ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 237/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.09.2016 pe rolul Tribunalului Iași, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea la plata prețului de piață al imobilului apartament situat în Iași, str. x, actual str. x, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata prețului actualizat plătit la momentul încheierii contractului încheiat conform legii 112/1995, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001.

Sentința Tribunalului Iași, secția I civilă Prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în raport de dispozițiile art. 77 din Legea nr. 215/2001 s-a apreciat întemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a Primăriei Municipiului Iași ca structură funcțională din cadrul aparatului administrativ al Unității Administrativ Teritoriale Iași; s-a dispus ca Primăria Municipiului Iași să nu mai fie citată pentru termenele următoare, în cauză rămânând doar Consiliul Local al Municipiului Iași, reprezentat prin Primar. Prin sentința civilă nr. 1809/2020 din 03 decembrie 2020, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 13.974 euro în echivalent RON la data plății reprezentând preț actualizat; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Iași și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Iași, secția Civilă Prin decizia civilă 474/2021, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1809/2020 a Tribunalului Iași, precum și apelul declarat de Ministerul Finanțelor împotriva încheierii de ședință din data de 29.11.2018 a Tribunalului Iași, încheiere pe care a păstrat-o; a admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1809/2020 a Tribunalului Iași, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor să restituie reclamantului A. prețul achitat în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/2005 de 108.109.565 ROL (10.810,9565 RON), preț ce se va actualiza cu indicele de inflatie, calculat de la momentul plății fiecărei rate din preț și până la data achitării efective a prețului integral; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 700 RON, reprezentând onorariu de expert și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate care nu contravin deciziei pronunțate.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 474 din 21 octombrie 2021, pronunțată de către Curtea de Apel Iași, secția Civilă au declarat recurs recurentul-reclamant A. și recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice. Prin recursul declarat de către recurentul-reclamant A. s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel Iași spre rejudecare, cu solicitarea de a fi obligate intimatele la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat următoarele: Curtea de apel a reținut că statuările cuprinse în sentința civilă nr. 338/17.01.2015 și decizia civilă nr. 1135/30.06.2004, pronunțate în dosarul nr. x/2004, precum și sentința civilă nr. 1748/04.10.2011, invocate de Ministerul Finanțelor Publice în apel, sunt apte să conducă la respingerea căii de atac formulate de reclamant împotriva sentinței tribunalului. De asemenea, a arătat că sunt străine de natura cauzei trimiterile repetate făcute prin decizia recurată la Legea nr. 112/1995, considerată de instanța de apel ca fiind actul normativ a cărui încălcare a fost constatată prin sentința civilă nr. 1748/04.10.2011, menținută prin decizia nr. 47/A din 26.04.2012; or, acest fapt nu corespunde realității, câtă vreme cele două hotărâri au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Susține că mențiunile ce privesc "eludarea Legii nr. 112/1995", "încălcarea Legii nr. 112/1995", "contractul de vânzare cumpărare nefiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995" și "contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995" constituie o motivare confuză și o interpretare greșită a legii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a arătat că instanța de apel nu individualizează condiția, cerința sau criteriul impuse de Legea nr. 112/1995, nesocotite și nici norma concretă pretins încălcată, prin precizarea articolului, alineatului și eventual a tezei din Legea nr. 112/1995; or, o aplicare corectă ar fi presupus individualizarea uneia sau mai multor norme, iar nu menționarea unui întreg act normativ; Apreciază că este greșit considerentul instanței de apel conform căruia "Soluția de anulare a contractului (...) s-a întemeiat pe faptul că titlul acestora a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, aceste considerente având putere de lucru judecat și nu mai pot fi contrazise (...) astfel că instanța nu mai poate verifica la acest moment buna-credință a autorilor reclamantului" sub două aspecte: primul, pentru că soluția nu s-a întemeiat pe "eludarea Legii nr. 112/1995", iar al doilea, pentru că nu reaua-credință a autorilor reclamantului a fost elementul care a atras anularea contractului nr. x/02.06.2005, în condițiile în care chiar și un cocontractant de bună-credință poate fi evins, conform art. 909 alin. (2) C. civ.. Elementul care i-a determinat pe autorii reclamantului să încheie contractul de vânzare-cumpărare a fost executorialitatea hotărârii judecătorești; aceștia nu au încheiat