice a proiectului, respectiv înlocuirea oțelurilor menționate în proiect cu unele echivalente pentru coturi, teuri și reducții, primind derogarea acestuia la data de 30 iulie 2014.

Prin urmare, reclamanta a respectat cerințele proiectului privind montarea unui teu dintr-o compoziție aprobată de proiectant, neexistând o acțiune culpabilă a acesteia care să fi contribuit la producerea prejudiciului.

De asemenea, nici critica privind depășirea presiunii la efectuarea probelor nu este fondată, întrucât din expertizele tehnice efectuate instanța de apel a constatat că nu a rezultat o depășire a presiunii la care se putea încărca instalația de gaze.

Referitor la prejudiciu, s-a reținut că acesta este cert și constă în pagubele provocate de explozia conductei magistrale de gaze și aducerea acesteia la starea inițială, evaluate de cei doi experți la suma de 144.292 RON.

Legătura de cauzalitate dintre fapta de a livra o piesă neconformă și producerea exploziei la conducta de gaze a fost dovedită prin probele administrate la instanțele de fond, iar în ceea ce privește vinovăția pârâtei se constată că nu a fost răsturnată prezumția de culpă a acesteia.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1350 din C. civ., constatând întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1534 din C. civ., deoarece prejudiciul este imputabil reclamantei. În acest sens, se arată că din raportul de expertiză întocmit la instanța de fond rezultă că reclamanta este responsabilă pentru recepționarea unor produse necorespunzătoare, lipsa verificării dimensiunilor produselor și caracteristicilor materialului din care sunt confecționate piesele, precum și lipsa sistării lucrărilor după incidentul din data de 6 mai 2015.

De asemenea, învederează că în suplimentul la raportul de expertiză, efectuat în apel, s-a reținut că se putea modifica limita de alungire și grosimea materialului pieselor predate.

Totodată, recurenta-pârâtă invocă și concluziile primului raport de expertiză tehnică și declarația martorului E., din care rezultă că producerea deflagrației a fost cauzată de un cumul de factori, respectiv nerespectarea tehnologiei de sudare cerută de proiectant, nerespectarea procedurii din sistemul de asigurare a calității și neconformitatea piesei montate.

Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1534 din C. civ., în realitate, susținerile acesteia nu conțin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc redezbaterea fondului cauzei, criticile vizând, de fapt, administrarea și interpretarea probatoriului de către instanța de apel, în vederea constatării unei alte situații de fapt privind culpa reclamantei la producerea prejudiciului a cărui reparație s-a solicitat.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv a înscrisurilor depuse, rapoartelor de expertiză administrate, precum și a declarației martorului audiat în cauză.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză, în care instanța de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

Prin urmare, aceste critici referitoare la prejudiciul imputabil reclamantei nu vor fi analizate, întrucât sunt atributul exclusiv al instanței devolutive.

Criticile recurentei-pârâte care vizează faptul că nu răspunde pentru garanția contra viciilor bunului, deoarece instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1707 alin. (1) și (2), art. 1709 din C. civ., nu sunt fondate.

În aprecierea recurentei-pârâte viciul piesei care a cauzat explozia nu este unul ascuns în sensul prevăzut la art. 1707 din C. civ., întrucât defectul piesei constând în diferența de grosime de 20%, dacă exista, trebuia sesizat de reclamanta cumpărătoare la data predării produselor.

În definirea viciului ascuns, în sensul prevăzut la art. 1707 din C. civ., sunt prevăzute două din elementele sale specifice, respectiv viciul face bunul impropriu întrebuințării la care este destinat ori îi micșorează întrebuințarea sau valoarea și nu poate fi descoperit la data contractării. Astfel, obligația de garanție a vânzătorului este pentru toate viciile ascunse constând în defecte fizice ale bunului vândut.

Caracterul ascuns al viciului presupune că acesta nu este observabil, nu poate fi descoperit de vânzător la data contractării. În analiza comportamentului cumpărătorului pentru descoperirea viciului ascuns se are în vedere criteriul absolut al unui cumpărător prudent și diligent, fără a fi nevoie de asistență de specialitate.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a reținut că, deși piesa defectă avea o diferență de grosime de 2 mm, dintr-o verificare atentă și normală, chiar din partea unor persoane familiarizate cu folosirea unor astfel de piese, acest defect nu putea fi sesizat la recepția sau montajul piesei.

Prin urmare, instanța de apel în mod just a constatat că viciul este ascuns, de vreme ce reclamanta, în calitate de cumpărător prudent și diligent, nu putea descoperi defectul fără a fi nevoie de asistență de specialitate. Mai mult, viciul de calitate din structura piesei nu putea fi constatat printr-o examinare exterioară a piesei, ci doar la o analiză a structurii compoziției efectuată într-un laborator specializat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la aplicarea sancțiunii decăderii pentru denunțarea viciilor peste termenul de două zile, astfel că pârâta nu ar răspunde pentru garanția contra viciilor pieselor.

Dispozițiile art. 1709 din C. civ. stabilesc obligația cumpărătorului care a descoperit viciile ascunse ale lucrului să le aducă la cunoștința vânzătorului în termenul stabilit prin contract sau, în lipsă, într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările, iar pentru cumpărătorul profesionist al unui bun corporal, în termen de două zile lucrătoare. Sancțiunea prevăzută pentru încălcarea termenului este decăderea din dreptul de a obține rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, Înalta Curte, analizând actele din dosar, constată că reclamanta nu a intenționat să ceară rezoluțiunea contractului, ci angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligației contractuale de a furniza piese conforme. Mai mult, instanța de apel a reținut, cu justețe, că a fost respectat termenul de două zile pentru înștiințarea pârâtei privind viciul descoperit la piesa montată la conducta de gaze.

