ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1458/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secția Civilă la 14.09.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale, reclamanta B. a sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale și către reclamantul C. a sumei de 700.000 RON, cu titlu de daune morale și la plata daunelor materiale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Făgăraș la 28.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanta B. a chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 80.000 RON, reprezentând daune morale.

Prin încheierea din 09.01.2019, Judecătoria Făgăraș a conexat dosarul nr. x/2018 la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Ilfov – secția Civilă, în raport cu art. 139 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secția Civilă la 26.03.2019 sub nr. x/2019, reclamanții E., F. și G. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantul E. a sumelor de 450.000 RON, cu titlu de daune morale și de 20.000, reprezentând daune materiale, către reclamanta G. a sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale și către reclamantul F. a sumei de 400.000 RON, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 527/25.09.2019, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a conexat dosarul nr. x/2019 la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Ilfov – secția Civilă.

Prin sentința civilă nr. 2082/05.08.2020, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 500.000 RON, reclamantei B. suma de 80.000 RON și reclamanților E., G. și F. suma de câte 100.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale. A respins ca neîntemeiate acțiunile reclamantei B., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 RON, cu titlu de daune morale și a reclamantului E., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale. A luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe civile, atât reclamanții F., E., A., G. și B., cât și pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 908A/24.05.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei B., în calitate de moștenitoare a lui C., suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale și a menținut în rest sentința; a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

După prezentarea parcursului judiciar și a solicitării sale în fața instanței de apel cu privire la redimensionarea daunelor morale din două perspective, și anume a culpei la mărirea prejudiciului, în raport cu art. 1.371 alin. (1) C. civ. și a legislației și jurisprudenței naționale, conform art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, recurenta-pârâtă a subliniat că în fața instanței de apel nu au fost administrate alte probe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea în lipsa unor dovezi care erau hotărâtoare pentru cuantificarea despăgubirilor, astfel că a încălcat norme legale imperative și nici nu a administrat probe esențiale pentru stabilirea corectă și completă a situației de fapt.

Pornind de la aceste afirmații, a evocat atât decizia nr. 12/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 1.371 alin. (1) C. civ., cât și art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 și a concluzionat că aceste textele legale impun obligații legale și pasagerilor aflați în autoturisme, cu atât mai mult minorilor care ar trebui protejați în mod special.

A mai susținut că instanța de fond în mod nejustificat nu a ținut cont de concluziile raportului de expertiză tehnică, referitoare la nepurtarea centurii la momentul producerii accidentului de către niciuna dintre victime.

Recurenta-pârâtă a concluzionat, în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport cu elementele de fapt, apărările părților și probele administrate, context în care a invocat dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 50 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, întrucât la cuantificarea despăgubirilor morale acordate reclamantului A., fiul victimei, în sumă de 500.000 RON, nu a avut în vedere jurisprudența în materie, aceasta fiind ignorată.

Subliniind că instanța de apel nu a făcut nicio apreciere la acest gen de probe, recurenta-pârâtă a solicitat ca despăgubirile morale ce vor fi acordate să fie stabilite prin raportare la sumele acordate de instanțele naționale în situații similare și în acord cu jurisprudența comunitară.

A mai afirmat că despăgubirile acordate excedează limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale, care oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudența instanțelor, ca și caracteristicilor legate de echitatea și proporționalitatea daunelor.

În continuare, recurenta-pârâtă a evidențiat că neexaminarea criteriului jurisprudențial echivalează în fapt cu o cercetare incompletă a fondului cauzei, iar despăgubirile acordate în cauză nu păstrează raportul de rezonabilitate și proporționalitate cu daunele suferite, fiind aproape de limita maximă a despăgubirii acordate în România pentru astfel de cazuri.

Potrivit recurentei-pârâte, jurisprudența este unicul criteriu oferit de lege, astfel că instanța de apel trebuia să manifeste o preocupare în analiza unei jurisprudențe similare pentru a putea cuantifica în mod obiectiv daunele acordate sau menținute.

În final, a relevat că, în lipsa unor criterii obiective, era imperios necesar ca instanța de apel să se raporteze la jurisprudența în materie.

Intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., A., prin reprezentant legal H., F., E., G. și B., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a numitului C. au formulat recurs incident, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată nu este motivată și că aceasta cuprinde motive contradictorii.

Sub acest aspect, au evocat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și jurisprudența instanței supreme, subliniind că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de motivare a hotărârii, cu privire la menținerea cuantumului daunelor morale acordate de către tribunal, aceasta limitându-se în a reține doar aspecte generale.

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a arătat în concret de ce consideră că prejudiciul moral efectiv suferit, gravitatea și consecințele faptei prejudiciabile au un caracter mai puțin grav decât cel care ar putea justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în contextul în care a și constatat faptul că aceștia au fost supuși unor suferințe greu de suportat.