contractul în conivență cu autoritatea publică, ci în urma confirmării de către puterea judecătorească că perfectarea este legală. Arată că prin decizia civilă nr. 47/A din 26.04.2012 s-a reținut următorul considerent: "caracterul executoriu al unei hotărâri definitive determină concluzia că potrivit soluției din apelul pronunțat pe Legea nr. 10/2001, intimatul-reclamant B. este proprietarul actual al bunului imobil din cauză"; or, este inechitabil ca, în derularea aceleiași succesiuni de procese, să se considere că numitul B. trebuie considerat proprietar conform unei hotărâri definitive, însă nu și irevocabile, dar, în condiții absolut identice, nu și entitatea publică ce a vândut autorilor reclamantului, în urma "aprobării" acestei operațiuni de o instanță de judecată. Arată că este inechitabil ca, în urma a treizeci de ani de litigii, autorii reclamantului să fie considerați, în condițiile date, de rea-credință, în timp ce numitul B., după ce s-a prevalat de un act de proprietate a cărui prezență în circuitul civil a durat suficient de mult încât să intre în vigoare Legea nr. 10/2001, să obțină dreptul de proprietate în baza unui text de lege declarat neconstituțional (Decizia Curții Constituționale nr. 1055/2008). Apreciază că pe lângă încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a încălcat și dreptul la proprietate privată, garantat de art. 44 din Constituție și de art. I din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, autorii reclamantului având o speranță absolut legitimă în ceea ce privește dobândirea proprietății asupra imobilului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin recursul formulat de către recurenta-pârâtă Ministerul Finanțelor s- a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare cu consecința admiterii în tot a apelului Ministerului Finanțelor. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurentul-pârât arată că în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, considerentele curții de apel sunt contradictorii; autorii reclamantului au cumpărat imobilul de la Consiliul Local al Municipiului Iași, în calitate de reprezentant al vânzătorului Primăria Municipiului lași achitând prețul corespunzător stabilit prin contract, conform dispozițiilor din Legea nr. 112/1995; astfel, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta poate produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț; cum Ministerul Finanțelor nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Iași, prin Consiliul Local al Municipiului lași și autorii reclamantului, este terț față de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Iași - Consiliul Local al Municipiului lași. În opinia pârâtului, în cauză este incidentă răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială pentru fapta unui terț, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., astfel încât nu are calitate procesuală în cauză. De asemenea, arată că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a pârâtului, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului către reclamant pentru imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, fiind astfel întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Apreciază că în cazul în care se va considera că obligația de plată nu ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, stabilirea calității procesuale pasive implică și clarificarea naturii obligației de restituire a sumei de bani reprezentând preț actualizat, anume izvorul acestei obligații stabilite în sarcina pârâtului. În condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor la încheierea acestuia, obligația de restituire a prețului actualizat este întemeiată pe principiul retroactivității, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, potrivit dispozițiilor C. civ.. Pe plan procesual, calitatea procesuală pasivă poate avea doar vânzătorul, în speța Municipiul Iași, prin mandatar Consiliul Local al Municipiului Iași, iar nu pârâtul. În opinia pârâtului, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu instituie calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor întrucât prin modificarea acestui articol s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamant, fără a se crea un raport juridic direct între persoanele îndreptățite la restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin hotărâre judecătorească și Ministerul Finanțelor. A accepta teza contrară ar presupune că prin lege s-ar realiza o novație de debitor, care nu se prezumă, astfel că voința de a nova trebuie să rezulte din act și care nu poate opera fără consimțământul expres al creditorului. De asemenea, apreciază că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în subsidiar, doar restituirea prețului actualizat al imobilului în litigiu, iar nu restituirea prețului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005, de 108.109.565 ROL (10,810,9565 RON), preț ce se va actualiza cu indicele de inflație, calculat de la momentul plății fiecărei rate din preț și până la data achitării efective a prețului integral. Decizia atacată va fi imposibil de executat de către pârât în lipsa determinării certe a sumei de restituit prin efectuarea unei expertize contabile și fără a exista la dosar dovada plăților efectuate (chitanțe/facturi) din care să rezulte data și suma achitată cu titlu de rată, stabilită prin contract, pentru a fi actualizată cu indicele de inflație. Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 249 - 250 C. proc. civ., întrucât nu a fost administrată proba cu expertiza contabilă și cu înscrisuri în legătură cu sumele a căror restituire s-a dispus. Decizia atacată este nelegală și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție formulată de pârât, întrucât contul extrabugetar în care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost alimentat și cu comisionul de 1% din valoarea apartamentului, care a fost reținut de către Primăria Municipiului Iași reprezentată de Consiliul Local al Municipiului Iași. Hotărârea recurată este criticabilă sub aspectul soluției de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată contând în onorariu avocațial către reclamant față de faptul că pârâtul nu se află în culpă procesuală. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 10 februarie 2022, în termen legal, intimatul chemat în garanție Consiliul Local al Municipiului Iași a invocat excepția nulității recursurilor formulate în cauză, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate Prin întâmpinarea formulată la 18 februarie 2022, în termen legal, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor a invocat excepția nulității recursului reclamantului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat. De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinarea intimatului-chemat în garanție, respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului său.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la data de 12 octombrie 2022, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs. La 24 octombrie 2022, recurentul - reclamant A. a depus punct de vedere la raport prin care a arătat că este de acord cu concluziile cuprinse în acesta, arătând că recursul promovat de către Ministerul Finanțelor este lipsit de interes. După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, s-a fixat termen la 17 noiembrie 2022, când recursul a fost admis în principiu și stabilit termen în ședința publică din data de 9 februarie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte constată că se impune a fi soluționată cu prioritate cererea de recurs formulată de Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere împrejurarea că privește, printre altele, cadrul procesual pasiv al cauzei. Critica prin care recurentul susține că nu are calitate procesuală pasivă, față de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se subsumează motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., însă are un caracter nefondat. Înalta Curte reține că, în materia cererilor privind restituirea prețului apartamentului de care chiriașul care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost evins sau deposedat, prin repunere în situația anterioară ca efect al constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul său de proprietate, sunt incidente prevederile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prevederile art. 50 alin. (2) și (2) 1 stabilesc modalitatea de despăgubire în mod diferit, după cum au fost sau nu eludate prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul acordării prețului actualizat plătit de chiriași, respectiv a prețului de piață al imobilelor. Aceeași distincție rezultă și din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 50 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Din cuprinsul textelor legale menționate se desprinde concluzia că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului plătit pentru acel imobil, în valoare actualizată. În cazul acestui tip de acțiune, în care se solicită restituirea prețului actualizat, calitate procesuală pasivă are Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care dispune: "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare’’. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice stă în proces în calitate de pârât în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această normă fiind cea care îi stabilește explicit obligația de a efectua plata prețului, în cazul promovării cu succes a unei cereri de chemare în judecată cu acest obiect. În raport de aceste rețineri, nu poate fi primit motivul prin care se reclamă încălcarea principiului relativității efectelor contractului, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, deoarece este un terț față de contract. Acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de parte contractantă responsabilă potrivit dreptului comun pentru garanția de evicțiune, ci în temeiul unei norme juridice speciale și derogatorii, ce reprezintă expresia voinței legiuitorului de a stabili obligația de plată în sarcina entității care a și beneficiat de prețul imobilului (conform art. 13 din Legea nr. 112/1995). Neîntemeiată este și critica recurentului în sensul că în speță ar fi incidentă răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului, respectiv Municipiul Iași, față de pretențiile privind plata prețului actualizat. Înalta Curte notează că recurentul a fost obligat la plata prețului actualizat al imobilului