ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 304/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 12.06.2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pronunțarea unei hotărâri prin care, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, să fie obligat să le achite o sumă egală cu prețul de piață al apartamentului nr. x situat în București, str. x, sector 2; în subsidiar, reclamanții au solicitat ca, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să fie obligat pârâtul să le restituie prețul achitat pentru apartament, reactualizat. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți. Același pârât a formulat și cerere de chemare în garanție a S.C. Foișor S.A., solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii introductive de instanță, să fie obligată chemata în garanție la restituirea comisionului de 1% ce a fost încasat de aceasta în calitate de unitate specializată ce a evaluat și vândut apartamentul situat în București, str. x, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 și art. 5 și 41 din H.G. nr. 20/1996. Cererea de chemare în garanție a fost admisă în principiu la termenul din data de 12.11.2015.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1857 din 29 noiembrie 2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. A admis cererea reclamanților și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 110.060 euro (echivalent în RON la cursul valutar BNR de la data plății), cu titlu de preț de piață datorat conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, al apartamentului nr. x situat în București, str. x, sector 2 și terenului aferent, în favoarea acestora. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu chemata în garanție S.C. Foișor S.A.. Împotriva acestei sentinței au declarat apel principal pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și apel incident reclamanții C..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 652 din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins ambele apeluri.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 652 din 13 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând motive contradictorii. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, or, în speță Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primărie și reclamanți, fiind terț față de acest act. Mai mult, în cauză este vorba despre o tulburare de drept ce atrage incidența dispozițiilor art. 1337 C. civ. în care răspunderea aparține vânzătorului - Primăria Municipiului București și nu S.C. Foișor S.A.. Nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece din sentința civilă nr. 9829/21.06.2012 a Judecătoriei Sectorului 2 București rezultă că reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în urma unei acțiuni în revendicare prin compararea de titluri și s-a anulat implicit contractul de vânzare-cumpărare ce a reprezentat titlul acestora. Cum respectivul contract și-a încetat efectele, reclamanții ar fi îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat. Curtea de apel nu a ținut seama de condiția esențială cerută de art. 50 1 Legea nr. 50/2001, și anume aceea a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care în speță nu a fost demonstrată. Decizia curții de apei este nelegală sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu chemata în garanție S.C. Foișor S.A., reținându-se în mod greșit că ar fi fost invocată vreo culpă a acestei societăți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea comisionului de 1% din valoarea apartamentului, deoarece nu 1-a încasat, beneficiarul fiind S.C. Foișor S.A.. Instanța de apel a dispus greșit ca plata despăgubirilor să se facă în moneda euro, fără ca reclamanții să solicite acest lucru prin acțiune. În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel Iași.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020, s-a admis, în principiu, recursul și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 14 ianuarie 2021, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților, termen preschimbat, din oficiu, la 11 februarie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succedă. Prioritar, se reține că ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocată formal, criticile sub acest aspect vizând de fapt pretinsa încălcare și interpretare greșită de către instanța de apel a normelor de drept substanțial incidente în materie, urmând a fi analizate, astfel, din perspectiva pct. 8 al aceluiași articol. Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul a invocat lipsa calității sale procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății. Critica formulată nu este fondată și nu face aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare judicioasă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora a concluzionat corect în privința justificării legitimării procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și 2 1 (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Se instituie, așadar, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Obligația de plată a prețului de piață revine recurentului-pârât în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus. În aceste circumstanțe, nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului actualizat. Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și următ. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece pârâtul nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate. Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în cererile de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al imobilului. Această dispoziție are caracter procesual și, în raport de considerentele expuse, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect a apreciat și curtea de apel. Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. S-a susținut, în primul rând, că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege în determinarea modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului de piață, întrucât, pe de o parte, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi fost anulat, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 și reclamanții ar fi fost de rea-credință la încheierea acestui contract. Critica se vădește a fi nefondată și nu atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile legale înscrise în art. 50 1 , "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu rea credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate. Menținerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin 2 și alin. (2) 1 ), precum și introducerea articolului 50 1 , denotă concluzia că, legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de instanța de apel în condițiile circumstanțiale particulare litigiului. În contextul cauzal expus, se constată că instanța de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamanți se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x/08.11.1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și (ca urmare a valabilității contractului respectiv) a îndreptățirii acesteia de a primi prețul de piață a apartamentului ca efect al evingerii sale în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar. Titlul de proprietate al reclamantei a format obiectul unui litigiu soluționat prin sentința civilă nr. 9865/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reclamanții din prezenta acțiune fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie moștenitorului fostului proprietar, respectiv D., apartamentul nr. x situat în București, str. x. Contrar susținerilor recurentului, din considerentele acestei hotărâri rezultă că instanța de judecată, în analiza efectuată, a reținut indirect valabilitatea titlului de proprietate al autorului reclamanților, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul acțiunii în revendicare dedusă judecății, conform art. 480 C. civ., context în care instanța de apel, în mod corect, nu a reținut aspecte de natură a pune în discuție nerespectarea procedurii de încheiere a contractului a cărui beneficiar au fost reclamanții. Susținerile recurentului-pârât sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că, urmare a admiterii acțiunii în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților ar fi fost anulat nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, această apărare este invocată omisso medio, fiind susținută pentru prima oara în fața instanței de recurs, iar pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.11.1996 a rămas lipsit de eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți în acțiunea în revendicare, procedeu judiciar care presupune - prin definiție - existența unor titluri valabile de proprietate. De asemenea, critica referitoare la pretinsa reaua-credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi analizată, din moment ce acest aspect nu a fost invocat în fața instanței de apel, prin motivele de apel, instanța de apel reținând că "lipsa bunei-credințe a cumpărătorilor, la care a făcut referire Judecătoria Sectorului 2 București în ultima filă a sentinței civile nr. 9829/21.06.2012, vizează doar buna-credință ca excepție de la principiul resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis, fără a putea fi echivalată cu o rea-credință de natură să confere caracter ilicit cauzei contractului de vânzare-cumpărare, așa cum susține pârâtul, aspect ce nu a fost criticat în prezentul apel". Astfel, obligarea reclamanților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul litigios, în condițiile în care s-a reținut, indirect, valabilitatea titlului acestora de proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/08.11.1996, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în favoarea lor și incidența dispozițiilor înscrise în articolul 50 1 din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora reclamanții sunt îndreptățiți la plata prețului de circulație al imobilului de care au fost evinși ca efect al admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate. Se impune a sublinia faptul că, interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 și art. 50 1 din legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (2) 1 din aceeași lege relevă concluzia că termenul de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de față. Mai mult, această rezolvare a situației cumpărătorilor de bună-credință, în sensul de a putea obține valoarea de circulație a bunului imobil de care au fost privați prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, dar fără a li se desființa titlul de proprietate prin intermediul unei acțiuni în nulitate, este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat prin articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Raicu împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2010, parag. 34-36). În ceea ce privește critica referitoare la faptul respingerii greșite a cererii de chemare în garanție și faptului că S.C. Foișor S.R.L. București trebuia să fie partea obligată să restituie procentul de 1% încasat de aceasta, în mod corect, instanța de apel a apreciat că, de vreme ce legea impune Ministerului Finanțelor Publice obligația de restituire integrală a prețului vânzării, fără a face vreo distincție în privința acestui comision, nu se impune ca instanța să distingă sub acest aspect. Cu toate că acest comision a fost încasat de unitatea specializată în evaluarea și vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 republicată, nu există vreun temei legal pentru restituirea sa, cât timp comisionul a fost încasat pentru un serviciu prestat în temeiul unui contract de mandat ce nu a fost desființat până în prezent, iar desființarea contractului de vânzare - cumpărare nu este imputabilă S.C. Foișor S.R.L. București, care și-a îndeplinit obligația de încheiere a contractului în numele mandantului, în schimbul unui comision. Împrejurarea că suma de bani cu acest titlu nu a intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după cum rezultă din art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995, în timp ce Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat, prin hotărârile instanțelor anterioare, să restituie întregul preț al vânzării (așadar, și comisionul inclus în preț), din fondul extrabugetar, nu justifică prin ea însăși restituirea sumei de către mandatar, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăzând sursa din care urmează a se efectua plata de către Ministerul Finanțelor Publice, indiferent de elementele componente ale fondului extrabugetar. De altfel, art. 50 alin. (3) prevede plata către cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, din același fond, și a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum sumele reprezentând actualizarea prețului de vânzare ori chiar prețul de piață, în diferitele ipoteze legale. Ca atare, simplul fapt că Ministerul Finanțelor Publice este obligat la plata acestor sume de bani nu justifică recuperarea altor sume care nu au fost virate în acest fond, încasate fiind de alte persoane în legătură cu încheierea contractului de vânzare - cumpărare. În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât referitoare la faptul că instanța de apel ar fi dispus greșit ca plata despăgubirilor să se facă în moneda euro, fără ca reclamanții să fi cerut acest lucru prin acțiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi primite, întrucât, această susținere se subsumează evaluării probelor de către instanța de apel în ce privește întinderea despăgubirii și a actualizării prețului. Oricum, contrar susținerii recurentului-pârât, plata despăgubirii a fost fixată în moneda națională, moneda euro constituind exclusiv un reper, care urmează a fi utilizat doar pentru a fi stabilit echivalentul în RON la cursul valutar al BNR de la data plății. Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât, cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,