În dezvoltarea recursului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au relevat că instanța de apel avea obligația de a aplica dispozițiile art. 50 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014.

Sub acest aspect, au arătat că instanța de apel nu a avut în vedere jurisprudența pe care a depus-o la dosar, ci a considerat că, de fapt, nici nu trebuia avută în vedere. De altfel, dacă ar fi analizat-o, ar fi observat că sunt soluții pronunțate în cauze similare.

Prezentând aspecte legate de modalitatea în care se pot acorda despăgubirile, cu titlu de daune morale, au arătat că în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii, cât și instanțele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper.

O altă critică invocată se referă la încălcarea art. 476 C. proc. civ., prin prisma căreia recurenții-reclamanți au afirmat că din considerentele deciziei atacate reiese că în apel nu a fost demonstrată existența unui prejudiciu suplimentar față de cel dovedit în fața primei instanțe.

Or, în opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel avea obligația de a face o apreciere proprie asupra probatoriului administrat în fața primei instanțe, în virtutea efectului devolutiv al apelului.

În final, au mai relevat că instanța de apel s-a limitat la a fi de acord cu cele stabilite de către prima instanță, fără a realiza efectiv o nouă judecată a cauzei.

La 15.11.2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare la recursul incident al reclamanților, prin care a invocat excepțiile nulității recursului incident pentru netimbrare și lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

La 26.11.2021, recurenții-reclamanți au răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului incident.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, fără argumente care să conducă la concluzia lipsei unei motivări sau a unei motivări insuficiente, neputându-se identifica critici de nelegalitate ce ar putea fi subsumate acestuia.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată în lipsa unor dovezi hotărâtoare pentru cuantificarea despăgubirilor și că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport cu elementele de fapt, apărările părților și probele administrate, fiind pronunțată în lipsa unor dovezi care erau hotărâtoare pentru cuantificarea despăgubirilor.

Exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca, pentru a fi incident, motivele oferite de instanța de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta-pârâtă nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci impută instanței de apel o motivare insuficientă, criticabilă din punctul de vedere al situației de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor, cu referire la concluziile raportului de expertiză tehnică și culpa la producerea prejudiciului. Mai mult, deși se afirmă încălcarea unor norme legale imperative și o administrare insuficientă a probatoriului, recurenta-pârâtă nu arată care sunt acestea.

De aceea, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea din apel nu răspunde exigențelor prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din C.E.D.O.

Un alt set de critici invocate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 50 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, valabilă la data producerii evenimentului rutier.

Înalta Curte notează că instanța de apel a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea daunelor morale, pornind de la dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, potrivit cărora, în caz de deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Referitor la cuantificarea daunelor morale acordate reclamantului A., recurenta-pârâtă afirmă că instanța de apel a ignorat jurisprudența în materie, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei și că sumele acordate cu titlul de daune morale excedează limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale, care oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudență.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă face referire la Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, aceasta nu combate raționamentul expus de instanța de apel care a reținut că respectivul înscris are caracter de recomandare și că revine instanței sarcina de a evalua cuantumul despăgubirilor, în raport cu particularitățile fiecărei cauze.

Înalta Curte notează că, Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, care conține date statistice extrase din hotărâri ale instanțelor judecătorești, a fost elaborat, cu titlu de recomandare, pentru uzul societăților de asigurări, de către Fondul de protecție a victimelor străzii. Astfel, datele statistice depuse de asigurători cu privire la media despăgubirilor acordate de instanțe nu pot fi asimilate legislației și jurisprudenței din România și nici nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziția asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă și, deci, caracter obligatoriu pentru instanțe.

De aceea, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte sub acest aspect.

Recurenta-pârâtă mai afirmă că jurisprudența este unicul criteriu oferit de lege și că instanța de apel trebuia să manifeste o preocupare în analiza unei jurisprudențe similare pentru a putea cuantifica în mod obiectiv daunele acordate sau menținute.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a indicat care sunt criteriile de analiză a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate și suferințele de ordin psihic, pe care le-a aplicat în situația concretă dedusă judecății.

Înalta Curte notează că nivelul daunelor morale a fost stabilit de instanța de apel, în urma propriei evaluări a consecințelor negative suferite în plan fizic, psihic și afectiv, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care acestea au fost lezate și a intensității cu care părțile au perceput consecințele evenimentului rutier, soldat cu pierderea vieții membrilor familiei reclamanților, fiind individualizate valoric pe criterii de echilibru, echitate și rezonabilitate.

Prezumând corect existența unui prejudiciu de ordin moral determinat de strânsa legătură de rudenie existentă între reclamanți și victime și relațiile afective care au existat între membrii familiei, instanța de apel a cuantificat despăgubirile, ținând cont în ce îl privește pe reclamantul A. de vârsta fragedă la care a fost privat de prezența mamei și consecințele asupra dezvoltării sale emoționale legate de dispariția ei.