în temeiul art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Aceste norme au caracter de drept material și, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește părțile raportului obligațional, ele instituind obligația Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului actualizat al imobilului. Acest caracter derogatoriu este impus prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală). De altfel, așa cum corect a arătat și Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia numărul 1 din data de 19 ianuarie 2015 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în completul competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat, în considerente, și cu privire la calitatea procesuală pasivă în cazul unor astfel de litigii, arătându-se în mod explicit că "în ambele modalități de dezdăunare, dreptul de creanță are ca debitor Ministerul Finanțelor Publice". Potrivit prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor și, în mod corespunzător, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul actualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În lumina normelor speciale menționate, este neîndoielnic că Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este instituția avută în vedere de lege și pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul. În ceea ce privește motivul de recurs privind necesitatea determinării izvorului juridic al obligației de restituire a sumei ce face obiectul cauzei deduse judecății în vederea determinării cadrului procesual pasiv, în mod corect a reținut Curtea de Apel Iași faptul că obligația de restituire a prețului actualizat nu este bazată pe principiile efectelor nulității actelor juridice, ci pe principiile ce se degajă din obligația statului de a repara prejudiciile cauzate de nedreptățile regimului comunist, fără ca prin aceasta să se aducă atingere drepturilor altor persoane, cum au fost și chiriașii cumpărători ai locuințelor pe care le dețineau. Astfel, unitatea vânzătoare, deși parte în contract, nu are obligația de restituire a prețului, această obligație revenind Ministerului Finanțelor Publice în temeiul legii. Contrar susținerilor recurentului, prin constatarea calității sale procesuale pasive nu are loc o novație prin schimbarea debitorului, novația reprezentând un mod de transformare a obligațiilor la alegerea părților din contract; or, în astfel de acțiuni, cum este cea din speță, calitatea procesuală pasivă a pârâtului derivă din lege, respectiv din prevederile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001. De asemenea, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului, că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii în considerentele soluției de respingere a motivului de apel privind calitatea sa procesuală. În cauză, ca instanță de control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, potrivit prevederilor art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei și al apărărilor părților, precum și al tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării. Or, așa cum rezultă din considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, faptul că decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și la necontradictorialitatea motivării, oferind un răspuns specific și explicit la motivele de apel, astfel că instanța de recurs a putut realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită. Pentru argumentele arătate, se constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a normei speciale cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind în mod corect că recurentul are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. Prin urmare, nu sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., decizia recurată necuprinzând nici motive contradictorii, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. În ceea ce privește critica privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, critică ce urmează a fi încadrată de către Înalta Curte în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., se constată că aceasta este nefondată. Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant s-a solicitat obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului apartament situat în Iași, str. x, actual str. x, potrivit, art. 50 1 din Legea 10/2001. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata prețului actualizat plătit la momentul încheierii contractului încheiat conform legii 112/1995, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001. În considerente, Tribunalul Iași a reținut "susținerea pârâtului cu privire la neîndreptățirea reclamantului de a obține prețul de piață al imobilului închiriat cuvenindu-i-se doar prețul actualizat raportat la dispoziția legală menționată anterior" (art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001). Prin cererea de apel formulată, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința pronunțată de Tribunalul Iași apreciind că în cauză putea fi acordat reclamantului, în vederea actualizării, doar prețul achitat de autorii acestuia. Prin urmare, prin apelul promovat, pârâtul nu a criticat sentința sub aspectul neînvestirii instanței cu un capăt de cerere privind obligarea la plata prețului