Totodată, este de menționat faptul că nerespectarea termenului de 2 zile prevăzut la art. 1709 alin. (1) și (2) din C. civ. nu conduce la stingerea dreptului de a invoca garanția pentru vicii, cum susține recurenta-pârâtă, ci acest termen este prevăzut ca un moment subiectiv de la care curge termenul de prescripție de un an în cazul unui bun, prevăzut la art. 2531 alin. (1) pct. a) din C. civ.

Așadar, se reține că dreptul de a invoca răspunderea pentru vicii nu se prescrie în termen de 2 zile, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 1707 alin. (1) și (2), precum și art. 1709 din C. civ., considerând întrunite cerințele răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse.

Criticile recurentei-pârâte privitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1532 din C. civ. nu pot fi primite, întrucât, în realitate, se contestă cuantumul prejudiciului prin raportare la probele administrate în cauză, aspecte care nu pot forma obiectul controlului de nelegalitate a hotărârii recurate în calea extraordinară de atac a recursului.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondat și, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

Recursul chematei în garanție C. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-chemată în garanție a criticat decizia instanței de apel, din perspectiva faptului că aceasta a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1710 C. civ. privind efectele garanției contra viciilor bunului vândut și art. 1712 din același act normativ referitoare la întinderea garanției.

În opinia recurentei, instanța de apel trebuia să aplice una din ipotezele reparatorii prevăzute la art. 1710 din C. civ., fără a se pronunța direct asupra prejudiciului, reparația acestuia având caracter subsidiar față de remediile menționate la art. 1710 din C. civ.

Totodată, susține faptul că instanța de apel nu a analizat buna sau reaua-credință a vânzătorului la predarea piesei pentru a aplica în mod corect dispozițiile art. 1712 C. civ. privind întinderea garanției. Chemata în garanție menționează că nu cunoștea viciul ascuns al pieselor predate și că instanța, doar după reducerea prețului ori rezoluțiunea contractului, putea să o oblige la restituirea prețului și a cheltuielilor de vânzare și, nicidecum, la repararea prejudiciului.

Este de menționat că la art. 1710 din C. civ. sunt prevăzute efectele garanției pentru viciile bunului vândut, prin care i se recunoaște cumpărătorului, în temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, dreptul de a opta pentru înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiela acestuia, înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii, reducerea corespunzătoare a prețului ori rezoluțiunea vânzării.

De asemenea, la art. 1712 din C. civ. este reglementată întinderea garanției în funcție de situația în care vânzătorul cunoștea sau nu viciile bunului.

Astfel, dispozițiile art. 1710 și art. 1712 din C. civ., invocate de chemata în garanție ca fiind încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel, privesc efectele garanției contra viciilor bunului vândut și întinderea acesteia.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că pârâta a ales să își execute obligația de garanție contra viciilor bunului față de reclamantă prin înlocuirea pieselor achiziționate de la chemata în garanție cu unele conforme, achiziționate de la o societate agreată de reclamantă, potrivit art. 1710 alin. (1) lit. b) C. civ.

Așadar, pârâta a recunoscut neconformitatea pieselor predate și a ales să acorde garanția contra viciilor bunului prin înlocuirea produsului cu unul corespunzător.

Prin urmare, Înalta Curte reține că întrucât instanța de apel a constatat că garanția contra viciilor bunului a fost îndeplinită prin înlocuirea pieselor cu unele conforme potrivit art. 1710 alin. (1) lit. b) din C. civ., nu se mai impunea stabilirea bunei sau relei-credințe a vânzătorului în momentul predării bunurilor pentru a cuantifica întinderea garanției.

Totodată, este de menționat că instanța de apel, distinct de garanția contra viciilor pieselor achiziționate de la chemata în garanție, care a fost îndeplinită de pârâtă, a analizat condițiile răspunderii contractuale a pârâtei și a stabilit că nerespectarea obligației contractuale de livrare a unor piese conforme, care să respecte standardele legale și caracteristicile menționate în certificatul de calitate au produs reclamantei un prejudiciu constând în pagubele provocate de explozia cauzată la magistrala de gaze, evaluate de expert la suma de 144.292 RON.

În continuare, se reține că instanța de apel, analizând criticile privind cererea de chemare în garanție, a constatat îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale în sarcina chematei în garanție, întrucât nu a respectat obligația contractuală de a livra la rândul său pârâtei piese conforme, cu respectarea standardelor în vigoare și a celor asumate în certificatele de calitate care au însoțit bunurile predate.

În cauză, se reține că repararea prejudiciului pentru nerespectarea obligației contractuale de livrare a unor piese conforme, care să respecte standardele legale și caracteristicile menționate în certificatul de calitate, nu are un caracter subsidiar garanției pentru viciul lucrului vândut, care a avut ca efect înlocuirea lotului de piese necorespunzătoare.

În consecință, se reține că instanța de apel nu a încălcat și nici nu a aplicat greșit dispozițiile art. 1710 și art. 1712 din C. civ. privind obligația de garanție contra viciilor bunurilor atunci când a stabilit obligația de plată a prejudiciului cauzat reclamantei prin montarea unei piese necorespunzătoare la o conductă magistrală de gaze, întrucât instanța a stabilit această obligație în urma îndeplinirii condițiilor cumulative ale răspunderii contractuale prevăzute la art. 1350 din C. civ., iar nu ca un efect al garanției.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondat și, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-chemată în garanție C. S.R.L., ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte B. S.R.L. și a recurentei-chemate în garanție C. S.R.L. prin respingerea recursurilor formulate în cauză, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., le va obliga pe acestea, în solidar, la plata sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și de recurenta-chemată în garanție C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 529 din 23 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și recurenta-chemată în garanție C. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2022.