Astfel, valorile morale lezate prin decesul victimelor au fost analizate de către instanța de apel, atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției asupra consecințelor vătămării lor, avându-se în vedere principiile echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei.

În lipsa unor criterii clare, abstracte și obiective, prevăzute de legislația națională, instanța de apel s-a raportat, corect, la astfel de criterii, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, apreciind consecințele produse de fapta delictuală.

În acest context, nu se poate imputa instanței de apel faptul că a procedat la cuantificarea despăgubirilor morale în lipsa unor criterii obiective, în condițiile în care a subliniat că nu există legislație care să stabilească în concret valori sau limite ale despăgubirilor.

Cuantumul daunelor morale acordate de instanță trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, cum ar fi intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoană păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, a pierderii suferite în contextul situației sale concrete, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc de îmbogățire a victimei.

Or, în cauză, instanța de apel a fost preocupată de principiul echității în determinarea cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale și a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, menținând cuantumul sumelor acordate de către prima instanță în ce privește o parte dintre reclamanți și acordând reclamantei B., moștenitoarea reclamantului C. suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin urmare, în condițiile în care instanța de apel a precizat clar și neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situației concrete a reclamanților, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, nu fundamentează casarea deciziei atacate, astfel că va respinge recursul principal ca nefondat.

Asupra recursului incident formulat de reclamanți, instanța supremă reține următoarele:

În mod expres, recurenții-reclamanți au invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat ipotezele vizând lipsa motivării deciziei și că aceasta cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel nu a arătat în concret de ce consideră că prejudiciul moral efectiv suferit are un caracter mai puțin grav decât cel care ar justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte notează că sub aparența unei insuficiente motivări a hotărârii atacate, recurenții-reclamanți pun în discuție modul în care instanța de apel a analizat cauza sub aspectul cuantumului daunelor morale, chestiunea pusă în discuție reprezentând aspecte de nemulțumire cu privire la cuantumul lor.

Or, nu se poate considera că afirmațiile recurenților din cuprinsul memoriului de recurs incident subsumate acestui motiv de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenții nu au formulat nicio critică aptă să poată fi circumscrisă în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Următoarea chestiune criticată, integrată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la obligația instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea despăgubirilor, cu titlu de daune morale, în caz de deces al unor persoane, se au în vedere legislația și jurisprudența din România.

În acest sens, recurenții-reclamanți susțin că a fost ignorată jurisprudența în materie.

Fără a relua considerentele expuse anterior, cu ocazia analizării recursului pârâtei, care a invocat aceeași critică referitoare la ignorarea de către instanța de apel a jurisprudenței, Înalta Curte subliniază că jurisprudența nu poate suplini rolul legiuitorului, astfel că stabilirea în concret a despăgubirii îi revine instanței, în raport cu circumstanțele cauzei și a probelor administrate, practica judiciară având doar caracter orientativ.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Așadar, critica recurenților-reclamanți va fi înlăturată.

O ultimă critică invocată vizează încălcarea prevederilor art. 476 C. proc. civ., care reglementează caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, prin prisma căreia recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel și-a însușit constatările tribunalului, fără a realiza efectiv o nouă judecată a cauzei.

Această critică, deși a fost subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează să fie analizată din perspectiva ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă nesocotirea unor norme procedurale.

Înalta Curte notează că în etapa apelului, instanța de control judiciar a fost ținută a cenzura hotărârea primei instanțe prin raportare la stabilirea situației de fapt, în baza probelor deja încuviințate și administrate, cât și în baza celor noi prin care reclamanții au avut posibilitatea să își demonstreze susținerile, iar intimata să contracareze cele susținute prin cererea de apel. În acest sens, a fost încuviințată proba cu înscrisuri pentru toate părțile litigante, iar pentru apelanții-reclamanți și proba testimonială cu un martor, ce a fost audiat.

Ca atare, apreciind că prima instanță a realizat o analiză obiectivă a probatoriului administrat și că în etapa apelului părțile nu au făcut proba unui prejudiciu suplimentar celui deja dovedit, instanța de apel a menținut sumele acordate în primă instanță cu titlu de daune morale reclamanților A., B., E., G. și F.. Un argument în plus al analizării cauzei sub toate aspectele este acela că instanța de apel a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamanta B., în calitate de moștenitoare a defunctului C., decedat pe parcursul procesului, tocmai urmare a examinării probatoriului administrat.

Așadar, concluzia care se impune este aceea că nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți sub acest aspect.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate atât recursul principal, cât și recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de pârâta D. S.A. și recursul incident formulat de reclamanții A., F., E., G. și B. împotriva deciziei civile nr. 908A din 24 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.