actualizat, solicitând chiar admiterea apelului și pronunțarea unei astfel de soluții. De altfel, instanța de apel a și admis apelul, pe care l-a considerat întemeiat, și a dispus ca pârâtul Ministerul Finanțelor să restituie reclamantului A. prețul achitat în baza contractului de vânzare cumpărare x/2005, de 108.109.565 ROL (10.810,9565 RON), preț ce se va actualiza cu indicele de inflatie, calculat de la momentul plății fiecărei rate din preț și până la data achitării efective a prețului integral. Într-un asemenea context, aceste critici nu sunt fondate, în condițiile în care instanța a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere, apelul promovat de fiecare dintre părți fiind integral devolutiv, instanța de apel având obligația de a se pronunța, ca urmare a admiterii apelului, pe capetele de cerere deduse judecății. În ceea ce privește motivul de recurs privind încălcarea dispozițiilor art. 249-250 C. proc. civ. de către instanța de apel întrucât nu a fost administrată proba cu expertiza contabilă și cu înscrisuri în legătură cu sumele a căror restituire s-a dispus, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia. Cererea de chemare în judecată a fost admisă în temeiul prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, potrivit cărora "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru". Legea prevede obligativitatea administrării probei cu expertiză în ipoteza acțiunilor întemeiate pe prevederile art. 50 1 , care la alin. (2) stabilește că "valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". În cauză, în etapa judecății în primă instanță, față de existența capătului de cerere principal întemeiat pe prevederile art. 50 1 din Legea 10/2001, a fost administrată proba cu expertiză prin care a fost evaluat bunul imobil situat în Iași, str. x, actual str. x, inclusiv beciul. Recurentul-pârât apreciază însă că se impunea și administrarea probei cu expertiză contabilă în vederea determinării sumei datorate cu titlu principal, precum și a sumei corespunzătoare ratei inflației aferentă capătului de cerere subsidiar admis de instanța de apel. Analizând cererea de apel formulată în cauză se constată că pârâta nu a solicitat încuviințarea și administrarea probei cu expertiză contabilă, iar prin concluziile orale din data de 23 septembrie 2021, reprezentantul convențioanal al acesteia a arătat că solicită "încuviințarea probelor cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei". De asemenea, din dispozitivul deciziei recurate rezultă suma datorată de către pârâtă cu titlu de preț, suma corespunzătoare ratei inflației fiind un simplu calcul matematic ce poate fi determinat și în faza executării benevole sau silite a titlului executoriu. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că susținerile din recurs deduc spre analiză elemente ale situației de fapt rezultate din dovezile administrate în cauză, în condițiile în care se solicită reevaluarea materialului probator sau reinterpretarea probelor, împrejurare incompatibilă cu specificul căii de atac a recursului, în care se analizează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, așa cum dispune art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita soluționare a cererii de chemare în garanție, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia. Potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului". Conform alin. (5) al aceluiași articol, "Comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează și vând apartamente este de 1% din valoarea acestora". Conform punctului 44 din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, "Sumele obtinute din vanzarea locuintelor, reprezentand plati integrale, avansuri, rate si dobanzi, dupa deducerea comisionului de 1% din valoarea locuintelor, se constituie in Fondul extrabugetar conform Legii nr. 112/1995 si se depun la serviciile publice descentralizate ale Ministerului Finantelor, urmand a fi destinate exclusiv platii despagubirilor cuvenite fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora, in limita prevazuta de Legea nr. 112/1995". De asemenea, art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 prevede că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Legiuitorul a prevăzut obligația Ministerului Finanțelor de a restitui cumpărătorilor prețul integral, actualizat, fără a-l diminua cu suma reprezentând comisionul de 1% reținut de unitatea prin intermediul căreia s-a efectuat vânzarea, în condițiile în care suma ce reprezintă comisionul de 1% reprezintă prețul muncii mandatarului pentru operațiunile de vânzare efectuate. În aceste condiții, soluția adoptată de instanța de apel este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză. În final, critica privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat este nefondată în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar potrivit prevederilor art. 453 C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În ceea ce privește recursul formulat de către reclamantul A. prin care invocă incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde numai motive străine de natura cauzei", se constată caracterul nefondat al acestuia. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că instanța de apel și-a argumentat în mod greșit soluția adoptată pe decizia civilă 47A/26.04.2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați și pe sentința civilă 1748/2011 pronunțată de Tribunalul Galați, reținând greșit că aceste hotărâri fac trimitere la Legea 112/1995, în condițiile în care temeiul de drept al pretențiilor reclamantului a fost reprezentat de prevederile Legii 10/2001. Din această perspectivă, apreciază că decizia recurată face trimitere la aspecte străine de natura cauzei. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că în mod corect au fost avute în vedere cele două hotărâri de către Curtea de Apel Iași la analiza apelului formulat și la soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată. Înalta Curte constată că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.06.2005 Primăria Municipiului Iași, reprezentată de Consiliul Local al Municipiului Iași, a vândut imobilul situat în mun. Iași, str. x- actuala Sf. Iosif Chiriac, nr. 18, în temeiul art. 9 din Lege nr. 112/1995. Adeverința numărul x din 6 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Iași atestă plata integrală a prețului datorat în baza contractului mai sus menționat. Prin sentința civila nr. 1748/04.10.2011 a Tribunalului Galați, pronunțată în dosarul x/2009, s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.06.2005 încheiat cu Primăria Municipiului Iași-Consiliul Local al Municipiului Iași, prin Primar. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că raportat la litigiile existente între moștenitorul proprietarului imobilului, B., și autorul reclamantului "se constată reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru care se solicită constatarea nulității absolute", constatând, în consecință, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare x/2005 încheiat cu C. și D., autorii reclamantului. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-reclamant, ca urmare a existenței unor hotărâri judecătorești care constată reaua-credință a cumpărătorilor, Curtea de Apel nu trebuia să realizeze o analiză proprie a aspectelor deja tranșate în mod definitiv, făcând în mod corect trimitere la acele considerente ale acestora ce nu sunt străine de obiectul cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat constă în faptul că oricare dintre părți poate opune într-un litigiu pendinte ceea ce s-a judecat anterior într-o altă cauză, dacă prezintă legătură cu soluționarea acesteia din urmă. În cauză, litigiul dintre moștenitorul proprietarului imobilului, B., autorii reclamantului, C. și D. și Primăria Municipiului Iași s-a finalizat cu constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005 ca urmare a constatării relei-credințe a cumpărătorilor cu ocazia încheierii acestui contract. Față de această situație, Curtea de Apel Iași a dar eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, neputând repune în discuție temeiurile de drept din Legea 112/1995 încălcate de către autorii reclamantului, astfel cum greșit pretinde acesta prin memoriul de recurs. Stabilirea bunei sau relei-credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare era necesară pentru determinarea corectă a temeiului de drept și a modalității de acoperire a prejudiciului creat ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului. Astfel cum s-a statuat în considerentele obligatorii ale deciziei nr. 1/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, dispozițiile art. 50 alin. (2) consacră dreptul chiriașilor cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, la restituirea prețului actualizat, în timp ce dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din același act normativ - introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - consacră dreptul chiriașilor cumpărători ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Din examinarea comparativă a modalităților în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin pierderea bunului, în cele două cazuri rezultă cu evidență că este vorba despre un conținut diferit al obligației de răspundere pentru evicțiune a statului, ce presupune verificarea unor condiții specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului. Așadar, la determinarea întinderii dezdăunării - prețul actualizat plătit sau prețul de piață - legiuitorul distinge în funcție de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin desființarea contractului încheiat cu rea-credință, ca efect al acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri de proprietate valabile. Odată stabilită în mod definitiv reaua-credință, în mod corect a făcut instanța de apel aplicarea în cauză a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, astfel încât motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. nu este fondat, reclamantul fiind îndreptățit la restituirea prețului achitat în baza contractului de vânzare cumpărare x/2005, preț ce se va actualiza cu indicele de inflație, calculat de la momentul plății fiecărei rate din preț și până la data achitării efective a prețului integral. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere soluția de respingere a recursului promovat de către reclamantul A., în temeiul art. 453 C. proc. civ. aceasta urmează a fi respinsă ca nefondată.